Destinul lui Dante în România

Opera lui Dante Alighieri a fost cunoscută în România încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Primul scriitor român interesat de opera marelui poet italian a fost Eliade Rădulescu (1802-1872), „cel mai pasionat de literatura și cultura italiană” [1]. După ce a tradus primele cinci cânturi ale Infernului, a scris două articole despre viața și operele lui Dante și despre situația politică din Florența în revista „Curierul de ambe sexe”. George Călinescu (1899-1965), eminent scriitor, istoric și critic literar, a descoperit influențe ale dantești în operele poetului român.
În 1865, în ziarul „Opinia Națională” (n. 29), cu articolul Centenarul Dante au început sărbătorile organizate în România în cinstea marelui florentin. Cu această ocazie scriitorul și poetul ardelean Aron Densușianu (1837-1900) scria într-un articol plin de emoție că „Poemul poemelor, Divina Comedie este steaua sub care Dante s-a născut și s-a întrupat pentru a doua oară și din care va străluci pentru totdeauna în cerul muritorilor”. Autorul a tradus cânturile III din Infern, XXVII din Purgatoriu și XXII din Paradis, în versuri de 13 și 14 silabe.
În Moldova, poetul Gheorghe Asachi (1788 -1869), care a studiat câțiva ani la Roma și care a fost chiar acceptat ca poet arcadian sub numele de Alvino Dacico, publica în revista „L’icona del mondo” – Icoana lumii (1865, p. 9) o poezie frumoasă, plină de un sincer lirism: Profet, autor a nemuritoarelor rime italiene, / Coborât în abis, te-ai  întors ești / Să cânți lumii într-un poem sublim / lacrimile eterne și suferința celor răi. / … Secolele au trecut, dar astăzi răsună / din nou numele tău, armonie pură; / Și la ghirlanda cu care te încununează Italia / se adaugă modestul dar al Românie [2].
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mulți scriitori și poeți români precum Nicolae Filimon (1819-1865), creatorul romanului social românesc și bun cunoscător al Divinei Comedii, și mai ales Mihai Eminescu (1850-1889), poetul național, au exprimat adesea în scrierile lor admirația pentru Dante. Nicolae Gane (1835-1916), scriitor și om politic, membru al Academiei Române, a fost primul care a tradus toate versurile Infernului, menționând în prefața cărții universalitatea și noutatea absolută a operei marelui florentin cu aceste cuvinte: „Dante a exprimat gândurile divine într-o limbă umană și a avut, printre altele, niște daruri minunate, adevărate intuiții profetice, când întrezărea legile gravitației înaintea lui Newton sau când intuia existența unui continent dincolo de mări înainte de Columb sau a unității Italiei înainte de Vittorio Emanuele și Cavour” [3].
Între 1883 și 1888 la Craiova se publica traducerea în proză a Infernului și a Purgatoriului, semnată de scriitoarea Maria P. Chițiu și însoțită de un comentariu. Traducerea este menționată de Giovanni Andrea Scartazzini în Viața și operele lui Dante Alighieri, ediția a treia (Milano, 1906, p. 264).
Cel mai important moment al prezentării lui Dante în România a fost publicarea traducerii integrale în versuri a Divinei Comedii, realizată de poetul George Coșbuc (1866-1918). Filologul Carlo Tagliavini o menționa în „Civilizația italiană în lume” [4], cu această frază: „A apărut o traducere cu care puține popoare se pot lăuda, una dintre cele mai bune dintre cele existente”. În 1921, la 600 de ani de la moartea celui mai mare poet al Italiei, Nicolae Iorga, academician, om de vastă cultură, ținea un discurs foarte impresionant despre Dante la Academia Română, urmat de conferințele Dante și latinitatea și Dante și Florența ale lui Ovid Densusianu filolog, lingvist, istoric literar și membru al Academiei Române, Poezia Divinei Comedii, a Miei Frollo – poetă și traducătoare a unor opere ale lui Dante și a altor poeți italieni.
După 1940 au apărut încă două traduceri ale Divinei Comedii: prima, semnată de italienistul Alexandru Marcu, în proză, cu un comentariu foarte bogat, și a doua, de Ion Tundrea, în versuri. Alexandru Balaci, profesor și italienist pasionat la Universitatea din București, a scris eseuri și articole despre Dante, care, potrivit lui, a vrut prin opera sa „să îmbunătățească sufletele oamenilor și, ca atare, destinele lumii”.
Pentru comemorările din 1965, opera lui Dante a fost retipărită în România în foarte multe ediții, cea nouă fiind traducerea integrală datorată Margaretei Eta Boeriu „demnă de toate laudele”, după cum afirma profesorul Paolo Soldati, cunoscător și cercetător al celor două culturi ale noastre.
Între anii 1965-1970 au apărut în mai multe ediţii următoarele volume: Dante, Infernul, interpretare românească, note şi un cuvânt introductiv de George Buznea, Editura Univers, Bucureşti, 1975; Dante, Purgatoriul, interpretare românească și note de George Buznea, Editura Univers, București, 1978; Dante Alighieri, Divina Comedie, în limba română de Giuseppe Cifarelli, editată de Titus Pîrvulescu și cu prefață de Alexandru Ciorănescu, editura Europa, Craiova, 1993, cu ilustrații de Marcel Chirnoagă (reed. 1998, Editura Dacia, Cluj-Napoca); Dante Alighieri, Divina Comedie, povestită pentru tineri de Dumitru Trancă, editura Atlasis, București, 1992 (narațiune explicativă în proză); Dante Alighieri, Divina Comedie, tradusă în texte de Ion A. Țundrea, prefață de N. Iorga, Editura Medicală, București, 1999; Dante Alighieri, Infernul, traducere de George Pruteanu, ediție digitală bilingvă, 2003; Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune în limba română, note, comentarii, postfață și referințe bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006; Dante Alighieri, Infernul, editat de (comentarii și studiu introductiv) Mira Mocan, traducere (completă) și comentarii (parțiale) de Marian Papahagi, prefață de Irina Papahagi, Editura Humanitas, București 2012.
Diverse studii de istorie și critică literară au contribuit, alături de traduceri, la aprofundarea cunoștințelor legate de viața și opera marelui florentin, precum volumul Studii despre Dante, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965, autorii fiind Alexandru Balaci, Dumitru D. Panaitescu, Alexandru Duţu, Despina Mladoveanu, Venera Antonescu, Titus Pârvulescu, Pimen Constantinescu, Nina Façon, Cornel Mihai Ionescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eta Boeriu, Al. Piru, sau: Dante, Opere minore, Viaţa nouă, Rime, Banchetul, Despre valoarea literară a limbii italiene populare, Monarhia, Scrisori, Ecloge, Despre apă şi pămînt (Opere minori, Vita nova, Rime, Convivio, De vulgari eloquentia, De Monarchia, Lettere, Ecloghe, Quaestio de aqua et terra), traduceri de Francisca Băltăceanu, Titus Bărbulescu, Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Petru Creţia, Ştefan Augustin Doinaş, Sandu Mihai Lăzărescu, Elena Nasta, Romulus Vulpescu, comentarii de Oana Busuioceanu, Virgil Cândea, Ştefan Augustin Duţuş, Ştefan Augustin Doinaş, introducere, tabel cronologic şi note introductive de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Univers, 1971.
Mai sunt de menţionat: Edgar Papu, Estetica lui Dante, Iaşi, Ed. Princeps Edit, 2005; Eleonora Cărcăleanu, Dante, ca dragostea însăși - sau despre dantologia românească a ultimelor decenii [5], Dacia literară, an XVIII, n. 73 (4/2007); Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante? [6], Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004; Laszlo Alexandru, Lectura lui Dante, Dante – Infernul – O interpretare), Dialoguri despre Dante, Prin pădurea întunecată. Dialoguri despre Dante, în colaborare cu Ovidiu Pecican, A revedea stelele. Contribuţii la studiile operei lui Dante şi altele.
Ultima traducere a întregii capodopere a lui Dante, publicată de editura Eikon în 2022, îi aparține însă cunoscutului poet și traducător Geo Vasile. Traducerea la fel de completă a acestei lucrări de Alexandru Laszlo și publicată la editura populară Cartier a fost premiată de Uniunea Scriitorilor Români. Despre aceasta, criticul Bogdan Crețu a afirmat: „Poate că cea mai importantă carte a anului 2020 a fost un studiu exemplar de erudiție, în trei volume de câte 600-700 de pagini fiecare, dedicate de Laszlo Alexandru Divinei Comedii: Lectura lui Dante (splendid editată de Cartier), cu câte un volum dedicat fiecăreia dintre cele trei părți ale ilustrului poem. El traduce Divina Comedie vers cu vers, comentează, contextualizează, rezumă volumul enorm de comentarii făcute la celebra capodoperă. Nu este doar o carte impresionantă, ci una care apare rar într-o cultură. Mai ales că anul acesta se împlinesc 700 de ani de la moartea marelui florentin” [7].
O activitate de cercetare foarte bogată legată de contribuțiile aduse de traducătorii români ai operelor lui Dante și de autorii de studii de istorie și critică literară este cea desfășurată de profesoara Iulia Cosma [8], autoarea articolelor: Primul traducător al Infernului lui Dante în limba română: Maria Chițiu; Ecourile italiene ale traducerii și exegezei lui Dante de George Coșbuc; Primele traduceri românești ale Infernului lui Dante: referințe culturale și de traducere; Referiri, mențiuni și opinii traductiv-pretraductologice; Influența lui Dante asupra savantului român Ion Heliade Rădulescu și asupra italienisticii din România; și a unei lucrări mari și de actualitate: O recenzie bibliografică asupra traducătorilor români ai Infernului (1883-2015): considerații de tip metodologic și deontologic, care vizează realizarea unei monografii de traducere a versiunile românești ale Infernului lui Dante, din secolul al XIX-lea până în anii 2000.
Timp de două secole lucrările lui Dante au fost studiate în licee și universități românești, cu materiale scrise de profesori în ambele limbi: Anita Belciugățeanu, Curs de istorie a literaturii italiene, Universitatea din București, 1929; Alexandru Balaci, Dante, Editura tineretului, București, 1966; *** Scurtă antologie de poezie italiană, Ediție îngrijită de George Lăzărescu, Editura didactică și pedagogică, București, 1973; Antologia poeziei italiene secolele XIII - XIX, traducere în limba română de Eta Boeriu, Editura Albatros, București, 1980; George Lăzărescu, Italia – Cultură și Civilizație, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundația România de mâine, București, 2001, cu ediții ulterioare; Nina Façon, Dicționar enciclopedic al literaturii italiene, Editura Științifică și enciclopedică, București, 1982; Ileana Bunget, Rodica Locusteanu, Istoria literaturii italiene - secolul al XIII-lea, Editura Uranus, București, 1999; Otilia Doroteea Borcia, Crestomatia literaturii italiene de la origini până în secolul al XV-lea, vol. I, Editura  Prouniversitaria, București, 2010.
Un mare simbol al aprecierii de care s-au bucurat întotdeauna în România viața și opera lui Dante îl reprezintă Divina Comedie după Dante, operă în trei acte a compozitoarei românce Silviei Macovei, care a reușit să transpună în muzică în 640 de pagini (între anii 1997 și 2000) povestea călătoriei lui Dante în lumea de dincolo, folosind tehnici și procedee artistice foarte moderne (polifonie, balet, pantomimă etc.) [9]. Lucrarea – oferită în copie Bibliotecii Apostolice a Vaticanului și dedicată Marelui Jubileu al anului 2000 – reprezintă adaptarea muzicală a celor 14.215 versuri ale poeziei și cel mai mare text din istoria muzicii (104 cântece gregoriene), după cum a menționat Mihail Jora, în numele Uniunii Criticilor și Muzicologilor din România. În felul acesta, românii se pot lăuda nu numai cu unele dintre cele mai valoroase traduceri ale Divinei Comedii în limba lor (dintre care două integrale fiind semnate de femei, Maria Chiţiu și Eta Boeriu), ci și cu singura operă muzicală a acestei capodopere universale, compusă tot de o femeie! Să fie acesta oare un dar de la Beatrice?!