Eustațiu Stoenescu sau „Elogiul negrului”. Legătura pictorului cu Italia

În procesul de a da chip nevăzutului, Eustațiu Stoenescu (n. 14 mai 1884, Craiova - d. 13 septembrie 1957, New York) e un artist curajos și vizionar. Independent față de modelul vreunui unui artist sau școli, nu urmează tradiția epocii, însă putem spune că tehnica lui este aproximativ impresionistă, în sensul că evocă stări, senzații, iluzii de ceață, aburi, zone muzicale incerte. Artistul descrie nevoia de a reda inversul impresiei luminoase, o zonă crepusculară cu fundaluri înnoptate, dense sau translucide. Stoenescu evocă impresionismul în varianta sa întunecată, sumbră. E printre puținii artiști ce cultivă adevărata poetică a negrului, scena negrului la Stoenescu devenind fundal universal pentru aproape toate lucrările sale. Importanța pe care impresioniștii o dau luminii, Stoenescu o dă negrului. Evocă negativul impresionismului, al impresiei luminoase căreia îi exploatează efectele în transformarea  luminii în tonuri de negru cu efecte de atmosferă, mobilitate și schimbare. Artistul găsește astfel corespondentul întunecat al luminii. De aceea, putem spune că asistăm la Stoenescu la convertirea luminii în văluri întunecate de o intensă frumusețe cromatică. Stoenescu a găsit echivalentul pictural al negrului.  
A fost poate cel mai mare portretist al vremii, galeria sa de portrete fiind unul dintre exemplele cele mai strălucite ale picturii europene din secolul trecut. Are un stil puternic personal, original gen eboșă, dar dus mai departe prin punctarea unor detalii precise, de o maximă libertate și expresivitate. Stoenescu este un virtuoz, picta ușor, dintr-o suflare, picta cu o vervă echivalentă cu foamea, cu pofta de mâncare. În orice subiecte alese Stoenescu a făcut demonstrații de maestru.
Avea sânge albastru dintr-o veche familie boierească din Craiova , în 1722 străbunii săi ctitorind o biserică la Craiova – Sf. Gheorghe Nou – la care artistul, două sute de ani mai târziu, a repictat fresca. Pleacă din adolescență la studii la Paris unde studiază pictura cu Jean-Paul Laurens, fiind elevul preferat al acestuia, la Școala Națională de Arte Frumoase din Paris și Accademia Julian. S-a impus și a intrat rapid în circuitul artistic  internațional, dar și în România. A trăit mai mult în Franța, însă a fost racordat și la viața artistică românească. În anul 1936 a fost numit profesor, iar în 1940 – rector la Academia de Arte din București.
Prețuit de marea burghezie, personalitate fascinantă, intelectual rasat, vorbitor a patru  limbi străine, a intrat uşor în grațiile înaltei societăți europene, căreia îi aparținea, de altfel, prin naștere. A pictat portretele înalților oficiali, conducătorilor de state, fiind artistul elitelor  închise  de oriunde a trăit, Franța, Elveția, SUA.
Stoenescu a primit cele mai elogioase onoruri ale vremii, iar expozițiile sale erau adevărate festinuri vizuale. A primit premiile cele mai importante, a fost decorat de către președintele Franței cu Legiunea de onoare. A avut parte de recunoaștere pe măsura talentului său, a fost preferatul saloanelor de la Paris, în orice expoziții portretele sale erau atracția momentului, concentrau toată atenția asupra sa. Ceilalți portretiști rezistă cu greu în fața lui Stoenescu. Nici un alt pictor român nu s-a impus în Occident și în SUA ca și el. A fost un artist unic și singular atât prin destin, cât și prin receptarea și recunoașterea imediată a operei sale. În drumul său de la realizare la eșec Stoenescu a cunoscut un succes fulgerător, însă după ce a strălucit a fost nedrept  marginalizat, uitat. După o carieră de excepție a fost pus la index de regimul comunist din cauza originii sale aristocratice, a cosmopolitismului, a caracterului sobru, a elitismului său. 
Cunoașterea succesului imediat i-a dat acea trufie, acel însemn al puterii, Stoenescu întruchipănd mitul celebrității în epocă, ceea ce i-a atras ulterior disprețul. A avut un destin măreț dar tragic în propria țară, dar și în afară, iar spre sfârșitul vieții și post-mortem a intrat într-un con de umbră. Stoenescu a trăit el însuși acest negru  pe care l-a pictat la toată intensitatea sa. Există în istoria artei multe exemple de erori care au fost fatale unor artiști. În numele acestor erori s-au frânt talente, destine. Chiar dacă lucrările sale au căzut sub indiferență sau uitare, acum Stoenescu a reintrat  în circuitul  lumii artistice, e prezent în colecțiile permanente ale unor mari muzee ale lumii,  în case de licitații, are cote și devine ceea ce a fost mereu, un artist colosal.

Galeria sa de portrete are o distribuție internațională de la intelectuali, regi, șefi de state, vedete, la miliardarul Brody. Portretele sale reprezintă cea mai fastuoasă galerie de portrete a vremii sale, dar și cel  mai important capitol din creația sa. Stoenescu este  cel mai reprezentativ portretist român și nu numai, depășește asemănarea fizică și exagerează expresivitatea, are o mare putere sintetizatoare și doar prin câteva urme de pensulă reușește să redea iluzia vieții unui portret. Personajele lui sunt dezinvolte, trăiesc . 
Aceste portrete sunt văzute scenic, Stoenescu a pictat cele mai somptuoase și mai triumfale portrete ale vremii. Acestea uluiesc, surprind, sunt atemporale, par făpturi fluide pe fondurile întunecate animate de uimitoarea iluzie de carnaţie, piele translucidă uneori cu efecte strălucitoare. Tonalitatea luminoasă din portrete se impregnează în tablou luminând fundalurile. Negrul lui Stoenescu e atât de hedonist că aprinde portretele în tablouri, ca niște candelabre. Portretul candelabru al lui Stoenescu iradiază.   Personajele sale sunt fii ai luminii, lumină ce răzbate din fundaluri.
Pictura lui este festin vizual și spectacol exhaustiv al negrului care acceptă orice abundență cromatică, dar și lipsa ei. A picta cu negru presupune un mare curaj intelectual, e intimidant să înfrunţi o pânză neagră. Stoenescu s-a îndrăgostit de negru, el vede în negru tensiuni cromatice pe care ceilalți artiști nu le văd, deși toți pictorii folosesc negrul când pictează. El luminează umbra, negrurile au reflexe colorate.
Atotputernicele fundaluri, impresionantele game de tonuri negre atât de bogate, atât de variate, rafinatele armonii de clar-obscururi ating desăvârșirea în  tehnica eclerajului la Eustațiu Stoenescu.  Negrul – această substanță plastică vibrantă, plină de mister, arhivă majoră de culori stinse – înnăbușit în alte circumstanțe ar deveni  poluant. Dar fantastica viziune asupra negrului Stoenescu o reconstituie dintr-un fond spiritual colorat. După Caravaggio și caravaggiști e primul dintre pictorii moderni care intuiesc în spiritul negrului o infinitate cromatică. Este negrul un rezervor de lumină convertită în întuneric? Sau, citându-l pe Nichita, „întunecând întunericul, iată porțile luminii”. Conform ultimelor descoperiri ştiinţifice, 80% din univers e format din materie întunecată. „Adevărul este atât de întunecat încât n-am fi în stare să cunoaștem adevărul  dacă nu l-am iubi”, spunea Blaise Pascal .   
Stoenescu pare a ne spune ca „ușa către lumina necreată este chiar  întunericul”. Stăm în fața fundalurilor sale ca un înotător în fața unei ape adânci. Vedem în lucrările lui  zările unor spații și timpuri conduse parcă de o religie cosmică, nu de mâna unui artist.
Are excepționala intuiție de a găsi centrul de forță din tablou pe care îl exaltă printr-o maniacală precizie a detaliilor. Stoenescu posedă știința surprinderii exacte a detaliului revelator și găsirii tonului celui mai reprezentativ din doar câteva tușe sigure, fără nici o frână, cu o dezinvoltură terifiantă. Tușa lui Stoenescu e ca sclipirile de inteligență ale unui orator antic în agoră. Artistul are un limbaj redutabil ca focurile de artificii ale conversației. Deține prestigiul spontaneitații și instantaneității.
Pare că Stoenescu nu își pune nici o problemă incomodă a tabloului, el rezolvă totul cu acea siguranță și stăpânire perfectă a tehnicii încât ajunge la o manualitate ieșită din comun. E speculativ, persuasiv, ademenitor, are darul să convingă, marjează pe seducție. A cunoscut perfect mecanismul receptării imediate. A exploatat seducția până la gradul de provocare vizuală.

Opera sa are, pe de o parte, rigoare, severitate, armonie, echilibru, conferite de tehnică, şi, de cealaltă parte, extravaganță, libertate, schimbări radicale ale tușei. Pare că în lucrările sale sunt două mari familii vizuale, una ținând de negru, cealaltă de culoare.
Acest gigant îndrăgostit de nopți înstelate a pictat cele mai picturale fundaluri întunecate. Se simte aerul în fundaluri, sentimentul infinitului pătrunde în întregul tablou, colorându-i toate tenebrele. Lucrările lui sunt lungi nopți polare luminate de electricitatea aurorelor boreale.
Opera sa este o radiografie a înaltei aristocrații europene într-o perioadă de profunde transformări social-istorice. Stoenescu pictează viața și moartea înaltei societăți dintr-un impuls autobiografic. Fin psiholog, are o acută luciditate a surprinderii unui portret, a vulnerabilității și efemerității condiției umane. Stoenescu intuiește vizionar devenirea acestei clase sociale, galeria sa de portrete este evocarea unei lumi ce se stinge, care trăiește ultimele momente de glorie. El redă vitalitatea clasei dominante, siguranța și deopotrivă slăbiciunea acesteia, dar şi refuzul de a accepta transformările social-istorice, care duce la decesul acestei clase. Stoenescu vede toată această societate dinlăuntrul ei,  cu o participare totală la drama acestei lumi deoarece e lumea din care el face parte.  A învăluit declinul acestei lumi în lumina crepusculară a unei atmosfere îndurerate. Fondurile întunecate corespund cu stările de spirit ale personajelor, sunt reprezentări ale psihicului acestei înalte societăți în declin, dar și demnitatea acesteia refuzând  declinul. Stoenescu este deopotrivă pictor și exponent al acestei aristocrații care nu se mai regăsește între lumea cea veche și cea nouă, în care valorile în care crede se pervertesc. Sunt portretele sale  visul narcisist al elitelor pentru etalarea spectaculoasă de atitudini, magnificență, lux? Stoenescu este interpretul genial al acestei lumi, are vocația acesteia. Trecând de la artist la lumea reprezentată  de el, găsim  în negru refuzul său și al elitelor de a se adapta transformărilor sociale? Oare în negru este conștientizarea dispariției acestei elite? Sunt negruri blestemate sau fermecate?
Iluzia de neterminat este o calitate a lui, o exigență a esteticii negrului. Suprafețele negre sunt deschise la noi intervenții, mesajul negrului la Stoenescu e activ, e in stand-by, așteaptă noi intervenții. După  prima din participările sale la Bienala de la Veneția i se cumpără o lucrare ce va ajunge la Muzeul de Artă din Trieste, iar la participarea din 1938 la Bienală va fi cumpărată o natură statică de către statul italian pentru Galeria Națională de Artă Modernă și Contemporană de la Roma. Critica de artă din Italia este elogioasă cu Stoenescu: „Câți portretiști sunt oare azi în Europa în stare să dea dovadă de atâta știință?”, spunea Ugo Ojetti.  
Peisajele venețiene surprind atmosfera de lagună, efectele de lumină schimbătoare, sunt pictate în eboșă, lăsate voit într-una din fazele desfășurării lor. De ce oare Nicolae Titulescu a spus despre Stoenescu că a fost singurul artist care a înțeles sufletul capricios și tainic al Veneției? Veneția „La Serenissima”, asemenea aristocrației, este un oraș pe moarte, care se scufundă. Ca și în cazul aristocrației, surprinde efemeritatea acestui magnific oraș, strălucirea, contrastul întuneric-lumină, dialogul amoros viață-moarte.

Monolog imaginar

Monologul artistului cu tonurile de negru: 
„Voi sunteți cea mai frumoasă creație a mea, voi veniți din frescele antice,  din același  principiu  peren de acum 2000 de ani. E același negru ce l-am regăsit în anticele temple grecești și romane, vine din acele fundaluri nesfârșite ce stau în linişte, mute, poate indiferente, într-o așteptare  supraomenească, demnă de zei. Vocile sale înnăbușite vin din împărăția vremurilor îndepărtate, vin din uriașele fresce pompeiene unde puterea imaginii e amplificată de uriaşele suprafețe acvatice de fundal din mări și oceane adânci. Personajele mele au nevoie de fundaluri ample ca și pictura pompeiană de spațiu. Forța picturii pompeiene vine din aceste fundaluri  scufundate în eclipse de soare. Eu am fost călător neobosit căutând punctul unde lumina se desparte de întuneric, unde în cruzimea întunericului se întrevede cruzimea luminii, unde curcubeele rezultă din refracția razelor de lumină, unde există principiul  unic de unde venim.
Într-o perioadă  în care domnește criza imaginii, unde cei mai multi artiști s-au legitimat  prin culoare, eu m-am îndrăgostit de negru, am pictat dezintegrarea negrului în culoare,  am  încercat  să colorez negrul, să disec negrul și am descoperit că, de fapt, negrul reflectă lumina. 
- Mi s-a reproșat că nu am reușit să trăiesc deplin în istoria artei, chiar dacă am avut un talent nativ  excepțional și am fost prolific. Că am căzut în capcana propriului talent și că am abuzat de virtuozitate, și poate ar trebui să vă vorbesc despre vanitatea corespondenței idee-mână care mă cuprindea când pictam. Și că am avut zbateri efemere, că  gravul  negru  a pierdut ceva la mine… Poate numai inocența începuturilor picturii antice, când oamenii nu erau tenebroși. 
- Mi s-a reproșat că am avut conştiința valorii mele, că numele meu celebru reprezintă tot  o creație a mea. Că am mizat pe flatarea privitorului și am avut simț managerial. Am țintit efecte imediate care s-au risipit și am întruchipat mitul artistului de succes căzut în dizgrație. Și că mi-am măsurat căderea exact de la înălțimea de la care m-am ridicat, ca și Icar.
- Cel mai mult mă costă negrul, pe care-l colorez, îl reinventez, îl luminez, îl încânt și îl descânt. Eu știu că dacă treci de negru dai de lumină, dacă amesteci toate culorile, dar toate culorile, dai de negru strălucitor cu irizări de albastru, de verde smarald, de verde întunecos ce curgea prin venele lui Thales din Millet. 
- Cel mai mult îmi place negrul, pentru că face culorile să strălucească, să iradieze ca ochii pisicilor în întuneric. Dintre toate culorile, cel mai mult iubesc negrul și nu pentru că eu aș fi pesimist, ci pentru că intuiesc în negru climatul lumii în care trăiesc, angoasa,  dezechilibrul.  
Negrul pentru mine e ireductibil, nu distruge, nu dizolvă culoarea, o conține. Negrul meu prinde culori, se amestecă cu ele, le conține. Pentru mine negrul e umbra luminii, reflectarea luminii aici pe pământ. Mie negrul mi-a mărturisit că, de fapt, el e sclavul luminii.
- Pentru mine pictura reprezintă libertatea care mă cuprinde în mijlocul tuturor culorilor, curcubeelor și aurorelor boreale ale lumii. Oare  sunt eu eliberatorul negrului? Sau poate doar un gardian al luminii? Sunt sigur că eu am găsit în negru arhetipul ideal pentru imaginarul meu. Dar nu sunt eu compozitorul simfoniilor de negru așa cum presa vremii a scris atât de elogios?

Claudia Mandi
(nr. 5, mai 2015, anul V)