Daniela Marcheschi: Giuseppe Pontiggia

Giuseppe Pontiggia s-a născut la Como pe 25 septembrie 1934; în 2023 se împlinesc douăzeci de ani de la moartea sa. A fost unul dintre cei mai importanți scriitori şi critici italieni, un autor care a avut curajul și capacitatea de a reînnoi genurile romanului și eseului, și care a știut să creeze un discurs limpede si penetrant: clar, semnificant şi, prin urmare, evocator (nu invers), astfel încât valoarea să poată fi exprimată prin intermediul acestuia [1]. Un cuvânt-lume, pe care Pontiggia îl intensifică, îndepărtându-l de un uz conformist și falsificator care predomină în societatea de azi.
Pe scurt, un maestru: prin valoarea si orizonturile largi ale experienței sale literare și intelectuale, demonstrată prin opere care vor rămâne, pentru că sunt animate de o necesitate intimă; prin capacitatea sa de a primi liber și de a sprijini dezinteresat atâția tineri autori și critici, care aduc glorie literaturii italiene contemporane; prin modul său de a percepe ce înseamnă să fii scriitor: prin studiu intens, exercițiu zilnic, cercetare continuă; prin faptul că se ferește de zgomotul „civilizației spectacolului” [2]; prin verticalitatea sa morală într-o societate în care chiar și cultura pare uneori mai dispusă să facă un compromis decât să protejeze demnitatea unei persoane.

Pontiggia și-a petrecut copilăria liniștit, jucându-se împreună cu fratele său Giampiero (1927; poet sub pseudonimul Giampiero Neri), sora sa Elena (1935-1955) și verișorul său Ezio Frigerio (1930-1922; designer de costume și scenograf), citind cu nesaţ cărțile din biblioteca tatălui său, Ugo, un bancher care, fiind fascist, deși nu unul dintre cei mai înflăcărați și violenți, a fost ucis în 1943, la începutul războiului civil. Cu toate acestea, motivele execuției, care a avut loc de față cu fiii săi, rămân neclare, iar în rândurile aceluiași CLN (Comitetul de Eliberare Națională) s-a vorbit despre o greșeală.
Începe astfel o perioadă dificilă de privațiuni, dar tânărul și energicul Pontiggia și-a continuat variata lectură, s-a pasionat de șah, a scris, și-a scurtat studiile liceale pentru a lucra într-o bancă la doar 17 ani, în 1951. După încurajarea hotărâtoare din 1953 a lui Elio Vittorini, căruia i-a prezentat dactiloscrisul său, Pontiggia a debutat în 1959 cu La morte in banca. Cinque racconti e un romanzo breve (Milano, Rusconi și Paolazzi). Este și anul în care a absolvit Facultatea de Litere, cu teza sa pionieristică La tecnica narrativa di Italo Svevo (în revista „Kamen'”, nr. 21-22, 2003; apoi în La lente di Svevo, editat de autor, Bologna, EDB, 2017; în cele din urmă, Bologna, Marietti 1820, 2022). La morte in banca, inspirată din evenimente autobiografice, va fi revizuită și extinsă în ceea ce privește numărul de povestiri: Un romanzo breve e undici racconti (Milano, Mondadori, 1979) și Un romanzo breve e sedici racconti (Milano, Mondadori, 1991). Opera a fost publicată în colecția „Quaderni del Verri”, adică a revistei conduse de Luciano Anceschi, în redacția căreia Pontiggia (un mare cititor de ficțiune, dar și de filosofie și artă; și pasionat de muzică jazz) va fi activ pentru mulți ani, din 1956 până în 1961. Este un text remarcabil din trei motive: primul este că se distanțează atât de neorealismul dominant de atunci, cât și de psihologism, axându-se pe maturizarea lui Carabba, tânărul protagonist angajat la bancă și student, pe conștientizarea propriei experiențe și a ipocriziei și dezumanizării din acel mediu de lucru; al doilea este că aduce o nouă lumină asupra relației dintre literatură și industrie, dintre literatură și lumea afacerilor în perioada de boom economic [3]; al treilea este structura în secvențe: lucru care va caracteriza și alte opere ale lui Pontiggia matur, ghidând procesul de dobândire a adevărului de către protagonist, în modul în care se articulează traseul percepției și cunoașterii în conformitate cu o sensibilitate de tip fenomenologic. Acest lucru îi permite scriitorului o cercetare formală inovatoare în contextul literaturii italiene a secolului al XX-lea. Să servească drept exemplu următoarele pasaje:

Însă, într-o după-amiază, în timp ce lucra la mașina de calcul și încerca, pentru a învinge monotonia, să prevadă de câte ori va apărea numărul 21 la începutul fiecărei cifre, s-a oprit șocat. Exista o diferență între el și ceilalți studenți. Adică el lucra într-o bancă și își petrecea toată ziua aici. Și această experiență conta, pentru că el o trăia, pentru că era experiența lui. Era inutil să pretindă că o ignoră, să o considere practică, trecătoare. I se părea că a descoperit esențialul, pe care înainte nici măcar nu-l bănuise. De aceea, nu înțelesese niciodată restul lucrurilor.
Până la plecarea sa, nu a reușit să se concentreze la nimic altceva. Ce fusese acea dorință continuă de a se impune experienței? Chiar și după ce a constatat că aceasta acționa asupra sa zi de zi și că era sursa tuturor reacțiilor sale?
Ce arbitrar este, de asemenea, să negi influența celorlalți. Să negi importanța lor, care i se revela în rarele momente în care îl încurajau. [Opere, p. 53]

Și din nou:

Viața lui i se părea absurdă, revenea la anumite constatări cu o hotărâre care îl obosea și care, uneori, îl făcea să-și dorească să evadeze, să se pună din nou în mișcare, să se detașeze.
Era o vară foarte călduroasă, din tramvaiele pe jumătate goale se vedea cum lucește asfaltul.
Se întâlnea uneori cu prietenul de la bancă și, ascultându-l vorbind, regăsea în el propria criză, aceleași speranțe spulberate. Totuși, nu putea accepta concluziile celuilalt. Era ciudat, într-adevăr: încă se irita la auzul lor. Nu putea accepta ca tocmai criza, care-i deschisese ochii, să-i impună o nouă ficțiune, împiedicându-l să vadă mai departe. Că eșecul era de natură psihică. A simțit o strângere de inimă. Iată, aceea era moartea: moartea în bancă. Care era, de fapt, una dintre infinitele semne ale morții resimțite în timpul vieții. [Opere, p. 55]

În 1961, Pontiggia a părăsit banca și a început să predea în școli serale. De asemenea, a început să scrie L'Arte della Fuga, care a fost publicată în 1968 (Milano, Adelphi; a doua ediție revizuită și extinsă, ibidem, 1990). Această lucrare este un manual sau o schiță posibilă pentru romane polițiste, o colecție de situații și variații narative în jurul temei principale a crimei, a violenței, a morții, a dansului etern și macabru dintre un criminal și o victimă. Între narațiune și întrebare metafizică, o combinație de proză și poezie, este un surprinzător roman-al-romanelor / poem și printre cele mai reprezentative și mai profunde ale experimentalismului anilor '60. Conștientizarea crizei limbajului tradițional nu se traduce în nihilism, fiind acesta negarea romanului sau sfârșitul său, ci în reafirmarea posibilității sau, mai bine zis, posibilităților de a o face, reînnoindu-i orizonturile, așa cum se poate vedea încă din unele texte din Sequenza Prima. Dall'Uovo:

În fond
Sunt într-un tunel foarte lung.
Am început să alerg. Cineva mă urmărea.
Deschiderea din capăt se micșora, așa că m-am întors.
Am vrut să strig, dar nu a ieșit nimic. [...] [Opere, p. 59]
Dialog
„Cine e?” a întrebat inginerul din spatele ușii, ștergându-și fața.
„(+) (+ -).”
„Ah, ești tu”, a spus inginerul.
A deschis ușa.
„Voiam să ies”, a adăugat. „În seara asta trebuie să ies.”
„(& °°! "" + ^ +) (- ^^)?”
„Nu încă. Dar curând.”
„(^ + -) = (^ + -).”
„Mersi.” [Opere, pp. 60-61]
Fundaluri
„Ploaia șoptită cădea aproape violent pe asfaltul negru de pe bulevardul luminat în orașul inundat, un val de ploaie continuă în fața inginerului gânditor. Apa divină sau forța hidraulică? Și în rețeaua strălucitoare și nedeslușită ea plutea în lumini, ea, aproape în așteptare, plutind în apa nopții. [...] [Opere, p. 60]

Și reiese din ultimul text, care se termină fără semne de punctuație, din Sequenza Diciannovesima. La specie:

Adio-urile
au fost pe chei, în camera,
la picioarele zgârie-norului, la capătul barului,
într-o stradă umbroasă, de-a lungul râului,
la gura de vărsare, pe pod, sub copaci.
Au renunțat la cuvinte? Nu, au vorbit
mult timp, inutil, spuneau

În anii ’60, scriitorul călătorește în Europa și nu numai, se căsătorește (în 1963) și are un fiu cu dizabilități, cu care va construi o relație intensă de dragoste; devine consilier editorial al editurii Adelphi, căreia îi va propune spre publicare operele inovatoare ale lui Guido Morselli (1912-1973), și al editurii Mondadori, în cadrul căreia va sprijini cu tot atâta convingere și admirație publicarea uimitorului roman al lui Stefano D’Arrigo (1919- 1992), Horcynus Orca (1975). Din 1971 până în 1993, îngrijește, la editura Mondadori, alături de Marco Forti, colecția de poezii „Almanacco dello Specchio” („Almanahul Oglinzii”) și începe să lucreze la noul său roman, Il Giocatore Invisibile (Jucătorul invizibil), care va fi publicat de aceeași editură în anul 1978. Acțiunea romanului gravitează în jurul unui profesor universitar care este atacat de un anonim într-o revistă, în legătură cu o etimologie: în scurt timp, strategiile pe care le folosește pentru a descoperi dușmanul ascuns devin o confruntare cu ipocrizia și cu lașitatea care au definit întreaga sa existență de până atunci. Tema principală a romanului se împletește cu o temă subiacentă, dar la fel de evidentă, cea a raporturilor dintre cultură și etică, într-o perioadă în care era idolatrizată ideologia. Romanul are succes atât la public, cât și la critici. În 1985, plecând de la acest roman, regizorul Sergio Genni va turna un film, în care va interpreta Erland Josephson, împreună cu Adolfo Celi, Roberto Herlitzka și Catherine Spaak.
Pune punct activității pedagogice și lucrează cu și mai multă ardoare, începând, printre altele, colaborarea la „Corriere della Sera” și la săptămânalul „Panorama”; în anul 1979, publică nuvela pentru copii Cichita la scimmia parlante (Cichita maimuța vorbitoare) (Teramo, Lisciani & Zampetti),  care va fi urmată de romanul Il raggio d’ombra (Raza de umbră) (Milano, Mondadori), publicat în 1983, inspirat de o trădare politică și de niște evadări care au avut loc cu adevărat în anul 1927 și despre care a aflat, din întâmplare, în timpul unei cine. Povestea îl impresionează foarte mult, însă rezultatul muncii sale nu îl va convinge pe deplin, astfel că va revizui romanul pentru a-l republica în anul 1988. Va continua să nu fie satisfăcut de acesta și pentru că, printre altele, Pontiggia trăiește creația literară ca pe o surpriză, iar faptul că el cunoștea de dinainte întâmplările este contrar tensiunii căutării în și prin creația literară: aventura cuvintelor-obiecte. Cu toate acestea, romanul conține multe pasaje minunate, spre exemplu cele dedicate, în capitolul XII, profesorului Perego și bibliomaniei sale, aspect ce îl caracteriza și pe autor, a cărui bibliotecă de peste 35 de mii de volume a fost achiziționată de BEIC (Biblioteca Europeană de Informație și Cultură), filiala Milano, împreună cu arhiva sa:

Exista o întrebare pe care Perego, ca orice deținător de multe cărți, rareori reușea să o evite. Întrebare care i se părea unul dintre cele mai puțin cunoscute, dar tulburătoare, semne ale obtuzității universale: „Le-ai citit pe toate?”
Experimentase tot soiul de răspunsuri, deși presimțea că, dintre toate, cea mai edificatoare avea ar fi fost tăcerea. Încercase să dea un răspuns, sfidând dovezile și cufundându-se în beția absurdului:
„Da.”
De regulă, interlocutorul tresărea surprins, iar cei mai ignoranți, oscilând între dubiu și admirație, întrebau:
„Chiar așa?”
și la auzul celui de-al doilea „Da” hotărât, își plecau capul.
Pe alții încercase să-i facă să înțeleagă că o carte nu este o mâncare care se deteriorează, ci mai degrabă un soi de provizie pentru alte anotimpuri, pentru ierni aspre și pentru veri umbroase, că plăcerea așteptării nu este mai puțin intensă decât cea a împlinirii și este, dacă nu altceva, cel puțin mai certă. Îl priveau, în urma acestei precizări, cu acea indulgență pe care o acordăm doar celui care dezvăluie slăbiciuni mai puțin grave decât ale noastre. [Opere, p. 466]

În anul 1984 publică culegerea de eseuri Il giardino delle Esperidi (Grădina Hesperidelor) (cit.), care demonstrează o conștientizare și o ascuțime critică rare; în 1985 începe (și le va ține până în 1996) cursurile sale de scriere creativă în cadrul Teatrului Verdi din Milano, un pionierat în Italia și revelatoare pentru cine are posibilitatea să le urmeze. În 1989 este publicat romanul La grande sera (Seara cea mare) (Milano, Mondadori) care va primi Premiul Strega. Acțiunea romanului are în centru un bărbat care își abandonează soția, fratele, amanta, asociații etc. și dispare, în eșafodajul unui spațiu narativ circular, în care sunt scoase treptat în evidență sau puse în mișcare personajele arhetipale ale unei societăți fără valori autentice: spre exemplu, criticul de film fără succes, detectivul privat, marele om de afaceri și psihanalistul guraliv. Este o operă înțesată de experimente și de ironie, de elemente comice, o imagine autentică a societății italiene din acea perioadă, deloc indulgentă, dar nici nihilistă. Și acest roman va fi revizuit și corectat pentru lansarea sa în cadrul premiilor Oscar din 1995: rezervele pe care le-au avut unii critici l-au determinat pe Pontiggia să reflecteze, iar el, convins că textul poate fi îmbunătățit întrucât inspirația nu poate să nu se îmbine cu procesul de construcție a textului, literatura realizându-se împreună, a revenit și a lucrat la el mai multă vreme. Acest roman rămâne una dintre lucrările sale cele mai importante, având pagini întregi de o extraordinară intensitate, precum cele din capitolul Animale și oameni:

În loc să promoveze bestiile la statutul de persoane, reducea mental persoanele la o condiție de animal. Și observa astfel că relațiile sociale erau simplificate.
A considera ostilitatea inexplicabilă a unei portărese similară cu antipatia unui dulău îl făcea să scape de chinuitoarele și sterpele interogări asupra propriei simpatii. La faptul că de slăbiciunile sale profita simbolul maternității, adică mama lui, pentru a se năpusti asupra-i, găsea o dublură grăitoare în reacțiile câinilor celor mai exuberanți față de un inocent care fuge. […]
Stupiditatea asiduă a unora dintre interlocutori îi părea mai suportabilă dacă o asocia cu un copoi. Iar aroganța unor birocrați era mai ușor de înțeles dacă se transformau în dobermani. […]
În fața obtuzității unui atac nemotivat se gândea la comportamentul unui taur care se înfurie la vederea unei culori. Și această explicație eclipsa altele mai complicate și probabil mai puțin credibile.
Știa că porcii, tăvălindu-se în noroi, încercau să se curețe: iar acest model îl ajuta să înțeleagă anumite examene de conștiință făcute în public, anumite comportamente exhibiționiste nesolicitate de nimeni sau anumite confesiuni pe care i le făceau dușmanii săi (nu înțelegea dacă le făceau cu scopul de a părea mai puțin sordizi sau pentru a deveni și mai mult). Nu era ușor nici să înțelegi sufletul porcilor, iar asta era o altă învățătură. [Opere, pp. 964-965]

În 1991 câștigă premiul „Satira politica” de la Forte dei Marmi cu volumul de proză satirică Le sabbie immobili (Bologna, il Mulino), iar în 1993 obține un succes enorm, inclusiv pe plan internațional, cu volumul Vite di uomini non illustri (Milano, Mondadori), care va fi distins cu premiul Super Flaiano în 1994. Cu una dintre Vite, Mario Monicelli a realizat în 1995 filmul Facciamo Paradiso, în care joacă, printre alții, Philippe Noiret, Margherita Buy și Lello Arena. Volumul Vite, conceput ca un calc-parodie a speciei literare antice și moderne despre viețile personajelor celebre, este captivant prin tumultul său de stiluri, ritmuri, ironie, personaje și decoruri diferite – din secolul al XIX-lea până în ani recenți ai secolul al XXI-lea – și invenții narative fericite. Lucrarea este, de asemenea, un roman-al-romanelor sau mai degrabă al micro-romanelor sau al povestirilor scurte: Pontiggia, ca de obicei, trăiește fiecare carte ca pe un mod de a cerceta, de a testa literatura pentru a experimenta noi modalități.
Experimentarea este evidentă în eseurile incluse atât în L'Isola volante (Milano, Mondadori, 1996) – în care Pontiggia regândește eseul ca gen, iar observația critică se exprimă și sub forma dialogului (Guido Morselli docet) și a povestirii – cât și în I contemporanei del futuro (Milano, Mondadori, 1998), o călătorie pasionată printre clasicii (după cum precizează subtitlul) pe care i-a citit și mult i-a iubit dintotdeauna. Eseul introductiv despre ce sunt clasicii este fără egal în Italia secolului al XX-lea și se numără printre cele mai pătrunzătoare și profunde eseuri scrise vreodată pe această temă.
Între timp, faima și popularitatea sa au crescut și datorită emisiunilor și interviurilor pe care le-a realizat la radio și televiziune; și, datorită cuvintelor sale mereu atente și sincere, a devenit un scriitor iubit chiar și de cei care nu se definesc cultivați sau deosebit de pasionați de lectură.
În anul 2000 a apărut o altă capodoperă și un alt mare succes internațional: Nati due volte (Milano, Mondadori; Premiul SuperCampiello, Pen Club și Società dei Lettori), din care Gianni Amelio s-a inspirat pentru filmul Le chiavi di casa (2004), cu Charlotte Rampling, Kim Rossi Stuart și Pierfrancesco Favino. În roman, Pontiggia a putut în sfârșit să povestească una dintre cele mai radicale experiențe din viața sa, și anume handicapul fiului său Andrea. Deși romanul este inspirat de evenimente autobiografice, acesta este și o construcție ficțională, cu episoade și personaje de pură invenție narativă, care spun povestea dizabilității și a ceea ce presupune aceasta pentru cei care trăiesc cu ea, atât în sens pozitiv, cât și negativ. O operă deloc consolatoare, plină de umanitate, de durere, dar și de ironie, de tragedie, dar și de lirism, de răsturnare a locurilor comune, ca în scurtul capitol-eseu Ce este normal?:

Nimic. Cine este normal? Nimeni.
Când cineva este afectat de diversitate, prima reacție nu este de a o accepta, ci de a o nega. Și face acest lucru începând să nege normalitatea. Normalitatea nu există. Vocabularul privitor la aceasta devine brusc reticent, aluziv, vag sarcastic. În limbajul oral, se folosesc semnele scrise: „Normalii, între ghilimele". Sau: „Cei așa-zis normali”.
Normalitatea – supusă unei analize agresive la fel ca diversitatea – dezvăluie fisuri, crăpături, deficiențe, retard  funcțional, intermitențe, anomalii. Totul devine o excepție și nevoia de normă, dată afară pe ușă, se înfățișează și mai temătoare la fereastră. Se ajunge astfel la a o întări, ca pe un virus devenit invulnerabil la tratamentele care vor să-l suprime. Nu prin negarea diferențelor o combatem, ci prin schimbarea imaginii normei.
Când Einstein, la întrebarea de pe pașaport, răspunde „rasa umană", el nu ignoră diferențele, ci le omite într-un orizont mai larg care le include și le depășește.
Acesta este peisajul care trebuie deschis: atât celor care transformă diferența în discriminare, cât și celor care, pentru a evita discriminarea, neagă diferența.

În 2002, a apărut Prima persona (Milano, Mondadori), în care reia pe larg și reunește o parte din Album, articole pe care le publicase în ziarul de duminică „Il Sole-24 Ore”, începând din 1996. Este o lucrare sau, mai degrabă, o altă călătorie, dar în tovărășia lui însuși, în care Pontiggia analizează și reflectează asupra societății italiene și asupra anumitor tipologii umane care se mișcă în cadrul acesteia; pe scurt, asupra viciilor și virtuților Italiei la începutul noului mileniu. În 2003, a primit Premiul Nietzsche. În luna aprilie a aceluiași an, a anunțat că a avut „o idee formidabilă”: concepea un roman despre o epidemie mortală care se răspândește din Extremul Orient și care, pe măsură ce se apropie de lumea noastră, subminează falsele certitudini cu care este învăluită societatea occidentală:

Am supraviețuit. Sunt considerat norocos. Virusul mi-a paralizat jumătate din față și partea stângă a trunchiului. Pot să mă mișc ca un schilod, sărind pe un picior.
Virusul nu mă mai poate ataca. Este singurul vaccin care funcționează. Locuitorii blocului mă privesc cu groază și invidie. E ca și cum aș aparține unei alte specii. Ei trăiesc mai departe în coșmarul epidemiei.
Nimeni nu m-a ajutat când m-am îmbolnăvit. Nu m-au văzut ieșind din apartament și au sunat imediat la centrul de internări. [Arhiva BEIC: Seria 3. Lucrări, Dosar 18, Plicul 10] [4]

A murit subit în data de 27 iunie 2003 și a fost înmormântat în cimitirul din Arcellasco (Erba).
Mai apoi, pe lângă La lente di Svevo deja citat, au fost publicate postum următoarele volume: Il residence delle ombre cinesi (Milano, Mondadori, 2004), cu povestiri și eseuri disparate alese și editate de Antonio Franchini; Leggere (Milano, Lucini, 2004); I classici in prima persona (Milano, Mondadori, 2006), editat de Ivano Dionigi: textul unei conferințe ținute la Universitatea din Bologna în noiembrie 2002; Le parole necessarie. Tecniche della scrittura e utopia della lettura, ediție coordonată de autor (Bologna, Marietti 1820, 2018); Per scrivere bene imparate a nuotare. Trentasette lezioni di scrittura (Milano, Mondadori, 2020), ediție coordonată de Cristiana De Santis.

Traducere de Curcă Bianca și Ștefan Ostafi, Master CMM Anul II și I
Alexandra Vinci, Anul III, LMA
Aylin-Bianca Suia, Anul 1 LMA EN-IT
Coordonatori: lect.dr. Delia Morar, lect.dr. Anamaria Milonean, asist. dr. Irina-Cristina Mărginean
Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca

(nr. 3, martie 2023, anul XIII)

1. După cum scrie Giuseppe Pontiggia în eseul La „chiarezza” di Daumal, în Il giardino delle Esperidi, Milano, Adelphi, 1984, acum în Id., Opere, editat și cu un eseu introductiv de Daniela Marcheschi, Milano, Mondadori, „I Meridiani”, 2004, pp. 535-540: 537. În continuare, toate textele lui Pontiggia vor fi citate cu simpla abreviere Opere, urmată de indicarea paginii.
2. Despre care vorbeștede Mario Vargas Llosa, La civilización del espectáculo, Madrid, Alfaguara, 2012; La civiltà dello spettacolo, trad. it. de Federica Niola, Torino, Einaudi, 2013.
3. A se vedea în acest sens cel puțin Alessandro Ceteroni, Alle origini del romanzo aziendale. Un'interpretazione de La morte in banca secondo la narratologia cognitivista, în „Enthymema”, X, 2014, pp. 202-226 (online). 
4. Note/idei narative au fost publicate și în „La Repubblica”, 18 martie 2020, împreună cu textul lui Paolo Di Paolo, Gli anziani e la peste. Il presagio del Peppo. Cfr., de asemenea, Cristiana De Santis, „L'epidemia” de Giuseppe Pontiggia, în „Griselda online”, 30 martie 2020.