„Questi ordini di sù tutti s’ammirano”: îngeri contemplativi în „Paradisul” dantesc

Cântul al XXVIII-lea din Paradisul se deschide cu o imagine impresionantă, care descrie, printr-un minimum de forme geometrice – punctul și cercul –  planul cel mai înalt al universului imaginat de Dante: Empireul. Călătorul Dante, ajuns în Cerul Cristalin, vede reflectate în privirea Beatricei cele nouă cete de îngeri, dispuse în cercuri concentrice, rotindu-se fără încetare în jurul punctului divin ce iradiază o lumină orbitoare. Poetul observă cum ordinele angelice sunt cu atât  mai înflăcărate și mai rapide în rotirea lor cu cât sunt mai aproape de centrul divin. Urmează lămuririle teologice ale Beatricei, care îi expune poetului întreaga doctrină despre Dumnezeu, ca origine și prim motor al universului, precum și despre îngeri și cerurile pe care aceștia le guvernează.
Astfel, călătorul află că ființele angelice, în perpetuul lor dans în jurul punctului de lumină, sunt dispuse într-o ordine precisă, începând cu cele care primesc iluminarea divină mai abundent (Serafimii, Heruvimii și Tronurile), până la cele mai puțin arzătoare (Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii), alcătuind astfel o ierarhie. Sursa principală în ce privește orânduirea ierarhică a îngerilor este Pseudo-Dionisie Areopagitul, mistic și teolog creștin care a trăit către sfârșitul secolului al V-lea – începutul secolului al VI-lea, recunoscut de către teologii medievali ca autoritate în materie de angelologie. Dionisie este, de altfel, cel care inaugurează conceptul de ierarhie, termen care, în limba greacă, înseamnă „principiu sacru”. Dionisie configurează acest concept ilustrând, în tratatele sale despre ierarhia cerească și ierarhia bisericească, ideea că întreaga lume este orânduită și funcționează stratificat, astfel încât iluminarea divină să poată fi transmisă prin îngeri oamenilor, din treaptă în treaptă și proporțional cu fiecare nivel al realității.
Dante modifică doctrina areopagitică despre ierarhia angelică, adaptând-o necesităților structurale ale Divinei Comedii. Astfel, modul de operare al îngerilor în ierarhie se schimbă, acțiunea acestora nemaiexercitându-se asupra unei ierarhii bisericești, ci asupra sferelor cerești. În poemul dantesc, așadar, îngerii acționează direct asupra materiei, mișcând sferele cerești și imprimând în ele virtuțile divine, urmând de aici alte fenomene astronomice și astrologice complexe. Pe lângă acest tip de intermediere, îngerii au o varietate de sarcini în Purgatoriu, ajutând la purificarea și mântuirea sufletelor ajunse pe acest tărâm.  

Însă nu la acest rol operativ al îngerilor aş vrea să mă refer, ci la funcția lor contemplativă, cu alte cuvinte la capacitatea și dorința acestora de a accede la cunoașterea divină și de a o transmite mai departe în ierarhie. În acest sens, poetul utilizează cu prisosință termeni din registrul vizual. De pildă, verbul vedere, precum și substantivele veduta sau vista au o frecvență însemnată în Divina Comedie și multiple funcții expresive. Întregul poem are, de altfel, o puternică dominantă vizuală. Experiența inițatică a protagonistului se poate defini și ca progresie graduală a vederii, pe măsură ce acesta înaintează spre și în Paradis. Dacă în Purgatoriu personajul se servește de simțul văzului pentru a percepe lumina soarelui, în Paradis se produce, gradual, o decuplare de acest simț. Planul încă material al sferelor planetare este depășit și se pătrunde în Empireul prin excelență imaterial și inteligibil. Aici vederea trece într-un alt registru, nu mai sunt ochii fizici cei care văd, ci intelectul este cel care înaintează în lumina inteligibilă pură, altfel spus în „mintea lui Dumnezeu”.
Semnificația cea mai înaltă a „vederii” în poemul dantesc este, prin urmare, facultatea de a înțelege adevărul divin (il vero in che si queta ogne intelletto), care se oferă înspre a fi contemplat. De acest privilegiu se bucură îngerii și sufletele fericiților, precum și însuși personajul Dante, care, la finalul călătoriei sale, are o copleșitoare experiență teofanică.

Despre „vederea” îngerilor se face referire mai cu seamă în Cânturile XXVIII și XXIX din Paradisul, acolo unde Beatrice îi expune pelerinului Dante învățătura despre ierarhia angelică. Sunt prezentate astfel primele două ordine de îngeri, Serafimii și Heruvimii: Così veloci seguono i suoi vimi,/ per somigliarsi al punto quanto ponno;/ e posson quanto a veder son soblimi [1]. „Atât de iuți ei își urmează legăturile cu el/ ca să se-asemene cu punctul pe cât pot;/ și pot pe cât le e vederea de sublimă.” (Par. XXVIII, v. 100-102) Înțelegem din această terțină că primii îngeri au o dorință aprinsă de a se asemăna cu divinul, dorință pe care o manifestă prin rapiditatea cu care se rotesc în jurul sursei luminoase. Asemănarea intelectelor angelice cu Dumnezeu, precum și capacitatea acestora de a-i reflecta lumina, sunt pe măsura profunzimii actului lor contemplativ.
Într-o terțină ulterioară, poetul subliniază de asemenea că îngerii sunt cu atât mai fericiți cu cât cunosc mai profund realitatea divină. Pătrunderea acestui adevăr aduce pacea minții, minte care își află odihna doar în Dumnezeu: e dei saper che tutti hanno diletto/ quanto la sua veduta si profonda/ nel vero in che si queta ogne intelletto. „Și trebuie să știi că toți se bucură/ pe cât vederea li se cufundă/ în adevărul unde-și află pacea orice intelect.” (Par. XXVIII, 106-108) Beatrice își continuă discursul doctrinal, explicând încă o dată că fericirea îngerilor se întemeiază pe actul contemplativ, căruia îi urmează iubirea, și nu viceversa: Quinci si può veder come si fonda/ l'esser beato ne l'atto che vede,/ non in quel ch'ama, che poscia seconda. „De-aici se poate vedea cum fericirea/ se întemeiază pe faptul vederii/ și nu al iubirii, ce vine pe urmă.” (Par. XXVIII, 106-111). Aici, Dante abordează o problemă teologică destul de controversată în gândirea Evului Mediu. Dacă, potrivit lui Toma din Aquino (Summa Theologica II, Q.3 – 4.), fericirea ființelor intelective depinde în mod fundamental de mintea care înțelege, conform doctrinei școlii franciscane, temeiul fericirii stă în iubire. Dante urmează teza lui Toma, potrivit căreia iubirea este o consecință a cunoașterii/vederii, privilegiind deci actul contemplativ al îngerilor, căci în lipsa acestei cunoașteri ei nu s-ar putea afla în această perpetuă dispoziție iubitoare.
Cântul al XXIX-lea întărește cele afirmate în cântul anterior: Queste sustanze, poi che fur gioconde/ de la faccia di Dio, non volser viso/ da essa, da cui nulla si nasconde. „Aceste substanțe, după ce s-au bucurat/ de chipul lui Dumnezeu, nu și-au întors privirea/ de la el, de care nimic nu se ascunde.” (Par. XXIX, 76-78) Vederea îngerilor nu cunoaște întrerupere, existența lor nefiind afectată de neajunsurile existenței materiale. Aceștia nu sunt distrași din contemplația lor perpetuă, fiind perfect transparenți față de Dumnezeu.

Un alt aspect introdus în discursul teologic al Beatricei referitor la vederea îngerilor este problema relației dintre harul divin și merit: e del vedere è misura mercede,/ che grazia partorisce e buona voglia:/ così di grado in grado si procede. „iar măsura vederii e dată de merit/ născut de har și de buna voință/ astfel din treaptă-n treaptă se înaintează.” (Par. XXVIII, 112-114) Terțina este deosebit de importantă pentru discuția noastră fiindcă explică ce anume face posibil actul contemplativ: întâlnirea dintre darul haric și voința îngerului. Mai exact, meritul se configurează la întrepătrunderea dintre harul care coboară și „voința cea bună” a îngerului care primește acest dar. Rolul decisiv al meritului în ridicarea îngerului la sublimul contemplației divine este subliniat din nou în cântul XXIX, unde Beatrice adaugă: per che le viste lor furo essaltate/ con grazia illuminante e con lor merto,/ si c'hanno ferma e piena volontate. „de-aceea vederea le-a fost mărită/ de harul ce iluminează și de meritul lor/ așa încât voința lor e fermă și deplină.” (Par. XXIX, 61-63)
În altă terțină la fel de sugestivă, se precizează cum se desfășoară transmiterea  cunoașterii în rândul îngerilor: Questi ordini di sù tutti s’ammirano,/ e di giù vincon sì, che verso Dio/ tutti tirati sono e tutti tirano. „Aceste ordine în sus toate admiră/ pe cele de jos depășind, astfel încât spre Dumnezeu/ sunt toate atrase și toate atrag.” (Par. XXVIII, 129-129) Aici se explică un lucru esențial pentru înțelegerea angelologiei dantești: fiecare ordin privește în sus cu admirație spre ordinul care îi este superior, în timp ce depășește și inițiază în cunoaștere ordinul inferior, și tot așa din treaptă în treaptă. Astfel, toate ordinele îngerești sunt ridicate la Dumnezeu și ridică la rândul lor pe celelalte, aducând la unitate întregul univers.

Similitudinea cu felul în care Areopagitul descrie procesul de iluminare și inițiere în cadrul ierarhiei cerești este izbitoare. De pildă, în tratatul areopagitic Despre ierarhia cerească [2], Dionisie spune că ființele cerești „sunt trase mereu în sus, în încordarea iubirii divine și neclintite, primind în mod nematerial iluminările principiale” (IC, IV, 2) sau că „intelectele mai divine sunt inițiatoare și călăuzitoare ale celor inferioare, în vederea iluminării și a comuniunii divine” (IC, IV, 3). În alt loc din tratatul areopagitic, aflăm că „prima dispunere este înălțată ierarhic prin cea de-a doua dispunere, în mod proporțional; prin a doua este înălțată a treia.” (IC, X, 1) Întrucât știm cu siguranță că Dante avea cunoștință de corpusul areopagitic (în traducerile existente la acea vreme în limba latină, fiindcă nu cunoștea greaca), putem presupune că similitudinile de expresie și conținut dintre cele două viziuni despre ierarhie nu sunt întâmplătoare.
Atât recurența termenilor din sfera vizualului, cât și indicațiile teologice precise din cantica a treia a Divinei Comedii arată că actul contemplativ are o valoare centrală în activitatea de intermediere a îngerilor, căci, datorită „vederii” acestora generatoare de iubire, se pun de fapt în mișcare rotițele întregului univers. Inteligențele angelice nu și-ar putea îndeplini funcțiile operative în univers în lipsa adeziunii totale și voluntare la adevărul divin. Apoi, mai reținem că faptul vederii, adică al cunoașterii acestui adevăr, nu se produce în mod egal pentru toții îngerii, ci conform ordinii în care aceștia sunt dispuși în ierarhie, de la cinurile prime până la ultimele, dar și conform meritului propriu, adică disponibilității lor de a primi darul haric. Cu cât îngerii sunt poziționați mai „sus” în ierarhie și cu cât sunt mai „merituoși”, cu atât sporesc în cunoaștere și fericire. Există, prin urmare, o ordine și o armonie în primirea și transmiterea cunoașterii în rândul îngerilor. Însă nu este vorba de o ordine statică, în sensul unui automatism care funcționează după legi deterministe, ci de o desfășurare armonioasă și stratificată a activității contemplative, unde voința divină și voința îngerilor se întrepătrund, iar liberul arbitru al creaturii (fie ea înger sau om) este pe deplin valorizat.



Dana Barangea
(nr. 12, decembrie 2021, anul XI)



NOTE

1. Citatele în limba italiană sunt preluate din ediția  Divina Commedia. Paradiso, Mondadori, 2019, îngrijită de A.M. Chiavacci-Leonardi.
2. Citatele în limba română din tratatul areopagitic sunt preluate din ediția Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, Polirom, Iași, 2021, trad. Marilena Vlad.