Dinu Brătianu în excursie de studiu la minele italiene (1890)

„Cagliari, 10/22 iunie 1890

Dragă Vintilă,

Am avut o mare calmă ca o baie de untdelemn la plecarea din Livorno și cu valuri foarte mici. Mediterana este de un albastru cu totul de altă culoare. Aseară era fosforescentă. Ieri seară, de adio, ne-a dat un ceai pe la 9 ore seara.
Cu limba italiană nu pot zice că merg prea bine. Când vorbesc persoane mai culte înțeleg, dar de la oamenii de rând cum sunt «batelierii» sau hamalii, cari îți cad toți odată pe spinare, nu pricep lucru mare. Astăzi la 8 am intrat în Cagliari. Am urmat o zi și o noapte coasta Corsicei și Sardiniei. Munții se coboară în mare și în Corsica fundul tabloului este format de zăpezi.
Orașul pare o grămadă de case ce suie una peste alta. Este zidit în fundul unui golf frumos și larg, pe o movilă, cu stradele astfel că umbli jumătate pe trepte și jumătate pe lespezi de piatră așezate pe planuri înclinate.
Hala de pește este monumentul cel mai frumos al orașului.
Locuitorii au costume foarte caracteristice, mai cu seamă oamenii bătrâni cu bonetul lor de pescari napolitani negru și roșu, cu un fel de fustă neagră cu o ismeană albă pe dedesupt și ciorapi sau jambiere până la genunchi.
Pe coaste cultivă vii care dau vin bun ca cel de Marsala și în interior se cresc vite și se exploatează mine.
Minele Sardiniei sunt foarte bogate. Galena, blenda și minereurile de argint sunt cele mai activ exploatate și sunt pentru o țară aridă, în cea mai mare parte, o sursă de muncă pentru locuitori și de bogăție pentru insulă.
Am început vizitele, mergând la corespondentul d-lui Traverso, directorul minelor de la Muravera, unde mergem mâine. (...)”
Scrisoarea trimite-le-o cu sărutări drăgăstoase, dulci, pentru toți.
Dinu
Sardinia, Albergo da quattro Mori. [1]

Aceste imagini derulate ca într-un scurtmetraj documentar, cu descrieri geografice, observații de ordin etnografic, remarci despre economie, referințe urbanistice sau arhitecturale, sunt extrase dintr-o scrisoare prilejuită de o vizită de studiu la minele italiene a viitorului inginer, director de bancă și politician Constantin I. C. Brătianu – Dinu (1866-1950), cum îi spunea familia – către fratele său Vintilă Brătianu (1867-1930), de asemenea, viitor inginer și important politician român. Precizia informațiilor și totodată sensibilitatea radiată de scriitură sunt explicabile prin apartenența autorului la o generație în care inginerii au făcut trecerea de la artiști la oamenii de știință [2], educați la Școala Superioară Politehnică de la Paris – o adevărată pepinieră în formarea oamenilor de stat [3]: „Iată-te și tu, Dinule, funcționar al guvernului!”, îi scria mama sa, comunicându-i despre ofertele de muncă din România, înainte să fi terminat studiile [4].
Cum de la sfârșitul secolului al XIX-lea, meritocrația a devenit o dimensiune esențială a selecției elitelor și justificării poziției în societate [5], încadrându-se noii elite românești de tip burghez [6], Pia (1841-1920) și Ion C. Brătianu (1821-1891), în a căror casă se ticluise revoluția română de la 1848, au făcut toate eforturile pentru a-și ține cei trei băieți – Ionel, Dinu și Vintilă – la facultate, în Franța. Fetele – Sabina (1863-1941), Maria (1868-1945), Tatiana (1870-1940), Pia (1872-1946) [7] – au făcut și ele școală, dar în țară. Cât despre politică, deși nu aveau recunoscute legislativ astfel de drepturi, documentele certifică relaționare cu sfera politică, în activitatea de propagandă, mai ales începând cu 1848 [8]. Drept urmare, cu autoironie, Sabina Cantacuzino, sora cea mare, spunea într-una dintre scrisori, după ce exagerase cu comentariile actualității: „Iar politică! Trebuie negreșit interzisă femeilor!” [9]
Beneficiind de perspectiva retrospectivă, istoricul Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), fiul lui Ion I.C. Brătianu (1864-1927), sublinia necesitatea absolută a elitelor, grație rolului de vector social, garanție a libertății și progresului: „Nu se poate concepe structură politică sau socială fără elite de conducere și fără cadre. Dincolo sau dincoace de această noțiune elementară de ordine în libertate, nu întâlnim decât anarhia celor mulți sau tirania unuia singur” [10]. Astfel, alegerea școlii reprezenta un aspect definitoriu al noilor elite, pe lângă cultura însușită, practicile sociale, petrecerea timpului liber și viața mondenă [11].
Privilegiile conferite de înaltul statut social erau însoțite de sacrificii. Dinu Brătianu s-a născut în anul 1866, reper important în schimbarea paradigmei politice românești, prin aducerea la conducerea statului a unui principe străin, devenit Regele Carol I de România (1866-1914). În momentul nașterii lui Constantin I.C. – Dinu [12], tatăl său, întemeietorul Partidului Național Liberal, Ion C. Brătianu, se afla la Paris, într-o misiune diplomatică pentru a pleda cauza țării în cercurile influente ale Franței [13]. Deși a trăit cel mai mult dintre cei 8 copii ai cuplului Pia și Ion C. Brătianu, soarta i-a hărăzit lui Dinu Brătianu un final dramatic, fiind martor al destrămării României Mari și sfârșind în pușcăriile comuniste, în anul 1950, nu înainte de a lăsa urmașilor un prețios Testament politic [14]: „(...) Aveţi datoria să luptaţi din toate puterile pentru ca la posturile de conducere să fie chemaţi numai cei pregătiţi şi cei care şi-au păstrat neîntinate valorile morale”. (...) [15]
Dinu respectase dorința tatălui ca toţi fiii săi să devină ingineri. După absolvirea Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, în 1885 a plecat la Paris, unde a frecventat Liceul „Saint Louis”, după care s-a înscris la Şcoala Politehnică, iar între 1888-1891, a studiat la prestigioasa „École des Mines”, numărându-se printre primii ingineri de mine din România. În paralel cu cariera politică, a ocupat diverse funcții după întoarcerea în țară, la început practicând ingineria, apoi activând în domeniului bancar [16].

Dinu Brătianu
(sursa: Biblioteca Academiei Române)

Revenind la anii studenției, cu acumulări profesionale și culturale remarcabile, prin demersul de față vom urmări stagiul său în Italia, din anul 1890, când avea vârsta de 24 de ani [17]. Călătoriile făceau parte din educația elitelor, dar experiența a fost importantă ca vizită de studiu, Sardinia fiind o insulă cu bogate resurse miniere. Dinu plănuise practica în Spania, dar destinația a fost schimbată, din cauza izbucnirii unei epidemii de holeră, alegând în final minele din Sardinia [18]. Călător experimentat, cu un spirit practic accentuat și prin natura profesiei pe care și-o alesese, Dinu Brătianu ne va oferi mai mult decât niște vederi din Italia acelor vremuri: Genova, Cagliari, Muravera, Livorno, Napoli sau Pompei. În egală măsură ni se dezvăluie complexitatea personalității sale, descoperim un observator atent al realităților italiene, un admirator al peisajelor, al culturii și civilizației, un tânăr curios să cunoască alte mentalități, să analizeze alte sisteme organizaționale.
Corespondența personală capătă valoare documentară, oferindu-ne nuanțe și amănunte altfel neștiute ale trecutului, ajutându-ne să reconstituim și să înțelegem acea lume, filtrată prin viziunea semnatarului.
Călătoria a început în data de 6/18 iunie 1890 la Genova, ultimele scrisori din Napoli le expediază în 8/20 iulie 1890, iar pe 13/25 iulie se întorsese deja la Florica, reședința îndrăgită a familiei, astăzi Muzeul Național Brătianu – Vila Florica. Vila și domeniul le numiseră astfel în amintirea primei surori ce murise de mică [19].
Dinu împreună cu un coleg al său, Friedel, pe 15/27 iunie 1890, se afla pe insulă, în Sardinia, iar după o zi petrecută la Cagliari, au ajuns cu un omnibuz la Muravera și după „10 ore de praf și de căldură” au sosit în satul Montenarbo [20]. Au fost cazați chiar la directorul minei, domnul Traverso, care i-a întâmpinat împreună cu fratele său. Au vizitat detaliat trei mine, au primit eșantioane de minereu și au apreciat profesionalismul tutorilor; au fost integrați în programul casei, iar amabilitatea și ospitalitatea gazdelor i-a stânjenit pe tinerii studenți care au înțeles eforturile făcute pentru ei:

„De atunci, adică de vreo 4 zile locuim cu ei. Nu se află hotel în vecinătate. Sunt de o ospitalitate admirabilă și de o prevenință rară. Mereu vin amândoi cu noi și pierd foarte multă vreme, ceeace ne-am hotărât să ne scurtăm șederea aici.
Am vizitat 3 din minele lor în detaliu, celelalte la fel și prea depărtate ca să mergem, ar trebui să ședem prea mult aici. (...)
Prânzurile și dejunurile sunt excesiv de copioase pentru o climă așa de caldă și vinurile sunt de o tărie nesuferită. Singurul risc ce alergăm aici este să murim de indigestie sau să ne îmbătăm. Din fericire, nu ni s-a întâmplat astfel până acuma.
Mâine plecăm la Cagliari și de acolo în vestul Sardiniei.
Ne-a dat de aici o ladă de eșantioane de minereuri de argint și o colecție de scrisori de recomandație. Amândoi frații sunt oameni distinși și învățați și am nemerit bine venind mai întâi aici.
Miercuri seară a fost Sfântul Giovani, aniversarea directorului, celebrată printr-un prânz mare, iluminație și muzică. Mi-a fost imposibil să fac pe Friedel să ridice un toast în sănătatea stăpânului casei. Este prea timid și a trebuit să-mi iau inima în dinți și să vorbesc pentru amândoi”. [21]

La finalul stagiului, directorul minei de la Montenarbo, deși distant comparativ cu inginerii „gentili”, l-a întrebat pe practicant dacă este vreo „rubedenie cu ministrul Brătianu”, confirmându-i-se că este fiul fostului ministru [22].
Dinu Brătianu a observat deopotrivă natura, orașele și oamenii. Scrisorile sale nu sunt niște simple crochiuri decolorate de timp: sunt presărate cu haz de necaz, abundă de detalii ce refac atmosfera, pătrunde în inima locurilor, le simte pulsația și determină specificitatea. Redă agitația porturilor și a halelor de pește – repere obligatorii ale călătorului ajuns în orașele de la țărm de mare. Simbolurilor locale le acordă atenția cuvenită, statuia lui Cristofor Columb la Genova, apoi, de la Napoli, admiră Vezuviul și ajunge neapărat la Pompei.

„Dragă Vintilă,
Îți scriu din Genova. Sunt așezat într-un birt în fața statuei lui Cristof Columb și am în dreapta o pictură reprezentând scena oului marelui navigator. (...)
Este foarte curios cu casele lui cu opt caturi, cu porțile și scările de marmură, zidurile vopsite în modurile cele mai fantastice și strade de 3 sau 4 metri lărgime, fără trotoare.
Iată orașul cel vechi. Cel nou are case tot mari, dar este larg și are trotoare. Este un spital zidit de Ducesa de Galiera. (...). Ține cât un oraș, fațada nu este urâtă, dar perpendicular pe zidirea principală pleacă vreo 20 de aripi paralele care îi dau un aspect foarte urât.
Catârii sunt mari cât caii percheroni din Paris și fac tot serviciul. Portul este compus din portul nou și portul vechi, este foarte mare și atât dânsul cât și orașul este înconjurat de baterii. (...)”. [23]

Alt loc, alte experiențe:

„De alaltăieri sunt în Neapoli și mâine pornesc a la grande vitesse spre vie.
De la Cagliari până aici am avut o mare bună, dar nu tocmai liniștită de tot. Cucoanele după batel și doi domni au avut răul mării. Noi am scăpat. Eu am suferit de o indigestie, dar grație unei diete riguroase m-am scăpat complet de dânsa.
Neapoli a contribuit mult pentru cură, căci cu toată reputația lui de a fi patria holerei, este un oraș sănătos de când s-au făcut marile aqeducturi. Apa este minunată și vine rece parcă ar fi cu ghiață. Cât s-a adus cantitatea cea mare de 700.000 de metri cubi de apă pe zi, epidemiile au dispărut ca prin farmec.
Am sosit la 3 seara și am profitat de seară ca să facem o plimbare în oraș, care este orașul cel mai mare al Italiei, aproape 600.000 de locuitori și cel mai frumos ca poziție.
Intrarea în golf este superbă, în dreapta insula Capri cu peninsula muntoasă pe cari vezi în rând: Torre del Greco, Caltellamare, Vico și Sorento. În stânga, Ischia cu insula Procida, capul Micena, Puzzole și Neapoli mai în fund. Vezuviul cu un panaș de fum; el cu muntele Somma închid fundul. Orașul este zidit în terasă și se scaldă în mare. Pe cheuri se țin în șir hotelurile cele mari. Stradele sunt unele strâmte cu case înalte, altele cu totul europene, largi și cu prăvălii frumoase. Deși nu are alte monumente decât palatul regal Castello del Ovo (o ruină) și vreo câteva edificiuri noi, este un oraș frumos și decorul este admirabil.
Suntem la Hotel de Genève. Hotel bun la care vin mai cu seamă francezi. Una din ferestre dă pe o stradă principală, de la cealaltă se vede marea și Vezuviul.
Stradele sunt de o animație extraordinară. Este un sgomot la care nu suntem învățați.
Prăvăliile, mai cu seamă în stradele înguste, sunt în ulițe. Ușile deschise, prăvălia servă de culcare, de sufragerie etc. Întregi familii așazate pe scaune la ușă sau la masă.
Poame, flori și băuturi în căruțe umplu stradele și trecătorii se opresc, cumpără un pepene verde sau o piersică, aruncă cojile pe trotuar și se duc de beau un pahar de limonadă din niște borcane așezate sub o stropitoare din care apa curge continuă.
Toată lumea îmbrăcată ușor, oamenii fără jiletcă și cu haina deschisă, femeile în alb sau culori deschise și copiii sau cu o cămășuță care nu ascunde decât partea superioară a trupului sau chiar goi de tot și cu o ismană de bae. Apoi vezi grupuri pe scaune la taifas pe stradă (căci în ulițele acelea nu sunt trotuare) sau șezând la masă ca la 14 iulie în Paris.
Un lucru însă cu totul original este toaleta pe stradă.
Femeile se caută în cap și pe urmă se piaptănă unele pe altele, parcă ar fi în odae la ele.
După stradele acestea originale din care cele mai animate sunt pe marginea mărei, am ajuns la Villa Nazionale, plimbarea șic a orașului. Echipagii peste echipagii, mai cu seamă landouri, parcurg un spațiu de 500 de metri. Este o grădină în genul câmpului Eliseu di Paris, dar ceva mai grădină, în care nimeni nu se plimbă. Trăsurile merg până în capul șoselei, se întorc și reîncep mereu același manej.(...)
Atelajurile strălucesc mai cu seamă prin hamuri, cari sunt acoperite cu alămuri. (...)”. [24]

Napoli a rămas un reper important al călătoriei sale în Italia, cu toate cusururile sale: cerșetorii prea mulți, hoții de buzunare și nu numai: „un afiș din odaia de culcare (îți recomandă) să nu te culci fără să încui ușa, ca nu cumva să intre cineva din greșeală” [25].
Ca oricărui vizitator, Pompeiul i-a produs o impresie puternică:

„În Pompei intri în viața strămoșilor: Horațiu, Virgiliu, Cicerone; toți autorii cu care te-ai luptat în liceu îți revin în minte. Ai o iluzie completă de a fi într-altă lume. Picturile sunt încă pe pereți cu culori vii și zidurile sunt acoperite cu inscripții scrise în roșu, pe care cenușa vulcanului le-a respectat. În unele case a lăsat vasele găsite și statuile la locul lor. (...) Nu-ți fac descripții pentru că ar fi lungi și puțin interesante, de vreme ce s-a scris atâta asupra orașelor găsite sub lave sau sub cenușă”. [26]

Călătoria italiană, susținută financiar de către fratele mai mare, Ionel [27], a decurs sub presiunea grijii dusă tatălui, ce avea o sănătate precară și rămăsese singur la Florica. Relația de familie era admirabilă, tatăl fiind foarte mândru de copiii săi: „Vezi cât de fericit sunt că am băieți cărora nu le lipsește nicio virtute. Să dea Domnul ca și voi, fetele să le semănți” [28].

Cronologia și itinerariul călătoriei, conform celor 12 scrisori trimise din Italia familiei, și aceasta călătoare, fusese următorul:

- 6/18 iunie 1880, Dinu, Genova – Vintilă, Paris;
- 10/22 iunie 1890, Dinu, Cagliari – Vintilă, Paris;
- 15/27 iunie 1890, Dinu, Montebardo – Măriuța, Paris;
- 21 iunie / 3 iulie 1890, Dinu, Malfidano – Sabina, București;
- 23 iunie / 5 iulie, 1890, Dinu, Malfidano – Vintilă, Paris;
- 1/13 iulie 1890, Dinu, Cagliari – Constantin Cantacuzino, cumnatul său, soțul Sabinei, la București;
- 1/13 iulie 1890, Dinu, Cagliari – Vintilă, Paris;
- 1/13 iulie 1890, Dinu, Cagliari – Măriuța, București;
- 4/16 iulie 1890, Dinu, Cagliari – mama sa, aflată la Kreunznach, la băi;
- 4/16 iulie 1890, Dinu, Cagliari – Vintilă, Paris;
- 8/20 iulie 1890, Dinu, Neapoli – Vintilă, Paris;
- 8/20 iulie 1890, Dinu, Neapoli – Sabina, sora sa, la Kreunznach.

Delia Bălăican
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)

NOTE

1. Din corespondența familiei Brătianu. 1890-1891, vol. V, București, Imprimeriile Independența, 1935, Dinu Brătianu către fratele Vintilă la Paris,10/22 iunie 1890, Cagliari, 226-227.
2. Jean-Luc Chappey, « La Formation d’une technocratie. L’École polytechnique et ses élèves de la
Révolution au Second Empire », Annales historiques de la Révolution française [En ligne], 337 | juilletseptembre 2004, mis en ligne le 15 février 2006, consulté le 22 septembre 2020. URL : http://
journals.openedition.org/ahrf/1564 ; DOI : https://doi.org/10.4000/ahrf.1564
3. Mager Wolfgang. De la noblesse à la notabilité. La formation des notables sous l'Ancien Régime et la crise de la Monarchie absolue. In: Histoire, économie et société, 1993, 12ᵉannée, n°4. pp. 487-506;
doi: https://doi.org/10.3406/hes.1993.1687
https://www.persee.fr/doc/hes_0752-5702_1993_num_12_4_1687
4. Din corespondență...,  vol. V, Pia I.C. Brătianu către fiii săi Dinu și Vintilă la Paris, 23 februarie/14 martie 1890, București, p. 78-79.
5. Brigitte Darchy-Koechlin et Agnès van Zanten, « Introduction. La formation des élites », Revue
internationale d’éducation de Sèvres [En ligne], 39 | septembre 2005, mis en ligne le 17 novembre 2011,
consulté le 19 avril 2019. URL : http://journals.openedition.org/ries/1220 ; DOI : 10.4000/ries.1220
6. Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească 1866-1900, București,  Editura All, 1998, p. 147.
7. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ion_C._Br%C4%83tianu, https://ro.wikipedia.org/wiki/Pia_Br%C4%83tianu, accesate în data de 9 II 2021.
8. Elena Olariu, Statutul femeii la mijlocul veacului al XIX-lea, în Alin Ciupală, Despre femei și istoria lor în România, accesat în data de 11 februarie 2021 pe http://ebooks.unibuc.ro/istorie/ciupala/statutulfemeii.htm#_ftn2.
9. Din corespondență...,  vol. V,  Sabina dr. Cantacuzino către fratele său Dinu, la Paris; București 12/24 ianuarie 1890, p. 21.
10. Gheorghe I. Brătianu, Problema noilor elite și a liberalismului în România, extras din Revista „Libertatea”, București, Tipografia de Artă și Editură Geller, Str. Câmpeanu, nr. 47, 1933, 15 p.
11. Caron Jean-Claude. Nathalie Petiteau, Élites et mobilités: la noblesse d'Empire au XIXe siècle (1808- 1914). In: « Revue d’histoire moderne et contemporaine, tome 46 N°1, Janvier-mars 1999. Les noblesses à l'époque moderne », p. 238-240;
https://www.persee.fr/doc/rhmc_0048-8003_1999_num_46_1_1957_t1_0238_0000_2
12. Așezământul Cultural Ion I.C.Brătianu, XXIX, Din corespondența familiei Brătianu. 1859-1883, cu o prefață de Ion Nistor, profesor universitar, vol. I, București, Imprimeriile Independența, 1933, p. 68-71.
13. Ibidem.
14. https://www.memorialsighet.ro/constantin-dinu-bratianu-13-ianuarie-1866-20-august-1950/, accesat în data de 3 ianuarie 2021.
15. Ibidem.
16. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_I._C._Br%C4%83tianu#Originea._Studiile, accesat în data de 24 ianuarie 2021.
17. Din corespondență...,  vol. V, Dinu către tatăl său, la București, 13/25 ianuarie 1890, Paris, p. 24.
18. Ibidem, Vintilă Brătianu către mama sa la Florica, 6/18 iunie 1890, Paris, p. 223.
19. https://www.muzeulnationalbratianu.ro/
20. Din corespondență...,  vol. V, Dinu Brătianu către sora sa Măriuța la Paris, 15/27 iunie 1890, Montenarbo, p. 228-230.
21. Ibidem.
22. Ibidem, Dinu către fratele său Vintilă la Paris, 4/16 iulie 1890, Cagliari, p. 251.
23. Ibidem, Dinu Brătianu către fratele Vintilă la Paris, 6/18 iunie 1890, Genova, p. 225.
24. Ibidem, Dinu către sora sa Sabina, la Kreuznach, 8/20 iulie 1880, Neapoli, p. 262-264.
25. Ibidem, Dinu către fratele său Vintilă la Paris, 8/20 iulie 1890, Neapoli, p. 259.
26. Ibidem.
27. Ibidem, Ion I.C. Brătianu către fratele său, Vintilă la Paris, 8/20 mai 1890, București, p.158.
28. Ibidem, Ion C. Brătianu către fiica sa, Sabina la Kreuznach, 5/17 august 1890, Govora, p. 315.