David Prato la Rodos. Lumea evreiască romană și dantescă

David Prato s-a născut la Livorno în anul 1882 și, după o carieră strălucită în lumea evreiască italiană, în 1927 a fost numit rabin-șef al Alexandriei din Egipt. În această calitate și-a încrucișat destinul cu cel al unei alte comunități evreiești devenită italiană de câțiva ani, comunitatea din Rodos. Sunt cunoscute evenimentele care au condus ca Dodecanezul să devină teritoriu italian în 1923 datorită Tratatului de la Lausanne. În același timp este binecunoscută structura etnică a insulei, formată din diverse comunități religioase cu care italienii au fost aproape nevoiți să colaboreze [1].
În acest context, prin inițiativa guvernatorului din Rodos, Mario Lago, și în logica relațiilor cu lumea evreiască, în anii cei mai apropiați mandatului lui Mussolini, dar și mișcării internaționale sioniste, adică în a doua jumătate a lui 1920, pe Insulă a fost inaugurat un Colegiu rabinic [2]. Evenimentele Colegiului au fost intens studiate în trecut și nu este nevoie să revenim asupra acestora [3]. Este, însă, important de subliniat încă o dată, că acest Colegiu înființat în 1927 a fost închis în 1938 (sau mai bine zis nu a fost redeschis pentru anul universitar 1938-1939) din motive economice și fără legătură cu măsurile rasiale luate de către Guvernul italian începând cu 1 septembrie al aceluiași an.
De fapt, pe parcursul deceniului de activitate, Colegiul fusese finanțat atât de statul italian, cât și de persoane înstărite originare din Rodos, precum familia Alhadeff, și alte comunități din Orient, de la care, constant, au fost solicitate subvenții pentru Rodos [4].
Astfel, prin intermediul familiei Alhadeff, Lago a intrat în contact cu o personalitate de seamă – Yakir Behar, președintele Societății caritabile din Orient (B'nai B'rith în Orientul Mijlociu), care la rândul său a implicat alte personalități importante ale lumii evreiești mediteraneene în sprijinul bunei funcționări a Colegiului. Printre aceste persoane de valoare s-a remarcat rabinul șef al Alessandriei, Prato [5].
Comunitatea din Rodos, o comunitate mică formată în mare parte din oameni cu origini modeste, identificase în Prato personalitatea care ar fi putut să învingă rezistența lumii evreiești mediteraneene, dar și să susțină experiența Colegiului și astfel, la câteva luni după inaugurarea anul I, academicianul Prato a fost invitat la Rodos pentru a vizita instituția [6].
În 1929, în momentul primei sale vizite, succesul obținut de Colegiu a fost poate neașteptat. Într-adevăr, Prato sosise la Rodos cu un oarecare scepticism și abia după ce a constatat calitatea muncii educaționale și-a schimbat impresia și a lăudat-o. Cel puțin așa reiese din cuvintele relatate de guvernatorul Lago în rapoartele sale [7]. Cu toate acestea, au existat multe probleme, care priveau nu numai finanțarea, ci și în general educația evreiască care, potrivit unora, se pierdea chiar și în cadrul celor mai vechi comunități.
Colegiul rabinic, a declarat Prato, înființat să contribuie la contrabalansarea acestei tendințe, ar putea reprezenta un punct de cotitură în istoria evreilor din Orient.
În cadrul unei conferințe intitulate „Spiritul public în societatea modernă”, Prato a slăvit Italia ca pe un străvechi pământ de civilizație, unde viața religioasă și culturală evreiască s-a desfășurat întotdeauna în deplină libertate, dar mai presus de toate – fapt care a interesat comunitatea din Rodos mai mult decât cuvintele – a promis sprijin pentru inițiativa Colegiului [8].
La întoarcerea sa în Egipt, „Mesagerul egiptean” al Alexandriei a publicat un lung interviu în care Prato lăuda spiritul de unitate al comunității evreiești, conviețuirea cu alte comunități religioase și viziunea lui Lago în dorința înființării Colegiului:
„Ca rabin, dar și ca italian – a declarat el – am o mare admirație pentru H. E. Mario Lago. El este omul care, după ce a înțeles valorile evreiești, le acordă importanța pe care o merită și le plasează pe bună dreptate în viața italiană.” [9]
Guvernul italian a avut grijă să profite de vizita lui Prato, iar secretarul PNF din Rodos și directorul „Mesagerului din Rodos”, Alfredo Chiorando, a dat publicității o declarație preluată imediat de agenția de presă Stefani, plină de referințe pozitive. Se spunea că rabinul-șef a vizitat instituțiile școlare evreiești din Rodos, că a promis sprijinul altor comunități din Orient pentru munca întreprinsă și că în timpul predicii ținute în sinagogă a demonstrat apropierea dintre Italia și cultura evreiască mondială. [10]
Cuvintele însă nu au fost urmate de fapte și, astfel, în contextul mediteranean Colegiul a rămas izolat. Neputând depăși problemele economice, în 1932, Lago a însărcinat un funcționar guvernamental, Vitalis Strumza, un om cu mare experiență din administrația otomană și în care guvernatorul avea încredere, să facă o nouă călătorie în Egipt. A stat în deplasare o lună, a cunoscut multe personalități, dar nimeni nu s-a angajat dincolo de cuvintele formale, cuvenite contextului. [11]
Potrivit lui Prato, care a comentat misiunea cu Lago, au existat neînțelegeri, dar realitatea era că lucrurile nu funcționau așa cum trebuia. [12]
Patru ani mai târziu, Lago era pe cale să se întoarcă în Italia și Prato, după negocieri lungi și complicate, fusese numit mare rabin al Romei, deși nu părăsise oficial Egiptul. Astfel, întreprinde o a doua vizită în Rodos, în calitate de rabin al Alexandriei.
Față de 1929 însă, situația era cu totul alta. În 1936, începuse revolta arabă din Palestina. Mișcarea sionistă își pierdea farmecul în ochii lui Mussolini și, chiar dacă Ducele nu se hotărâse asupra derapării rasiste, războiul din Spania îl apropia de Germania, de care, de altfel, se temea. Erau speranțe că Italia nu va face acest pas, dar nu exista nicio certitudine asumată, în acest sens.
În acest context Prato a fost invitat să țină o conferință în sediul Dante Alighieri, în centrul vechi al localității Castellania, tocmai acolo unde începea cartierul evreiesc din Rodos. A ales o temă specială, care unea trecutul cu prezentul, numele lui Dante, precum și sediul roman în care urma să meargă în curând.
Conferința se numea Lumina lui Dante în ghetoul din Roma [13]. Și nu s-a înșelat. Presa a exaltat, cu cuvinte cu o profundă implicare fascistă, limbajul său „orbitor” „sinteza sa superbă”, „profunzimea investigației istorice și psihologice”, „ușurința și căldura de exprimare”, și multe alte calități care ar dura mult timp pentru a le enumera pe toate.
La rândul său, într-un interviu acordat publicației „Jurnalul din Orient” din 6 noiembrie, Prato a vorbit din nou despre Colegiul rabinic în termeni entuziaști, mai ales că acum era pe cale să plece la Roma și de acolo, a spus el, ar fi putut face mai mult. Și trebuiau făcute multe, pentru că încă era posibil să se lege interesele mișcării sioniste de interesele mai generale ale politicii italiene. Acesta a fost, pe scurt, raționamentul său.
S-a spus că Prato a vorbit la sediul societății Dante Alighieri. Instituția făcea parte dintr-un context mai larg de difuzare a limbii italiene la Rodos și a avut diferite inițiative printre care: înființarea publicației „Mesagerul din Rodos”, un ziar de 4 pagini, dependent de Comandamentul Ocupației de atunci, a unei structuri Cercul Italia și, în cele din urmă, a unui Comitet „Dante Alighieri”, care a cunoscut un mare succes, înregistrând în total peste 400 de membri. Biblioteca conținea peste 2.000 de volume de clasici italieni și străini în limba italiană, iar băieții și fetele din comunitatea evreiască, interesați de aprofundarea studiului limbii italiene, au fost încredințați societății, a căror limbă nu aveau nicio dificultate a o înțelege, deoarece se apropia foarte mult de dialectul evreiesc spaniol (ladina) pe care îl vorbeau acasă.
Așadar, Prato a ales o temă bună pentru toată lumea: care era în concordanță cu sediul, cunoscută în cadrul comunității și care se ocupa de Poetul prin excelență. Mai mult, era o oportunitate de a reafirma profunzimea legăturilor culturale dintre celelalte comunități și comunitatea evreiască din peninsulă.
În prelegere Prato a introdus figura unui poet roman, Immanuel Romano [Manoello Giudeo], care, impresionat de vestea morții lui Dante, dedică marelui poet un sonet. Înainte de a prezenta biografia tânărului, Prato a citat câteva expresii prezente în Comedie, despre care se bănuia că ar fi de origine evreiască, precum celebrele „Pape Satan Aleppe” și întâlnirea lui Dante și Virgil cu Nembrot, unul dintre uriașii așezați să păzească ultimul cerc al iadului, care spune: „Raphèl maí amècche zabí almi”, ceea ce după Immanuel Romano ar însemna: „O, Doamne, vindecă-mă. Cât de îngrozitoare este această durere veșnică a mea” [14].
De aici Prato se concentrează asupra figurii lui Immanuel, care a fost nevoit să părăsească Roma, îndreptându-se spre Verona, împărtășind soarta exilului deja cunoscută de Dante.
În încercarea de a marca o legătură puternică între lumea lui Dante și cea evreiască, Prato își amintește că Immanuel a scris poezii și satire de dragoste pe care le-a reunit într-o lucrare numită Mahbārōt, al cărei nume evreiesc corespunde termenului de origine arabă „maqāmāt” (opere în proză rimată din literatura arabă din secolele IX-XII).
Ei bine, ultima „mahbārah” conține o descriere a lumii interlope, în care, imitând Comedia, Immanuel este ghidat de profetul Daniel. Prato urmărește istoria comunității evreiești romane, subliniind că Italia a reprezentat prima casă cu adevărat pașnică pentru evreii din Europa. Pornind de la Dante, figura lui Immanuel Romano devine mijlocul de reprezentare a unei lumi evreiești italiene unită cu destinul patriei și participând la creșterea culturală a peninsulei.
În anul următor, când ocupase deja scaunul de rabin-șef al Romei, Prato a repetat aceeași prelegere la conferința evreiască de la Milano, într-o atmosferă foarte diferită și mult mai precară decât anul precedent. În comentariile presei evreiești, se poate citi că Immanuel se simțise atât de aproape de Dante, încât s-a inspirat din capodopera sa aproape până în punctul de a o imita, transferând infernul lui Dante în propriul său infern, unde plasase multe personaje care, în momente diferite, au animat ghetoul roman. Și precum Dante fusese tatăl limbii italiene, tot așa și Romano inserase concepte evreiești în limba poetică italiană, influențând și limba vorbită în ghetou cu expresii extrase din limba vernaculară „vulgară”. [15]
Încercarea lui Prato de a exalta în ochii italienilor un episod puțin cunoscut și un personaj precum Immanuel Romano are puternice conotații politice. El a încercat să favorizeze dialogul într-un moment în care Italia nu se hotărâse încă asupra derapajului rasist, dar se pregătea să ia atitudine în această direcție, din cauza unei combinații de factori precum războaiele din Etiopia și Spania și nevoia unei idei puternice care să unească poporul, proiectându-l într-o Europă viitoare complet restructurată, din punct de vedere etnic.
Din aceste motive, inițiativa întreprinsă de Prato, dar și de alte multe persoane din comunitate, de a alege calea moderației, a fost sortită eșecului și rămâne astăzi ca o mărturie asupra căreia să reflectăm.