Un proiect de difuzare a culturii italiene în Principatele Române de la mijlocul secolului al XIX-lea

Marc Antonio Canini este o personalitate cunoscută și studiată de diverși cercetători începând cu Nicolae Iorga [1]. De origine venețiană, exilat din Italia după evenimentele revoluției din 1848-1849 [2], Canini a ajuns de mai multe ori pe meleagurile românești, atât din motive personale, precum căutarea unui ubi consistam (punct de sprijin) și a unui echilibru pentru viața sa destul de aventuroasă, cât și cu atribuții politice cu caracter secret, cel puțin în 1862, când a avut calitatea de corespondent de război (1877-78)
Cea mai lungă perioadă pe care a petrecut-o printre români a coincis cu anii 1856-1859.
Întors după o îndelungată experienţă la Constantinopol, veneţianul a ajuns pentru prima dată la Galaţi unde a rămas pentru o perioadă nedeterminată de timp, încercând să-şi câştige existenţa pentru sine, pentru soţia sa Luigia Calegari [3] şi fiul său cel mic [4], desfăşurând activitatea de profesor cu lecții în particular. Și, deși a trăit și la București pentru o bună bucată de vreme, Canini nu a renunțat la călătoriile sale prin Țara Românească și Moldova (de exemplu, se afla la Iași în momentul dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, căruia i-a dedicat „Imnul României” [5]).
Au fost ani de producție scrisă importantă, dar și de inițiative culturale și practice remarcabile.
Printre inițiativele sale, se regăsește și una care, după mulți ani, va fi propusă de Societatea Dante Alighieri în lume şi, respectiv, din 1901 și în România. Canini a avut ideea de a crea un mare institut de studii – de învățământ secundar – pentru tinerii Principatelor Dunării, studii axate pe cultura italiană. A existat intenția de a oferi alternativă (și poate chiar și concurență) pentru cultura franceză, care era larg răspândită în afara Franței și care dobândise un statut important și în rândul românilor, și datorită faptului că unii tineri, de familii bune, plecaseră din București și Iași în Franţa pentru a studia, de altfel o poveste binecunoscută asupra căreia Antonio D’Alessandri [6] a revenit într-una din recentele sale monografii.
Acesta era cu adevărat un proiect de amploare financiară și impact cultural. Dar, pentru Canini, reprezenta deja o experiență trăită, întrucât cu cinci ani înainte, la Constantinopol, planificase ceva asemănător împreună cu reprezentantul Regatului Sardiniei pe lângă sultan, Romualdo Tecco. În capitala otomană observase că limba și cultura franceză erau bine reprezentate, dar în varianta catolică, prin munca lazariştilor (apartenenți ai Congregației Misiunii, societate clericală de viață apostolică de drept pontifical) şi a surorilor de caritate (apartenente la diferite congregații feminine catolice). În schimb, nu era reprezentată versiunea laică, aceea care preluase principiile Revoluției Franceze. Astfel, Tecco și Canini s-au gândit să creeze un institut școlar cu clase de gimnaziu și de liceu, care să propună și să promoveze, pe lângă cultura seculară franceză, limba și cultura italiană. În România, câțiva ani mai târziu, venețianul a preluat ideea într-o formă mai articulată și parțial diferită.
Proiectul a avut propriul context atât în lumea intelectuală românească, cât și în activitatea lui Canini însuși. Între timp, nu se poate să nu menționăm funcția esențială a școlilor în procesul de construire a națiunii, chiar și atunci când nu a fost neapărat considerată ca având scopul de a da viață unui stat național. A se vedea, de exemplu, considerațiile lui Iacob Mârza cu mulți ani în urmă cu privire la difuzarea școlilor românești în Transilvania, incluse apoi în Imperiul Habsburgic, începând din secolul al XVIII-lea și până în 1848. [7] Mai mult, trebuie menționat, conform afirmației Corneliei Bodea, că „lupta din perioada 1849-1859 va fi purtată pentru realizarea primei etape, pentru Unirea Principatelor”. [8]
Este de notorietate că printre românii de o anumită importanță culturală a circulat curentul italienist sau italian condus de Ion Heliade Rădulescu. Este de asemenea știut că se studia afinitatea celor două limbi, italiană și română, într-o perioadă în care aceasta din urmă se afla într-o fază de normare/standardizare, fie și numai prin abandonarea progresivă a alfabetului chirilic în favoarea celui latin. Din 1838 și, respectiv, din 1841 au fost două lucrări semnate de Rădulescu cu un titlu semnificativ: Paralelism între dialectele române și italiene. Forma sau gramatica acestor două dialecte și Prescurtare de gramatica limbei româno-italiene.
Se poate spune despre Canini că era pe deplin în concordanță cu această poziție, după cum o relevă singura sa lucrare scrisă direct în limba română, Studiile istorice asupra originii națiunii române. [9] În ea nu a omis să facă comparații între dialectele limbii române și cele ale limbii italiene, dar a demonstrat și semnificația politică pe care o aveau astfel de combinații, uneori îndrăznețe, argumentând cu figuri de talia lui Ion Brătianu. [10] Mai mult, venețianul, în colaborare cu Ion Valentineanu [11], încercase să consolideze poziția culturii italiene într-un domeniu în care aceasta era deja bine înființată: teatrul de operă. De fapt, el tradusese în română rezumatele mai multor opere italiene (Verdi, Donizetti) pentru publicul român, ajungând până acolo încât să traducă întreg libretul Norma al lui Bellini, operă cu o oarecare semnificație politică. [12]
Așa își descrie Canini proiectul într-un memoriu pe care l-a publicat la Paris, pentru prima dată, în 1868 și republicat ulterior în 1869 (titlul era Vingt ans d’exil și nu a fost niciodată publicată o versiune italiană a acestuia):
„Am călătorit prin România, în 1858, strângând adeziuni pentru înființarea unui
colegiu italian, unde am vrut să invit ca profesori emigranții italieni bine pregătiți. [...] Am călătorit prin toată România pentru a strânge adeziuni pentru înființarea colegiului meu. Fiecare semnatar s-a angajat să dea 600 sau 300 de franci, în condițiile menționate în proiectul publicat... Am fost bine primit peste tot.” [13]
Acestor declarații le urmează o descriere a peisajelor românești, chiar și a acelor zone necultivate și pustii, pe care le-a putut admira în timpul lungului său tur din diligența poștală, (căruța de poștă), cu care călătorea, ajungând astfel să cunoască România mai bine decât românii înșiși. Sunt pagini de un notabil interes antropologic și sociologic pe care, totuși, le omit aici, deși este suficient să spun că mijlocul de transport folosit („un vehicul construit în întregime din lemn, fără un cui de fier”) era foarte periculos pentru că era instabil pe teren accidental. [14]
Așa-zisul colegiu avea o denumire ambițioasă (Institutu filologo-sciinţifico- comercialu pentru educaţiunea junimei) (sic), care era mediatizată cu o broșură, dată presei de mai multe ori: membrii care au subscris la inițiativă ar fi avut un rol important în conducerea institutului, de exemplu puteau să aleagă pe cine să admită gratuit. [15]
Pentru a-și realiza ideea, Canini a strâns în diverse zone ale României adeziuni de la personalități influente precum înalți prelați și politicieni, printre care s-au remarcat Ştefan și Nicolae Golescu, precum și Gheorghe Magheru. Aceștia cu titlu de exemplu, pentru că lista era mult mai lungă. [16] Venețianul obținuse scrisori de prezentare de la guvern pentru prefecții diferitelor provincii și pentru stareții mănăstirilor. Nu întâmplător a făcut turul îndelung prin țară, tocmai pentru a face cunoștință cu aceste personaje și pentru a obține adeziuni, pe cât posibil. Pentru informaţii, cei interesaţi de iniţiativă au putut contacta „Naţionalul”, ziarul lui Vasile Boerescu, care era şi director al „Eforiei Școalelor”. [17] După cum se poate înțelege, a reprezentat un sprijin important.
Suma subscrisă a fost mare, poate 100.000 de franci, dar probabil cotizațiile promise nu au fost plătite în avans, ci doar 7-800 de franci. Autorul român al unei secțiuni enciclopedice dedicate lui Canini (Diaconovich) [18] vorbește despre 80 de adeziuni de 50 de galbeni. Se poate presupune că aceasta a fost cauza principală a eșecului inițiativei, care a fost însoțită de zvonuri calomnioase despre însuși Canini. [19] Este greu de spus dacă mai aveau bani în buzunare. Dacă da, au servit pentru noi inițiative culturale și chiar politice. Interesant este că pentru consulul austriac Karl von Eder, în schimb, „cotizațiile din înscrieri [...] au fost folosite pentru a face propagandă revoluționară în țară.” [20] Dacă Canini i-a folosit pentru a tipări în 1859 Buletinul resbelului din Italia cu care a susținut (primul număr a apărut la 25 mai 1859) războiul în desfășurare la acea vreme pe câmpurile Lombardiei-Veneția, atunci consulul austriac avea dreptate. În mod curios, nu von Eder a obținut închiderea acelui ziar (care, de altfel, odată cu terminarea operațiunilor militare, își schimbase titlul în Libertatea și înfrațirea poporiloru [sic], înainte de a fi nevoit să pună capăt publicațiilor) și lansarea unui proces împotriva lui Canini, ci colegul său francez Louis Béclard pentru că, la știrea armistițiului de la Villafranca (în urma căruia Veneto a mai rămas în Austria încă șapte ani), venețianul nu se abținuse să-l atace puternic pe Napoleon al III-lea. [21]
Găsirea unui cadru didactic și garantarea salariilor, posibilitatea de a înscrie un număr de studenți suficient pentru a permite institutului să aibă viață independentă și chiar profit, toate acestea nu ar fi putut fi deloc un lucru simplu. Nici nu se putea conta la nesfârşit pe sprijinul unor oameni influenţi, dispuşi poate să acorde primul ajutor, dar să nu se angajeze în timp, fără să vadă vreun rod al activităţii întreprinse. Consulul Sardiniei Annibale Strambio a vorbit și despre zvonurile calomnioase despre Canini, dar nu a putut afla adevărul pentru că ajunsese la București când chestiunea era deja închisă. [22]
Știm că secolul al XIX-lea a fost secolul recuperării și al valorificării lui Dante Alighieri, așa cum a ilustrat recent Fulvio Conti cu Il Sommo italiano: Dante și identitatea națiunii. [23] Acest fenomen, care își avea rădăcinile la sfârșitul secolului al XVIII-lea și și-a găsit spațiu încă de la începutul secolului al XIX-lea, s-a accentuat mai ales în anii premergători aniversării celui de-al șaselea centenar de la nașterea marelui Florentin, și a intrat în declin în 1865. În Imperiul Rus învecinat cu principatele române, de exemplu, Dante, deja binecunoscut de mulți intelectuali, a fost subiectul cursurilor universitare susținute la Universitatea Imperială, de Michelangelo Pinto [24], pe atunci consul al Italiei la Sankt Petersburg, iar în 1865 Societatea de caritate italiană a fost fondată în capitala țaristă, după reconstituirea făcută de Marco Clementi [25], cu mulți ani în urmă. Ei bine, cu toate acestea numele lui Dante apare în scrierile lui Canini de la sfârșitul anilor 1950, doar menționat.
În 1860, în controversa sa cu croatul Eugen Kvaternik cu privire la o frontieră încă inexistentă [26], a recurs la versurile binecunoscute în care poetul stabilește granițele Italiei la Golful Quarnaro:
precum la Pola, unde-i brâu Carnarul,
și unde spală a Italiei coastă,
mii de morminte împânzesc hotarul. *

De asemenea, originală este și explicația termenului de „movila/mormânt” după Canini, tipic regiunii Istro-Veneto. „Baro-ul” ar fi o zonă mai înaltă, care confirmă avantajul vizitei întreprinse de Dante în peregrinajul său la mănăstirea benedictină San Michele Sottoterra, din Istria, la mormintele antice care se întind la picioarele sale. [27] Dar, nimic altceva despre Dante nu se mai regăsește în paginile lui Canini.
Cu toate acestea, venețianul a fost un savant de notorietate și, pe lângă cărți și eseuri despre politică sau memorii, a scris multe versuri, dar și studii filologice rafinate, de care a beneficiat un nume important al academiei italiene precum Paolo Emilio Pavolini, tatăl ierarhului fascist Alessandro. [28]
În mod curios, în 1884, Canini, după ce s-a întors să locuiască în Veneția natală, a cerut strângerea și trimiterea de cărți italiene la București, dovadă fiind corespondența avută cu scriitorul și politicianul Giovanni Faldella.
Principalul exponent al comitetului care a fost înființat în acest scop a fost primarul orașului din lagună contele Dante Serègo Alighieri (1843-1895), care a ocupat această funcție între anii 1880 -1889. [29] Tatăl său Piero sau Pietro (1815-1872) adusese la Florența în 1865, pentru cel de-al șaselea centenar al nașterii lui Dante, steagul Veronei, întunecat pentru că orașul era încă desprins de regatul Italiei; și participase și la comemorarea de la Ravenna, unde, în 1863, fusese fondată o loja masonică numită după Dante Alighieri. În cele din urmă, în noiembrie 1866 a fost ales deputat în Parlamentul italian, deoarece Veneto devenise parte a regatului Italiei. [30]
Omonimia și mai presus de toate urmașii primarului Veneției au reprezentat o coincidență care îi apropie foarte ușor pe Canini și pe Dante Alighieri. Se poate menționa o altă coincidență, cea legată de aniversarea a 120 de ani a Societății Dante Alighieri din București, care de altfel a inspirat acest volum.
În 1877, pe câmpurile de luptă din Bulgaria, ca urmare a luptei provocată de angajarea armatei ruse împotriva celei otomane, Canini s-a întâlnit și a avut coleg precum corespondent de război pe Giuseppe Marcotti, care a scris pentru cotidianul Il Fanfulla din Roma (în trecut pentru circa un an publicat la Florența între 1870 și 1871). Era atunci destul de tânăr și a întrerupt trimiterea de articole ca să se întoarcă în Italia pentru a se căsători, dar, din experiența sa la Dunărea de Jos a publicat o primaă carte: Trei luni în Est. Amintiri de călătorie și război (1878). [31] Mai târziu a fost secretar general al Societății Dante Alighieri, din 1900 până în 1906, iar la moartea sa a fost numit membru perpetuu. După cum spuneam, aceasta este o altă coincidență, deoarece Canini, care a murit în 1891, nu a avut nimic de-a face cu Dante Alighieri și nici nu se pare că a întreținut relații după experiența comună a corespondenților de război cu Marcotti.
La încheierea acestei lucrări revin la proiectul pentru care am folosit termenul de precursor pentru Canini, chiar dacă acesta lipsea. În 1868 a deplâns nu numai eșecul încercărilor sale de zece ani mai devreme, ci și faptul că, atunci când se va găsit o modalitate de realizare diferită și mai reușită de materializare a inițiativei sale, despre el nu se va mai aminti.
Iată cuvintele lui, traduse din lucrarea Douăzeci de ani de exil:
„Proiectul conceput de bietul Tecco şi de mine, la Constantinopol, şi marele meu proiect de la Bucureşti va fi probabil preluat de-a lungul timpului de alţii... Noi, primii propunători, noi vom fi uitaţi: este de la sine înţeles. Dar ce contează asta, dacă treaba se va face bine!” [32] 
Și într-adevăr putem spune: Canini a greșit: el nu a fost uitat.