Silvio Guarnieri văzut de contemporani. Mărturii despre activitatea din România

În 2022 se împlinesc 30 de ani de la dispariţia lui Silvio Guarnieri (5 aprilie 1910, Feltre - 28 iunie 1992, Treviso), remarcabil om de cultură italian, profesor universitar, scriitor, critic literar și de artă care a adus o contribuție notabilă la viața intelectuală a secolului XX, de la debutul la „Solaria” florentină la deceniul petrecut în România ca director al Institutului Cultural Italian din Timişoara (1938-1948), apoi la activitatea didactică la Catedra de Literatură modernă şi contemporană a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitateaa din Pisa (1960-1980), până la ultimele lucrări publicate.
Italienista Doina Condrea Derer a dedicat personalităţii lui Silvio Guarnieri un excepţional volum monografic, Silvio Guarnieri. Universitar în România şi Italia (Ed. ICR, Bucureşti, 2009). Continuăm publicarea unei serii de extrase tematice din acest volum, cu acordul Editurii ICR, căreia îi mulţumim pentru colaborare. În acest număr, partea a doua a Capitolului I.

Guarnieri şi România

Prestaţia lui Silvio Guarnieri în cei zece ani de intensă activitate pentru difuzarea culturii italiene în România nu a trecut neobservată nici aici, dar, fără îndoială, ar fi meritat o atenţie sporită. Pot fi evocate câteva mărturii din acea perioadă (ultima din 1944) cărora, mult mai târziu (1966, respectiv 1986) li s-au adăugat alte două.
Semnalând articolul diplomatului italian la Timişoara, Românii şi italienii în Banat apărut în „Curentul literar”, Petre Pascu îl caracteriza pe scriitorul italian drept un „tânăr erudit şi inteligent”, „cu o gândire precisă şi complectă (sic!)”; v. ampla rubrică „Vitrina Înnoirii”, a revistei „Înnoirea”, III, nr. 4-5, ianuarie 1940. P. Pascu relua în acest sens şi opinia poetului Dragoş Vrânceanu, din care a reprodus un lung citat şi a completat prezentarea informându-şi cititorii că „D. Silvio Guarnieri nu era la primul articol despre noi”, ceea ce contribuia „la lămurirea spiritului şi vieţii româneşti.” (articolul citat, p. 7)


Mărturia lui Dragoş Vrânceanu

În „Revista Fundaţiilor regale”, VII, nr. 9, 1940, p. 681-689, D. Vrânceanu a comentat cartea lui Silvio Guarnieri Il costume letterario într-un amplu articol cu un titlu identic, pretext excelent pentru a-şi expune părerea despre atmosfera boemei din Peninsulă, pe care avusese ocazia să o observe şi să o împărtăşească la faţa locului. Impresia lăsată de lunga lui intervenţie este că a căutat printre rândurile tânărului scriitor (elogiat de la primele fraze pentru „fecunditatea-i critică”) elementele care îl ajutau să îşi verifice şi să îşi întărească propria opinie.
Dragoş Vrânceanu găsea că polemica guarnieriană din volumul recenzat de el era îndreptată nu atât împotriva „figurii literare a bătrânului bard [Gabriele D’Annunzio], ci spre ceva ce exista „obiectiv”, în afara lui, parţial desprins de el, adică spre spiritul dannunzian. (v. articolul mai sus citat, p. 682)
Ca stil narativ, poetului român, cartea lui Guarnieri îi amintea de Proust care alături de Joyce, Gide, Valéry alcătuiau „tutela europeizantă” a grupului de la „Solaria” (p. 683).
Hazardându-se în căutarea mobilului ascuns care îl împinsese pe autor să descrie şi să judece anume acel univers artistic, Vrânceanu considera că era în acelaşi timp „... o răzbunare şi o recompensă, pe care autorul le datora mediului literar pentru a se explica pe sine” (idem), deoarece „hermetismul lumii literare italiene ... impune probe grele şi naşte suferinţe morale dintre cele mai violente şi interesante în debutant” (idem).
Complăcându-se în a evoca şi judeca la rându-i aceeaşi societate literară, Dragoş Vrânceanu pomenea de spiritul aristocratic afişat de ea, spirit pornit dintr-un orgoliu personal, ce „provoacă zbuciumul ascuns şi elevaţia tagmei” (p. 684). După el, Silvio Guarnieri pusese faţă în faţă societatea burgheză cu cea literară, preocupat de amândouă, „adesea dureros, adesea jubilând” (p. 685). Presupunea că pentru tânărul debutant italian trei fuseseră factorii problematici: singurătatea, societatea burgheză şi cea literară; aceştia îl împinseseră spre „o dialectică lentă, complexă, uneori delirantă de constatări”, căreia însă îi rezistase graţie constituţiei lui „intelectuale şi morale” (idem).
Pe urmele pasajelor iniţiale ale confesiunilor feltrinului privind primele contacte cu mediul derutant al elitei florentine, românul pedala pe tensiunea şerpuind subteran în lumea literară italiană. Etalând în continuare buna-i cunoaştere a comportamentului grupurilor literare italiene, ne informa că în jurul lor gravitau şi oameni fără veleităţi de creatori, dar care aveau în comun cu profesioniştii conduita instaurată de aceştia.
Scriitorii italieni, aristocraţi şi totodată boemi – boemi sui generis, fiind vorba de o „boemă organizată” – îi aduceau aminte de breslele pictorilor din Due, Tre sau Quattrocento având „în acelaşi timp, un simţ colectiv şi individual al artei lor” ( p. 687).

La momentul dat, inspirat şi de prefaţa lui Alfredo Gargiulo la primul volum montalian, Ossi di seppia, citată în notă, D. Vrânceanu găsea că „natura umană şi psihologică a artistului italian [...] cunoscută mai adânc este plină de un spirit zbuciumat, radical, chiar tulbure, stăpânită cum este adesea de un staticism extrem, de «ura mişcării ce deplasează liniile», împinsă până la o stare de neputinţă de a lua contact cu viaţa care cere un minim de pasiune şi entuziasm; de un gust al aridităţii devenite stare arhetipică de poezie” (idem, p. 688).
Se referea şi la amoralismul recurent nu doar în proza lui Alberto Moravia ci şi între literaţi, amoralism cunoscut de Silvio Guarnieri, dar faţă de care – considera corect recenzentul – acesta ştiuse să reacţionase.
În final, apreciind „ochiul proaspăt al dlui Guarnieri” (ibidem, p. 689), constata că volumul în discuţie îi adusese înaintea ochilor microuniversul literaţilor italieni. În felul acesta îi atribuia cărţii virtuţi evocative, iar semnatarului ei o invidiabilă capacitate analitică.
Ar trebui poate adăugat că, în afara experienţei directe, lui Dragoş Vrânceanu îi fusese de folos şi intuiţia când a explicat resorturile psihice ale lui Guarnieri ca foarte tânăr (lucru rar) memorialist.


Mărturia lui Wolf von Aichelburg

Conferinţa ţinută de Silvio Guarnieri în cursul lunii mai 1941, la Bucureşti, la prestigioasa Fundaţie Carol I, Aspectele şi desvoltarea literaturii italiene, a format obiectul unui prezentări detaliate semnată de Wolf von Aichelburg, la rubrica Note din „Revista Fundaţiilor Regale” VIII, nr. 5 mai, 1941.
Începând cu precizarea că vorbitorul aparţinea noii generaţii (avea 31 de ani), autorul articolului pregătea de fapt cititorul pentru declaraţia lui Guarnieri (declaraţie reprodusă) prin care îşi anunţase auditoriul că avea să facă o expunere „selectivă, arbitrară şi polemică” (în publicaţia mai sus citată, pag. 465).
„Remarcabilă şi inedită” a găsit W. von Aichelburg concepţia oratorului despre Renaştere, etichetată drept o „glorioasă decadenţă”, survenită după secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, caracterizate de un ideal universalist, care cu timpul se pierduse.
Rezultă că Silvo Guarnieri îl prezentase pe Dante Alighieri drept o „figură tragică”; „la răscrucea a două epoce” (sic!), care intuise renunţarea la spiritul universalist, la viziunea ce „cuprindea omenirea întreagă” şi vedea omul doar în raport cu dumnezeirea, „dincolo de orice îngrădire de clasă şi de doctrină” (idem) în favoarea unui „ideal umanitarist”, devenit domeniul rezervat al unei clase, mai exact al burgheziei italiene (idem).
Deducem că ducându-şi mai departe ipoteza, Silvio Guarnieri se oprise asupra unor figuri emblematice: în expunere, lui Dante îi urmase Niccolò Machiavelli.Vorbitorul nu împărtăşea părereade largă circulaţie după care Principele ar fi „un manual abstract al artei de a guverna”, ci o operă inspirată de patriotism. Politologului florentin nu îi mai rămăsese decât dorinţa de a salva independenţa Italiei, singurul lucru încă posibil, în condiţiile în care supremaţia spirituală nu mai putea fi prelungită.
Lui Machiavelli i-a urmat Giordano Bruno „care a trăit încă o dată idealul comunităţii universale, proiectându-l în superba sa viziune panteistă”; însă, spre deosebire de Alighieri, nu mai era înţeles de poporul său care, trăind „într-o lume dezbinată, pragmatică şi egoistă”, nu mai putea să îi împărtăşească „idealul intransigent” (ibidem, p. 466).
În filigran, dincolo de datele de istoriografie culturală, descoperim din ceea ce reţinuse atenţia lui von Aichelburg, principiile călăuzitoare şi în plan personal, la nivel cotidian ale lui Silvio Guarnieri.
Frapase şi părerea acestuia că secolele de decădere ale Italiei se datorau slăbiciunii ei interne, nu atacurilor străine, cum fusese acreditat, iar „prăpastia dintre individualitatea genială şi popor devenise atât de mare încât limba filosofului Vico devenise confuză, grea şi spinoasă” (idem).
Clasicizantul preromantic Ugo Foscolo şi romanticul Giacomo Leopardi fuseseră prezentaţi în cadrul conferinţei drept precursori ai Risorgimentului când vechea virtute – renăscută – punea în umbră spiritul mercantilist. În schimb, Giosuè Carducci, deşi îmbrăţişase Risorgimentul, nu fusese decât „un retrospectiv, un contemplativ slab” (idem), iar D’Annunzio era prea individualist pentru a servi drept model idealiştilor „noului comunitarism” (idem).
În fine, numind o parte dintre contemporanii din generaţia vârstnică, tânărul italian considera că B. Croce, deşi era „vestitorul bunului simţ”, avea o concepţie prea abstractă despre literatură, iar Pascoli, Pirandello şi Panzini fuseseră spectatori pasivi, când ironici şi sarcastici, când prea obiectivi şi profesorali. Conchisese că doar cei mai tineri aveau capacitatea să îşi exprime „idealul lor intransigent, activ şi dinamic” (idem).
Acurateţea cu care Wolf von Aichelburg a consemnat în succesiunea lor ideile vorbitorului italian, fără a opune obiecţii la nici una dintre aserţiuni, sunt dovada evidentă a solidităţii discursului. Avem în forma cea mai sintetică posibilă viziunea guarnieriană despre istoria literaturii italiene, dar şi a poziţiei şi metodei critice conturate din tinereţe, de la care nu s-a îndepărtat nici chiar când goana după noi abordări şi originalitate exegetică îi convertea pe cei mai mulţi.


Un interviu cu Silvio Guarnieri

Tot în România, dar la iniţiativa unui francez, profesorul Desmoulin, a apărut interviul luat de acesta lui Guarnieri pe teme de cultură italiană cu titlul De vorbă cu d. Prof. Silvio Guarnieri, directorul Institutului de Cultură Italiană din Timişoara despre literatura italiană contemporană, în ziarul timişorean „Vestul” (1930-1945). Materialul figurează în XIV, nr. 3165/26 noiembrie 1944, p. 2.
Ocazia era proiectul de publicare a două antologii, una de poezie, alta de proză italiană contemporană, a doua îngrijită de Guarnieri însuşi. Acesta considera nu doar oportună, ci necesară, cunoaşterea unor scriitori de mare valoare (Saba, Montale, între alţii) marginalizaţi sub dictatură în favoarea unor mediocrităţi.
La întrebarea directă a intervievatorului în ce măsură poziţia politică a autorilor le-a influenţat creaţia, Guarnieri a răspuns prin stabilirea unor categorii distincte, pe care le va păstra ori de câte ori va reveni asupra chestiunii: a) categoria marilor scriitori care, chiar dacă au fost favorabili regimului, nu transferaseră nicicând spiritul fascist în propriile creaţii; b) categoria autorilor premiaţi la concursurile oficialităţilor ce nu s-au ridicat la nivelul speranţelor; c) categoria numeroasă a oponenţilor fascismului ce preferaseră refugiul într-un univers paralel şi făcea trimiteri la poezia metafizică italiană, cu nimic mai prejos decât cea de nivel european. Adăuga că şi mulţi prozatori preferaseră „naraţiunea scurtă, cu conţinut liric, de cercetare adâncă, psihologică sau metafizică” (v. interviul citat) sau să evadeze în fantastic ori suprarealism. În schimb, unii scriitori realişti rămăseseră la „un plan de neactualitate” (idem).
Răspunsurile intervievatului au privit în prima parte mai ales scriitori ajunşi la maturitate. Nu au fost însă uitaţi nici cei tineri, elogiaţi pentru multiplele modalităţi de exprimare, pe care, în calitatea lui de critic literar, îi credita. Şi cum la Timişoara existau „buni cunoscători ai limbii italiene” (idem) iar traducătorii nu lipseau, Silvio Guarnieri promitea să ofere cititorilor români posibilitatea de a-i cunoaşte pe autorii din ţara lui.


Mărturia lui Florian Potra

Cititorii îi datorează numeroase informaţii inedite prietenului român de o viaţă al acestuia, criticul de film (şi doar în subsidiar literar) Florian Potra, informaţii concentrate în două materiale: pagina de prezentare antepusă traducerii semnate de Iulian Popa povestirii Înmormântare în sat, apărută în „Secolul 20”, nr. 3/1966, şi propria-i prefaţă la culegerea de studii Condiţia literaturii, Univers, Bucureşti, 1986, traducere Adriana Lăzărescu, p.1-XVI + 188, care conţine: Schiţă de bilanţ, Sensul literaturii italiene contemporane, Literatura italiană şi literatura europeană, Invitaţie la proza italiană, Disponibilitatea prozei, Cinema şi literatură, Motive şi trăsături ale prozei italiene de la Gozzano la Montale (În original, titlul este della poesia - poeziei, deci, nu prozei, în concordanţă cu conţinutul).
Rândurile din 1966 ale lui Potra începeau prin a susţine că pasionatul cultivator al literelor italiene era „şi un prompt, sensibil cunoscător al valorilor culturii noastre ...” („Secolul 20” citat,p. 76). În sprijinul aserţiunilor, el ne informa că, graţie prezenţei diplomatului italian în România, a fost posibil ca importanţi scriitori de ultimă oră să fie cunoscuţi de publicul nostru, dar şi că el i-a descoperit pe „Mateiu Caragiale, Pavel Dan, Lucian Blaga etc., despre care a scris şi pe care îi socoteşte autori de talie internaţională” (idem).
Puternic marcat de materialismul istoric şi dialectic în tot ceea ce a scris, F. Potra atribuia interesul pentru „fenomenul contemporan” al lui Guarnieri acestui curent de gândire, punând pentru o clipă în surdină faptul că mult mai înainte de a opta pentru un curent de idei, prietenul său trecuse prin şcoala de la „Giubbe Rosse” şi „Solaria”; acolo chestiunea literaturii actuale, a înnoirii era la ordinea zilei; el însuşi avusese un aport prin pertinentele recenzii găzduite de numeroase publicaţii.
În schimb, pentru a-l defini mai bine pe scriitorul Silvio Guarnieri, criticul român a reprodus caracterizarea făcută de Elio Vittorini, nu doar redactor, ci şi semnatar al manşetei de pe volumul Utopia e realtà, aceeaşi la care se referea şi Sergio Antonielli. Iată, de data aceasta în traducerea lui Potra, fragmentul cu pricina prin care cartea era declarată de Vittorini „... nouă sau cel puţin singulară în raport cu ansamblul povestirilor şi romanelor care s-au închegat în Italia. Deoarece Guarnieri o caută în realitatea efectivă, realitatea care ar putea să fie şi o reprezintă îmbibată de un adevăr ideal, cu personaje şi întâmplări pe care le ridică în picioare meditând mereu asupra lucrurilor observate, făcând ca naraţiunea să aibă aceeaşi rigoare morală, aceeaşi intransigenţă raţională şi aceeaşi înverşunare oratorică, dovedite în critică şi în eseuri” (idem).

Mult mai extinsă este prezentarea antepusă de Florian Potra la antologia de texte extrase şi traduse din masivul volum italian al lui S. Guarnieri, La condizione della letteratura. Prefaţa este tributară celor două plachete dedicate acestuia la împlinirea vârstei de 70 de ani, Per Silvio Guarnieri. Omaggi e testimonianze şi Saluto a Silvio Guarnieri, cum rezultă din nota finală. De altfel, chiar în titlul textului introductiv, Când „paznicul farului din anii îndepărtaţi” era în România, regăsim între ghilimele o parte din titlul uneia din evocările din primul volum mai sus citat.
Acum, când avem acces la surse, prefaţa ne apare ca un domino compus nu doar din ideile ci şi din consistente fragmente ale mulţilor admiratori ai profesorului din Pisa. Meritul ei este că dă relief celor mai relevante afirmaţii făcute despre el, la încheierea activităţii universitare; activitate desfăşurată cu pricepere, răsplătită de studenţi, nu şi de cei care i-au refuzat meritata promovare, pentru că era un om incomod, cum a declarat cel mai în măsură să se pronunţe, cunoscând jocurile din culise, decanul Facultăţii de Litere din Pisa, Umberto Carpi, citat de Florian Potra.
În mod inspirat, acesta din urmă a început parafrazând şi citând evocarea lui Blasucci care pusese în lumină personalitatea complexă a lui Silvio Guarnieri: critic militant, povestitor sui generis (proustian şi antiproustian, stendhelian şi antiflaubertian, plus eseist etico-politic), dascăl (cu mii de studenţi şi sute de licenţiaţi), consilier comunal.
Cel mai extins citat, acoperind o pagină, excerptat din discursul omagiatului, Bilanţ la despărţire, se referă cu precădere la felul în care şi-a dus până la capăt apostolatul menit să stimuleze şi să întreţină elanul tinerilor pentru a-şi ghida existenţa descoperind, prin modalitatea de interpretare a literaturii, mesajul scriitorilor.
Mai personală este continuarea, unde prefaţatorul s-a concentrat asupra sejurului timişorean al italianului când „… s-a cristalizat şi s-a consolidat pe pământ românesc” crezul lui (prefaţa citată, p. 9). Se susţine acolo că anii petrecuţi de el în ţara noastră „au reprezentat, fără îndoială, o verigă în absenţa căreia lanţul biografiei lui Guarnieri s-ar rupe într-o parte vitală, de experienţe, de căliri şi împliniri umane determinante, într-un mod unic, nemaiîntâlnit nici înainte, nici după aceea, motivând tot ceea ce a fost, anticipând tot ceea ce avea să urmeze” (idem); chiar dacă avuseseră o mare pondere anii de instruire din Toscana, „unde Alfredo Gargiulo i-a fost dascăl la catedră iar Montale, Vittorini, Gadda, Bonsanti şi alţii la „Giubbe Rosse”, la „Solaria” şi în afara lor. Ani de formare proprie, dar şi de „sfetnic şi colaborator nemijlocit al scriitorilor”. (idem)
Criticul român avea perfectă dreptate susţinând că şcoala florentină – în care îl includea şi pe Guarnieri – voia să meargă mai departe de istorismul lui Taine, printr-un demers care mergea de la operă la scriitor, ca om, şi din nou la operă, dar greşea crezând că prietenul său fusese în acest sens inspirat şi de Antonio Gramsci; pentru simplul motiv că înainte de război el nu avea cum să cunoască opiniile acestuia. Paginile lui Silvio Guarnieri arată că întâlnirea cu textele gânditorului sard s-a produs mult mai târziu, la finele celui de al doilea război mondial. Primul articol consacrat ideologului datează din perioada petrecută în România, în 1945. Deşi este intitulat Antonio Gramsci, articolul acordă mult spaţiu mişcărilor de protest postrisorgimentale din Italia, creării partidelor de stânga şi doar câteva date biografice legate cu precădere de acţiunile politice ale fondatorului P.C.I. şi de condiţiile inumane îndurate în cei unsprezece ani de detenţie în închisorile fasciste. Nu conţine însă referiri, nici măcar generice, la concepţia lui Gramsci. 
În diversitatea temelor abordate de feltrin între 1937 (când a scris despre D’Annunzio) şi 1950 (când saluta în «Le journal des poètes» prezenţa lui Ungaretti în Belgia), trecând prin paginile despre Badea Cârţan (1938), Florian Potra găsea semnul disponibilităţii culturale a prietenului său; iar în Utopia e realtà şi Cronache feltrine continuarea volumelor Autobiografia; împreună, susţinea el, formează un Bildungsroman care urmăreşte „un proces de cunoaştere şi autocunoaştere necruţătoare, neconcesive, în vederea rotundei desăvârşiri etice şi spirituale a autorului” (ibidem, p. 11), mereu în căutarea solidarităţii umane.
Apreciind calităţile de operator cultural ale lui S. Guarnieri, graţie căruia publicul românesc luase cunoştinţă concomitent cu cel din Peninsulă de beletristica recentă, amintea şi de meritul de a se fi integrat vieţii culturale timişorene. Aflăm – fapt pentru care trebuie să îi fim recunoscători lui Potra – de prieteniile diplomatului italian cu Zeno Vancea, cu Ilie Murgulescu, cu Iulian Popa sau Petru Vintilă şi că i-a fost profesor poetului Nicolaie Ţoia, dispărut prematur.
În sfârşit, ţinea criticul nostru să îşi informeze compatrioţii, „... la Pisa [..] acest apostol mirean, adică politicesc, pe lângă cursul său de istoria literaturii italiene moderne şi contemporane, ţinea şi un curs (voluntar, neretribuit) de literatură şi cultură română, în numele unei vechi datorii – afirma el cu o aparte, colorată emoţie – faţă de români, faţă de omenia lor dovedită la greu” (idem, p. 15). Este poate momentul să amintim că la fiecare întâlnire cu publicul bucureştean profesorul Guarnieri începea prin a aminti că fără sprijinul multor români nu ar fi putut face faţă nici el, nici familia lui greutăţilor războiului care i-a surprins pe meleagurile noastre.

Din multitudinea de scrieri ale prietenului italian, Potra a numit doar câteva. Între acestea Carattere degli italiani care, după el, izvorâse din nostalgia pentru ţara natală în anii conflagraţiei mondiale, când timp de trei ani familia Guarnieri rămăsese ostatică în România.
Cât despre „concepţia moral-estetică” expusă în La condizione della letteratura i se părea de „o puritate adesea ingenuă” (ibidem, p. 16).
Afectuoasa încheiere a prefeţei merită să fie reprodusă pentru că, eliberat de grija de a-şi etala erudiţia, Florian Potra surprindea elemente definitorii pentru Guarnieri. Criticul român îşi considera propriile rânduri un „… omagiu de învăţăcel eretic şi frivol (eretic pentru că lipsit de puterea de asceză a dascălului, frivol, de pildă, prin abundenţa de citate întru caracterizarea unui cărturar care nu a obişnuit să citeze niciodată!)...” (idem).
După cum se poate observa, nu sunt prea numeroase contribuţiile conaţionalilor noştri la recunoaşterea valorii distinsului literat italian care ar fi meritat mult mai mult de la cei cărora le-a dăruit cu generozitate din ştiinţa şi timpul lui.
Îi datorăm, în plus, introducerea studiului limbii şi culturii române la Universitatea de Stat din Pisa. Este puţin?

Doina Condrea Derer
(nr. 6, iunie 2022, anul XII)