Silvio Guarnieri în mărturiile intelectualilor italieni care l-au cunoscut

În 2022 se împlinesc 30 de ani de la dispariţia lui Silvio Guarnieri (5 aprilie 1910, Feltre - 28 iunie 1992, Treviso), remarcabil om de cultură italian, profesor universitar, scriitor, critic literar și de artă care a adus o contribuție notabilă la viața intelectuală a secolului XX, de la debutul la „Solaria” florentină la deceniul petrecut în România ca director al Institutului Cultural Italian din Timişoara (1938-1948), apoi la activitatea didactică la Catedra de Literatură modernă şi contemporană a Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Universitateaa din Pisa (1960-1980), până la ultimele lucrări publicate.
Italienista Doina Condrea Derer a dedicat personalităţii lui Silvio Guarnieri un excepţional volum monografic, Silvio Guarnieri. Universitar în România şi Italia (Ed. ICR, Bucureşti, 2009). Începând din acest număr, publicăm o serie de extrase tematice din acest volum, cu acordul Editurii ICR, căreia îi mulţumim pentru colaborare. Aici, prima parte a Capitolului I.

Din perspectiva contemporanilor

Mărturia poetului Andrea Zanzotto

Poetului Andrea Zanzotto îi datorăm o prezentare pe cât de echilibrată pe atât de veridică a omului şi literatului Silvio Guarnieri, făcută la Feltre în data de 4 decembrie 1992 şi publicată de revista din Belluno „Protagonisti” nr. 61, ottobre-dicembre, 1995. Cunoscutul poet, de care Guarnieri a fost legat printr-o trainică şi îndelungată prietenie, aminteşte de corespondenţa purtată de ei în îndepărtatul 1954 pe tema dogmatismului din care rezultă că, în ciuda poziţiilor diferite de la care porneau (explicabile prin formaţia fiecăruia), în mare parte susţineau acelaşi punct de vedere.
În articolul – ales nu întâmplător pentru a deschide seria evocărilor – Zanzotto îşi exprima convingerea că timpul, ce „topeşte” stereotipurile, dând uitării caracterizările schematice, va da o importanţă sporită figurii literatului Guarnieri. Amintea subtil, dar tot polemic, locul comun după care acesta ar fi dat dovadă de ingenuitate utopică; întrebându-se cum de fusese posibil, comenta: „să numeşti naiv un asemenea om înseamnă, de fapt, să formulezi un foarte frumos elogiu, să îl declari pur, ancorat în cel mai vechi genus al său, într-un fel de etică extremă ce nu admite distorsiuni, nu admite subterfugii, ci pătrunde în profunzimea lucrurilor” (în articolul mai-sus citat p. 70). Argumentele enunţate de poet sunt: participarea continuă, niciodată condescendentă, a feltrinului la dezbaterile culturale, informaţia la zi, de mare întindere, bine asimilată, nu doar în domeniul literar, ci şi în cel filosofic, sociologic, al ştiinţelor umane în general, care nu i-a diminuat însă interesul pentru „ceea ce pentru el era realitatea primă: cea etică, atât la nivelul cotidianului cât şi al ethosului interior al literaturii.” (idem).


Un volum omagial

Conform nobilei cutume universitare italiene, când Guarnieri a împlinit şaptezeci de ani şi, respectând legea, şi-a încetat activitatea universitară, profesorii şi studenţii Institutului de Literatură Italiană al Universităţii din Pisa au cerut unor personalităţi marcante ale culturii, între care mulţi scriitori, mărturii sau – drept omagiu – un material inedit. Puse la un loc, toate aceste materiale au format un volum de circa două sute de pagini, A Silvio Guarnieri. Omaggi e testimonianze, Pisa, Nistri-Lischi, 1982. Prefaţa îi aparţine altui apropiat, literatul Luigi Blasucci, iar minuţioasa bibliografie a scrierilor sărbătoritului a fost alcătuită de Giancarlo Quiriconi. Aşa cum aprecia prefaţatorul, departe de convenţionalismul scrierilor omagiale, cartea reuşeşte să ilustreze nu doar varietatea – ar trebui adăugat şi calitatea – prieteniilor lui Guarnieri, ci şi bogăţia lui spirituală.
De reţinut este şi remarca profesorului Blasucci după care nu ar fi lipsit din lista omagiilor, „dacă soarta le-ar fi lăsat mai multe zile de trăit, Comisso, Gadda, Vittorini” (A Silvio Guarnieri. Omaggi e testimonianze, volumul citat, p. 7). Convingerea lui, bun cunoscător al biografiei omagiatului, avea în vedere anii petrecuţi de Silvio Guarnieri în mijlocul grupului elitist ce se întâlnea în interbelic la „Giubbe Rosse”, „cea mai faimoasă cafenea literară din Florenţa”, cum aflase pe atunci şi Mircea Eliade. (v. „Vremea”, IX, nr. 4.464, 1036, 22 nov., p. 8, Fapte şi idei, unde comenta Amintirile lui Alberto Viviani)

Acesta este şi motivul pentru care secţiunea Omagii se deschide cu cele şase versuri adresate de Eugenio Montale în data de 2 ianuarie 1977 secretarului general al P.C.I., contele (sic!) sard Enrico Berlinguer, versuri încredinţate lui Guarnieri pentru a-i fi transmise destinatarului. Prin terţă persoană acesta a făcut ca misiva să ajungă la destinatar, dar nu se cunoaşte (şi nici nu se va afla vreodată, dacă din cercul celor apropiaţi acestuia nu va parveni o mărturie) care a fost reacţia politicianului. Oricum, în contextul ce ne interesează, spune mult faptul că marele Montale l-a ales pe mai tânărul său prieten drept mesager într-o chestiune delicată: prin puţinele lui versuri, poetul atrăgea atenţia asupra inconsecvenţei liniei politice adoptate de Berlinguer, ştiut fiind că era nu doar promotorul eurocomunismului, ci şi al compromisului politic cu democraţia creştină, pe plan intern. Cum Silvio Guarnieri nu era singurul căruia poetul genovez îi putea încredinţa ingrata misiune, putem presupune că ţinea ca şi acesta să ia aminte la opinia sa dezaprobatoare.

Pentru volumul omagial nu mai puţin de şaptesprezece prozatori şi poeţi (între care nume răsunătoare: Romano Bilenchi, Giorgio Caproni, Giovanni Giudici, Mario Luzi, Vasco Pratolini, Giovanni Raboni, Andrea Zanzotto) au oferit texte inedite. Alţi nouăsprezece semnatari s-au oprit fie asupra unui moment biografic, fie asupra unei laturi a personalităţii feltrinului. În fiecare din ele găsim neaşteptate şi utile informaţii, cărora li se adaugă multe aprecieri întărite cu mărturii personale.
Pornind de la una sau de la mai multe împrejurări de viaţă, unii dintre ei au pus în lumină numeroasele întreprinderi ale lui Guarnieri, critic, scriitor, profesor, preşedinte sau membru în importante jurii literare, militant politic, pentru mulţi, prea încrezător, dar pentru toţi, un om întotdeauna onest şi nu doar când fusese în dezacord cu linia partidului la care aderase în tinereţe şi căruia, în ciuda marilor dezamăgiri şi a marginalizării, i-a rămas totuşi fidel. Până la urmă, se pare, a fost mai degrabă o fidelitate faţă de cuvântul dat, adică faţă de sine. Din relatările adunate în volum reies pregnantele sale calităţi: probitate, o judecată echilibrată, afabilitate nedezminţită, distincţia impecabilă a purtărilor.

După criticul literar Gian Carlo Ferretti, luciditatea şi totala dăruire (Lucidità e passione este titlul articolului său) au caracterizat modalitatea de abordare a culturii, recte a literaturii, aleasă de cel omagiat. A demonstrat-o referindu-se cu deosebire la volumul L’intelletuale nel partito. El amintea că în anii ’50, când Italia era departe de a avea o industrie culturală, Silvio Guarnieri pusese pe tapet chestiunea condiţiei sociale a creatorului, a raportului dintre piaţa artei şi autor, intuind pericolul condiţionărilor, pe de o parte, al izolării elitiste, pe de alta; şi a făcut-o fără stângisme exact în perioada maximei rigidităţi ideologice europene. Meritul a fost cu atât mai mare cu cât la începutul deceniului cinci nu era sesizată greutatea chestiunii, şi – preciza polemic G.C. Ferretti la distanţă de decenii – „şi astăzi se mai găsesc literaţi ce continuă să găsească reprobabilă şi inoportună stabilirea oricărei legături între condiţia socială a scriitorului şi operă, între business-ul cărţii şi literatură, chiar dacă este stabilită fără determinisme schematice, cu toate condiţionările necesare” (Lucidità e passione, ibidem, p. 118).


Guarnieri şi Antonio Tabucchi

Nu fără cochetării narcisiste, în paginile evocative Lettore attento e curioso (Cititor atent şi plin de curiozitate), Antonio Tabucchi, romancier de succes, nu doar apreciat specialist în literatura portugheză, a făcut cunoscut ceea ce poate doar el ştia: că la Universitatea din Pisa, unde şi-a făcut studiile, singurul dascăl care s-a interesat de preocupările lui scriitoriceşti şi l-a încurajat fusese Guarnieri. Nu ştia, adăuga el, pe un ton glumeţ, „dacă să-i fie recunoscător pentru indulgenţă sau să-i păstreze o sfântă ranchiună” (în volumul citat, p. 168), convins că, de l-ar fi descurajat, ar fi avut poate o carieră mai lucrativă. Dar, recunoştea Tabucchi, sfaturile primite de la profesor se dovediseră „de preţ.”
Amintea de discuţiile purtate cu acesta, mai ales pe tema raportului intelectual/putere şi de poziţiile pe care se situau: „Eu eram (sunt) – mărturiseşte Tabucchi – flaubertian prin simpatia mea viscerală pentru cei ce au spionat lumea din spatele geamurilor de la ferestre, Guarnieri era stendhalian. Şi-apoi, mă lăsam atras nu atât de pars construens, cât de pars destruens în sine şi pentru sine” (ibidem, p. 170). Ultima frază din citat, mai explicită, pune în evidenţă, prin opoziţia subînţeleasă, principala caracteristică a maestrului: implicarea, participarea directă la viaţa cetăţii, asumându-şi riscurile de care, într-adevăr, nu a fost scutit.

Nu ar fi nimic de comentat şi nu am avea de ce să căutăm înţelesuri mai adânci în pliurile verbale, un tâlc ce poate scăpa la o primă lectură, dacă nu am pune faţă în faţă acest text cu mărturia autobiografică a lui S. Guarnieri intitulată Antonio, din volumul apărut postum, Corrispondenze (Afinităţi). Pe mai bine de patruzeci de pagini, cu meticulozitatea-i devenită structurală şi cu obsesia relatării fidele a faptelor puse sub lentila microscopului, profesorul a reconstituit parabola prieteniei lui cu Antonio Tabucchi. Dincolo de interesul stârnit de referent, pentru că avem prilejul de a cunoaşte o etapă semnificativă din traseul romancierului toscan, relatarea completează imaginea despre omul şi profesorul Guarnieri.
Diferenţa de vârstă, de treizeci şi trei de ani, dintre maestru şi discipol (la Bucureşti, în primăvara lui 2008, Tabucchi îl numea în continuare pe Guarnieri il mio maestro), nu a împiedicat statornicirea unei relaţii de prietenie cum, de regulă, doar în adolescenţă se stabilesc. Mai mult, raportarea la anii când frecvenţa întâlnirilor (fie şi pentru o lungă plimbare cu bicicleta) ajunsese aproape cotidiană, este făcută cu candoare într-adevăr juvenilă. Poate nu e hazardat să ne întrebăm dacă nu cumva lipsa unor mari prietenii în preadolescenţă şi în anii posteriori acesteia explică dăruirea totală a lui Silvio Guarnieri la maturitate şi în anii senectuţii. Dăruirea, intensa participare afectivă nu au dus însă la obnubilarea judecăţii. Pe punctul de a părăsi definitiv Pisa, pentru a se stabili din nou în localitatea natală din nord-estul Italiei, feltrinul se întreba cum va fi viaţa lui fără desele, animatele discuţii cu Tabucchi: „într-atât ajunsese el să facă parte din viaţa mea, chiar cea mai intimă, încât un fapt, un eveniment, un episod ce mă priveau dobândeau valoare mai ales pentru că aveam să i-l spun lui Antonio; era pentru mine un nou mijloc pentru a trezi interesul şi o reacţie din partea lui Antonio. Într-atât de adânc pătrunsese în ţesutul existenţei mele” (ibidem, p. 267). La rându-i, Tabucchi îi stârnea interesul graţie harului de a depista situaţii, oameni de excepţie sau doar insoliţi, şi predispoziţiei de a savura spectacolul variat şi atrăgător al lumii.

Tânărul, provenind dintr-o familie modestă, dar cu purtări alese, întărite după căsătoria cu o descendentă a casei regale portugheze (o femeie de mare distincţie şi simplitate, aprecia Guarnieri), avea în comun cu fostul lui profesor din facultate, nu doar comportamentul, ci şi interesul pentru literatura modernă, în plan estetic, şi pentru aspectele sociale, în rest. Sub înrâurirea acestuia, Tabucchi se înscrisese la un moment dat în P.C.I. şi îi ajuta pe tinerii din Vecchiano, unde îşi avea locuinţa, la acţiuni culturale implicându-l şi pe profesor. Cu sentimentul că discipolul, „profitând de experienţa mea şi urmându-mi exemplul” (ibidem, p. 265), repeta propria-i experienţă desfăşurată în anii ’50 la Feltre, S. Guarnieri era entuziasmat. După o vreme însă fostul student declinase o responsabilitate acceptată cu o zi mai înainte, motivând că nu putea face faţă situaţiilor percepute ca o impunere. Nu mult după aceea nu şi-a mai reconfirmat adeziunea la partid, adică nu şi-a reînnoit anual (conform practicii) carnetul de membru, iar fostul lui mentor a înţeles că nu îl putea clinti din hotărârea luată, chiar dacă primise asigurări din partea împricinatului că nu îşi modificase poziţia de fond, că „rămânea în continuare dispus să colaboreze [cu vechii tovarăşi din Vecchiano] de cum aveau să i se adreseze cu o solicitare, pentru un sfat; dar voia să îşi recapete integral libertatea de decizie şi acţiune; voia să aibă posibilitatea de a discuta şi chiar de a se disocia de opţiunile partidului; nu voia cu nici un chip să se simtă condiţionat de un angajament, să aibă senzaţia că era constrâns de o disciplină, fie ea una ce îl obliga doar în forul lui interior” (ibidem, p. 286).

Şi în alt plan, cel pragmatic, poziţiile celor doi au coincis doar la început, mai exact, în perioada „generozităţii juvenile” a lui Tabucchi. Tânărul îl împinsese la un moment dat pe Guarnieri să se prezinte la un nou (al câtelea?) concurs pentru obţinerea arhimeritatului titlu de profesor titular, indignat de nedreptatea care i se făcea. Nu mult după aceea, în ceea ce îl privea, specialistul în studii lusitane trăsese învăţăturile şi avusese grijă ca propria-i carieră universitară să nu fie obstrucţionată, repetând umilirea suferită de fostul lui profesor: „În acest sens – reflecta mult mai târziu Guarnieri – eu îi serveam drept punct de referinţă, ceea ce îi dădea oarece siguranţă; în acelaşi timp însă, îl obliga să compare şi să ia aminte. În sfârşit, în acele lungi discuţii ale noastre, eu îi apăream tot mai limpede aşa cum eram, cu condiţia mea, cu rezultatele mele practice sau lipsit de ele în lumea literelor, din care făceam totuşi parte, precum şi în cea universitară” (ibidem, p. 260).
În funcţie de aceste elemente furnizate echilibrat, fără recriminări de penultima evocare din Corrispondenze, nu putem să nu ne întrebăm dacă Antonio Tabucchi nu le avea şi el în minte sau doar în subconştient când, omagiindu-l pe Guarnieri, se întreba retoric dacă să nu îi poarte „o sănătoasă ranchiună” pentru că îl încurajase să devină scriitor. Ranchiună pentru aceasta sau pentru că îl secundase cu entuziasm în plan politic? Oricum, în interviul acordat la Bucureşti lui Cristian Cercel pentru „Observatorul cultural”, îl definea pe Guarnieri, „un gramscian”.


Mărturiile lui Stefano Agosti şi Sergio Antonielli

Revenind la volumul omagial, numai cine nu îi cunoaşte cel puţin o parte din operă se poate mira de faptul că raportarea lui S. Guarnieri la o scară de valori precumpănitor etice şi când era vorba de artă a fost evidenţiată de majoritatea celor ce au vrut să lase o pagină sau mai multe drept mărturie a respectului nutrit pentru universitarul din Pisa.
Pornind de la sentimentul de nelinişte ce străbate critica literară a lui Guarnieri – axată pe raportul scriitor/operă, pentru a vedea dacă şi în ce măsură aceasta reprezintă gândirea şi personalitatea lui – Stefano Agosti îi numea demersul „eminamente moral” iar modul de tratare lukácsian. (v. Testimonianza per Silvio Guarnieri – Mărturie despre Silvio Guarnieri).

La „valorile indiscutabile” luate drept reper de criticul Guarnieri când analiza scrieri de marcă (ale lui Vitaliano Brancati, Alberto Moravia, Guido Piovene, Vasco Pratolini şi, mai ales, romanul Conversaţie în Sicilia de Elio Vittorini) s-a referit nuanţat şi rafinatul Sergio Antonielli în paginile intitulate sugestiv La critica del Super-io (Critica făcută de Supraeu). Aducând dovezi ale legăturii quasi frăţeşti dintre Vittorini şi Guarnieri (de fiecare dată, la Milano, oaspetele acestuia) şi ale fructuoaselor dispute dintre ei, Antonielli, prozator subtil, reputat critic şi istoric literar, profesor de literatură modernă la Universitatea din Milano, s-a distanţat răspicat de cei care se grăbiseră cu etichetările. Chestiunea pusă în discuţie era riscanta critică gen „scriitorul ar fi putut... ar fi trebuit”. De aceea, Antonielli a analizat la sânge prezentarea făcută de Elio Vittorini pe manşeta volumului de povestiri Utopia e realtà (Utopie şi realitate). Acolo amicul sicilian îl numise pe Silvio Guarnieri un critic obsedant. Ştiind prea bine că textul viza rigoarea morală a acestuia, S. Antonielli s-a oprit mai ales asupra calificativului, într-adevăr percutant, din sintagma de mai sus. Sensul acesteia trimitea la convingerea făcută mereu publică de Guarnieri că artistul are obligaţia să se supună continuu unui sever examen de conştiinţă. Cum demersul etico-politic al lui Guarnieri avusese mereu drept fundament „tema raportului dintre realitatea aparentă şi cealaltă, de dincolo de ea, sau de adâncime” (ibidem, p. 94), Antonielli găsea că acesta ar fi vrut să admire operele scriitorilor – mai ales când era legat sufleteşte de ei – „în lumina unei literaturi ideale” (idem).

El observa că nu doar atunci când se apleca asupra scrierilor altora, când făcea analiză de text, Guarnieri era obsedant, tensionat, mereu în alertă, ci şi în ceea ce îl privea, când discursul era strict autoreferenţial: „cum ar trebui să fie nu este pentru el o chestiune de metodă critică, ci o opţiune morală de fond sau, cel puţin, un obicei de care nu se poate dezice” (ibidem, p. 95). Doar de aceea, continua, toţi autorii cercetaţi de el „sunt confruntaţi cu propria lor imagine ideală” (idem). Cu alte cuvinte, feltrinul nu se situa pe poziţia unui mic demiurg, ci a celui vizat alături de ceilalţi.
Antonielli găsise confirmarea acestei impresii personale în frazele lui Silvio Guarnieri prin care schiţase portretul scriitorului realist model: „Şi sunt mai ales dovada voinţei mele de a stăpâni până în străfunduri o realitate, cu toate aspectele ei, pentru a nu putea fi pusă la îndoială şi nici măcar atinsă de umbra dubiului sau a rezervei; şi, în acelaşi timp, a uimirii mele, a dorinţei mele chinuitoare de a o descoperi, de a mi-o confirma mie însumi aşa cum este ea”.
Concluzia la care a ajuns Antonielli este că Silvio Guarnieri, cu obsesia autodepăşirii, a ţinut cont de propria imagine ideală, măsurându-se zilnic cu ea, cerându-le şi celorlalţi să procedeze la fel. În postura de critic, el fusese nu atât un judecător al neîmplinirilor celorlalţi cât un scriitor ce le atrăgea atenţia altora, dar şi sieşi, că trebuia să se conformeze propriului ideal uman; cu alte cuvinte, cum şi-ar dori-o supraeul.

Italo Calvino, Luigi Baldacci şi Fernando Bandini

La rândul său, interesat de proza „narativă şi eseistă” a feltrinului, Italo Calvino mărturisea: „Pentru mine a contat încă din anii formării mele literare lecţia lui Guarnieri pentru că mi-a parvenit prin acea vibraţie morală şi încredere umană, plină de căldură, pe care reuşea întotdeauna să o transmită” (v. Una zona Guarnieri, în volumul cit., p. 111).
După declaraţiile unora, între care Andrea Zanzotto (v. articolul din „Protagonisti” nr. 61 citat, p. 74), Calvino îi scrisese lui Guarnieri că propriul roman, Ziua unui numărător de voturi (La giornata di uno scrutatore, Einaudi, Torino, 1963) „este cea mai guarnieriană carte a mea”.

Perspectiva ideologică introdusă de universitarul din Pisa în analiza de text „nu invadează niciodată terenul în dauna concluziilor discursului literar” (L’impronta di Guarnieri – Amprenta lăsată de Guarnieri în volumul A Silvio Guranieri. Omaggi e testimonianze citat, p. 101), găsea Luigi Baldacci, citându-i opiniile despre romanul lui Aldo Palazzeschi Le sorelle Materassi, şi despre Elegia dell’Ambra de Ardengo Soffici; Baldacci, care îşi începea intervenţia cu frazele: „Amprenta lăsată de Silvio Guarnieri în critica noastră nu este efemeră. Am în faţă Condizione della letteratura (Editori Riuniti, 1975). Este cartea unui istoric al secolului nostru, XX, de o calitate şi cu o vocaţie cum rar se întâlnesc” (ibidem, p. 98).

La vocaţie s-a referit, cum denotă titlul paginilor semnate de poetul şi criticul literar din Vicenza Fernando Bandini, Una vocazione,dar la cea dovedită în alte domenii: al apostolatului făcut cu devotament şi talent de cel sărbătorit la şaptezeci de ani, pentru care învăţământul nu trebuia, nu trebuie să aibă altă menire decât să convingă de adevăr; dar şi la vocaţia de orator datorată elocvenţei devenite mitice după ce Guarnieri îl omagiase într-o piaţă publică pe Vittorini. Mult mai frecvent a avut cum să o dovedească la cursurile de literatură modernă italiană de la Facultatea de Litere din Pisa unde s-a bucurat de o audienţă ulterior neegalată de nici un alt cadru didactic. Nu fără mândrie, într-una din ultimele întrevederi la Bucureşti, profesorul spunea că amfiteatrul foarte încăpător unde îşi ţinuse prelegerile fusese împărţit, după pensionarea lui, printr-un zid, în alte două.

Mărturia lui Romano Luperini

Figura dascălului şi a exegetului – ce a lăsat în cei pe care i-a format „o amprentă ce nu poate fi ştearsă” (Silvio Guarnieri, professore all’Università di Pisa e critico letterario în volumul mai sus citat, p. 156) a fost pe larg evocată şi de Romano Luperini care fusese în sala de curs, în 1960, când istoricul literar de mare autoritate în postbelic, Luigi Russo, anunţa publicul studenţesc cui îi încredinţase cursul de Istoria Literaturii Italiene Moderne.
În climatul destul de tern, caracterizat de imobilism (idealismul lui Croce continua şi la jumătatea secolului trecut să condiţioneze repetitiv poziţiile), noul venit „aducea în lecţiile lui o rigoare morală şi o tensiune umană şi politică care – îşi amintea Luperini – au căpătat pentru noi valoarea unei alternative” (ibidem, p. 150). Cursurile denotau nu doar o rodnică aplecare, competenţă în descifrarea operelor şi reconstituirea itinerariului scriitorilor, dar şi puterea „distanţării critice, uneori nemiloase” (ibidem, p. 151). Aceasta explica (v p. 150) şi de ce crema studenţilor, recunoscându-l drept maestru – şi de viaţă – şi-au elaborat între 1960 şi 1965 lucrările de diplomă cu el, provocând gelozia unor colegi, ce nu s-au dat în lături de la penibile retorsiuni împotriva tinerilor.

Guarnieri a fost mereu alături de studenţi, interesându-se de evoluţia lor intelectuală, dar şi de preocupările şi greutăţile lor. De aceea, în vreme ce tinerii italieni contestau în masă corpul profesoral, ocupau şcolile şi universităţile, lui i-au cerut să colaboreze la revista „Nuovo impegno” din Pisa, ce dădea glas celebrei contestaţii din 1968. Studenţii din acele vremuri, aflăm de la Luperini, îl urmăreau cu entuziasm, „fascinaţi de intransigenţa lui [...] La el, trecerea de la text la viaţă era continuă. Mai mult, dacă luăm bine seama, pe Guarnieri îl interesează textul numai pentru a-l confrunta cu omul, pentru a judeca omul şi, odată cu el, o perioadă istorică (dar îi stă mai mult la inimă omul decât istoria). Moralismul lui Guarnieri – ni se spune – nu era al unui marxist ortodox în căutarea realismului sau al unei ideologii politice progresiste, ci al unui hermeneut care, prin propriile întrebări, „le dă viaţă celor ridicate de text...” (ibidem, pp. 152-153). Explicaţia ar rezida, după fostul învăţăcel, în promovarea umanismului ermeticilor florentini colaboratori la „Campo di Marte”, dar, mai ales, a esteticii artiştilor grupaţi în anii ’30 în jurul revistei „Solaria”, ce cultivau amor vitae şi gustau înclinaţia spre ludic a lui Svevo, a lui Comisso (de ei descoperiţi), a lui Gadda (ca autor al Adalgisei)sau a lui Palazzeschi, adică a scriitorilor „ce luau viaţa în răspăr”; înclinaţie dovedită şi de interesul pentru mitul Americii „barbare, dar fericită” sau pentru adolescenţa aventuroasă etc. Cu alte cuvinte, tinerii apreciau că Guarnieri nu doar împărtăşise programul generaţiei sale (program rezumat în formula literatura ca viaţă, viaţa ca literatură), ciîl transmisese şi celei următoare (ibidem, p. 154).

Spre deosebire însă de unii congeneri cu care avusese în comun, până în 1945, crezul şi programul, Silvio Guarnieri nu s-a convertit la critica reductivă de tip neorealist, ce valida doar literatura ideologiei considerate progresiste, literatura ce trebuia să fie în ciuda a tot şi a toate optimistă.
Dar dacă opţiunea lui se dovedise în primii luştri din postbelic, inspirată, pentru că aducea un aer proaspăt în istoriografia şi critica literară, trebuie recunoscut că practicarea unui demers de tip exclusiv conţinutistic era deja datată în deceniul şapte trecut. Atunci specialiştii şi studenţii se pasionau pentru un întreg evantai de metode de analiză textuală, inspirate de formaliştii ruşi (ajunşi abia atunci la meritata notorietate mondială), de psihanaliză, de structuralism, de critica variantelor, de semiotică. Marginalizarea lui Guarnieri s-a produs chiar şi în cadrul literaţilor de stânga care asimilaseră rapid noile direcţii, altoindu-le esteticii lui Georg Lukács. Numai aşa se explică de ce a fost trecut sub tăcere volumul L’intellettuale nel partito (Marsilio editori, Venezia, 1976, p. 303), situaţie deplânsă post factum de Luperini.
Într-adevăr, rămânând fidel propriului program, propriei axiologii, cu obsesia consecvenţei, Guarnieri a continuat să practice acelaşi tip de critică, fără actualizări metodologice şi fără a apela la bateria terminologică devenită curentă. Aşa se face că din paginile lui de istoriografie sau de critică literară lipsesc citatele, chiar şi când corpusul cercetat aparţine genului liric. Nefiind interesat de detaliu, el urmărea, pe de o parte, capacitatea de introspecţie, coerenţa şi forţa morală, iar, pe de alta, „ceea ce e surprinzător pentru un ins obsedat de ordine” (ibidem, p. 154), elementul anarhic şi ludic.
Luperini a fost doar aluziv în privinţa acestei stări de lucruri. În schimb, a avansat o ipoteză cu substrat psihanalitic atunci când a afirmat: „autorii pe care în adâncul său îi apreciază cel mai mult Guarnieri sunt tocmai aceia care nu ascultă de principiul realităţii, pentru a urma instinctul plăcerii pe care criticul lor, în schimb, se încăpăţânează să şi-l refuze” (idem).

Fidelitatea profesorului faţă de concepţia pentru care optase în anii tineri dusese la fractură, dar foştii lui studenţi au înţeles, dacă nu atunci, ulterior, că acela pe care îl etichetau când un moralist, când un solarian întârziat, era, asemenea oricărui alt om – cum acelaşi critic scria – „ceva mai mult decât ideologia profesată de el” (ibidem, p. 151).
Ceea ce putem spune acum este că s-au dovedit întru totul adecvate judecăţile de valoare date încă de la debut de Silvio Guarnieri unor opere de beletristică neremarcate sau prea puţin apreciate la apariţia lor de specialişti; că a avut merite incontestabile prin critica de întâmpinare făcută în antebelic şi după aceea; că autorii susţinuţi de el prin articole şi studii au fost ulterior, fără excepţie, unanim recunoscuţi.
Viceversa – cum au relevat mulţi exegeţi – rezervele formulate de S. Guarnieri faţă de scriitorii ce se complăceau în descrieri cu efect defetist, erau repetitivi sau cărora le lipsea coerenţa interioară, au fost împărtăşite după o vreme de mulţi confraţi, obligaţi să îşi revizuiască poziţia.


Carlo Bo şi Marco Forti

Câţiva din semnatarii materialelor incluse în volumul Per Silvio Guarnieri s-au referit la nedreptatea pe care lumea universitară i-a făcut-o, respingându-l la concursurile de titularizare ca profesor plin (professore ordinario), lucru deja amintit. Deşi publicase volume şi studii de referinţă iar cursurile lui se bucurau, trebuie repetat, în absolut, de cea mai numeroasă audienţă, a rămas profesor de grad II(professore associato) la Universitatea din Pisa, cu un salariu sensibil mai mic, timp de două decenii, care, în plus, nu au contat ca vechime în muncă la pensionare.
Făcând publică „remuşcarea proprie şi a tribului” căruia îi aparţinea, istoricul şi criticul literar Carlo Bo declara: „Guarnieri a avut parte de ceva şi mai dureros şi mai amar: nu numai că fusese lăsat deoparte, pentru a-l alege în cele din urmă pe unul ce valora mult mai puţin şi care realmente nu putea să se laude cu anii lui de muncă” (ibidem, p. 105), ci a fost tratat şi cu o crasă ingratitudine: el care, ghidat de o matură capacitate de discernere şi de gust artistic, recunoscuse înaintea tuturor şi susţinuse cu argumente pe măsură valoarea lui Gadda, a lui Montale, a lui Vittorini şi a lui Bonsanti, a fost trecut ulterior cu vederea în multe bibliografii şi istorii literare.
Alături de meritul de a fi pregătit receptarea unora dintre cei mai mari scriitori italieni din prima jumătate a secolului XX, merit ce „trebuie să-i fie recunoscut toto corde” – adăuga Carlo Bo – l-a avut pe acela de a fi fost un scriitor creator, critic şi profesor, „maestru secret, inspirator al multor generaţii de tineri” (v. Il guardiano del faro degli anni lontani – Paznicul de far din anii îndepărtaţi, în volumul A Sivio Guarnieri. Omaggi e testimonianze citat, idem).
Reparcurgând, aşadar, o primă parte din mărturiile lăsate de personalităţi indiscutabile ale culturii italiene din ultimele decenii ale secolului XX, deducem că, indiferent de domeniul slujit, chiar şi în cel politic, creditat cu prestigiul şi autoritatea lui, Silvio Guarnieri fusese în cele din urmă lăsat în plan secund; segregarea i s-a datorat doar cerbiciei din politică, făcută însă cu o totală bună-credinţă şi din care nu a făcut un secret.

Nu atât pentru intervenţiile istorico-literare sau ca pionier prin critica de întâmpinare făcută de „paznicul de far” l-a omagiat Marco Forti în opt dense pagini intitulate Guarnieri per Montale; ci pentrucontribuţia la decriptarea unor versuri ale genovezului şi, lucru insolit, pentru rolul jucat în prietenia cu acesta. „Până acum câţiva ani, după câte ştim – scria el – demersul critic al lui Guarnieri în privinţa lui Montale se reducea la o substanţială mărturie biografico-critică Să ne făurim destinul pentru noi [..], la ampla şi consistenta parte consacrată poetului în Motive şi trăsături ale poeziei italiene de la Gozzano la Montale; semnificativ a fost însă „tenacele şi preţiosul exerciţiu de maieutică montaliană” (ibidem, p. 119).
Mergând pe urma mărturiilor lăsate de feltrin, începând cu cele referitoare la intervalul 1930-1937 despre celebrele discuţii de la „Giubbe Rosse”, M. Forti descoperea că imaginea oferită de Guarnieri despre marele poet diferă de cea extrasă de ceilalţi a posteriori din opera lui şi din exegeza consacrată ei: „Încă de atunci, Guarnieri atrăgea atenţia asupra forţei peremptorii, a potenţialului de gândire al omului Montale, opţiunile ţinând de gust, de moravuri, de norme de viaţă, în măsură nu doar să constituie sensul operei lui, ci şi să sugereze prin ele o posibilitate de intervenţie asupra realităţii istorice aparte din acele timpuri” (ibidem, p. 121). O declara şi o susţinea cu ample citate din studiile specialistului în literatură contemporană italiană.
M. Forti accepta doar parţial opinia după care acesta din urmă ar fi oferit o imagine eticizată şi modelată cu exces de spirit istorist a poeziei genovezului, după care primul volum de versuri, Ossi di seppia, ar avea nu doar o valoare rezumativă şi concluzivă pentru întreaga poezie italiană din primul sfert de secol XX, ci ar fi, din punct de vedere estetic, superior culegerilor succesive, Le Occasioni (Ocaziile)şi La bufera e altro (Furtuna şi altele). În ciuda „tablei de valori” destul de diferită faţă de cea a omagiatului, Mario Forti recunoştea însă că tocmai impulsul etic şi istorist a constituit baza prieteniei dintre critic şi Montale, având drept corolar „cel mai de preţ şi intens rezultat: stabilirea unui raport de înţelegere reciprocă în care întotdeauna Guarnieri şi-a impulsionat continuu amicul poet prin discuţii şi solicitări în direcţia angajării militante, începând cu anii ’30 şi apoi în deceniile următoare” (ibidem, p. 123).
De incontestabilă utilitate – considera Forti – este şi corespondenţa, cu o lungă listă de răspunsuri punctuale date întrebărilor adresate de Guarnieri pe parcursul a doi ani din care a rezultat în final un veritabil autocomentariu montalian. Recurgând la limbajul criticii literare de acum patru-cinci decenii, se poate spune că răspunsurile în cauză constituie o autentică poetică explicită spre care exegetul l-a împins pe marele poet.


Alte mărturii şi contribuţii documentare

Mai ales că există şi alte puncte de vedere. Condiţionaţi la rândul lor de propria orientare politică, unii cercetători – precum Silvio Ramat – consideră că în aprecierile lui Guarnieri se simte substratul ideologic. La întrebarea expresă care i-a fost adresată (la conferinţa ţinută la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti din 25 octombrie 2007), cum apreciază contribuţia lui Silvio Guarnieri la elucidarea unor părţi obscure din versurile lui Montale, graţie corespondenţei purtate cu el, vorbitorul s-a grăbit mai întâi să îi impute profesorului din Pisa că rămăsese înregimentat politic, „când nimeni nu mai era.” Afirmaţie întru totul corectă, dar răspunsul nu era la obiect, din moment ce nici vorbitorul nu a putut lega acest fapt biografic de analiza textuală guarnieriană. La obiect, Ramat a susţinut că la unele clarificări cerute de expeditor răspunsul poetului fusese cel lămuritor, în timp ce la altele „Montale aveva risposto a suo modo” (răspunsese în maniera lui), ocolind sensul.
Important de reţinut este că graţie iniţiativei feltrinului pe când era profesor la Universitatea din Pisa dispunem astăzi de mai multe epistole primite de el de la Eugenio Montale (în intervalul 29 aprilie - 22 mai 1964 şi 29 noiembrie 1965 - 12 februarie 1966) ce aduc lămuriri punctuale, necesare clarificării semantice a multor versuri. Răspunsurile la întrebările concis formulate priveau volumele de versuri din 1939 şi 1956, cu excepţia ciclului Silvae şi a Madrigalelor private, pentru care, la data respectivă, poetul nu a vrut să dea explicaţii. În schimb, doar verbal, în cadrul unor discuţii relatate de Guarnieri, poetul a înlăturat semnele de întrebare ridicate de compoziţiile din Satura. Toată această parte documentară a intrat în volumul de acum indispensabil, Montale comentându-l pe Montale (Montale commenta Montale, Pratiche Editrice, Parma, 1980) al lui Lorenzo Greco, colaboratorul lui Silvio Guarnieri. Iniţiativa şi rezultatul sunt notabile nu doar pentru că de atunci se ştiu mai multe despre inspiratoarele versurilor din culegerile Occasioni şi Bufera, care explică recurenţa motivului despărţirii şi, parţial, instituţionalizarea celebrului tu montalian; aportul lămuritor în mai multe privinţe este covârşitor, chiar dacă adesea – cum sugera şi Silvio Ramat – poetul a deviat înţelesul interogaţiilor şi a deplasat interesul de la factual sau biografic spre subiectiv, spre sfera ambiguităţii, extinzând-o la ansamblul operei şi la sensurile derivate, simbolice. „În general – aprecia şi M. Forti – întrebările lui Guarnieri ţintesc spre înţelegerea precisă sau circumscrisă faptic unor aspecte hotărâtoare pentru poezii, adesea necesare pentru a surprinde „declicul”, momentul hotărâtor. În linii mari, cu întrebările sale, criticul se dovedeşte pragmatic, concentrat aproape întotdeauna asupra înţelegerii miezului unui text mai degrabă decât să focalizeze metrul, forma, ceea ce numim îndeobşte semnificant” (ibidem, p. 124).
Chiar dacă uneori pare stridentă (M. Forti foloseşte eufemisticul oximoronică) diferenţa dintre tonul istoricului literar, dornic de rigoare matematică, şi cel al geniului metaforic, existenţialist, din acest schimb de replici „au ţâşnit străfulgerări, scântei de un real folos pentru înţelegerea critică a poeziei şi operei montaliene” (ibidem, p. 126).

Giorgio Pullini şi Alessandro Bonsanti

La literatul Guarnieri, ce uimea încă din anii ’50 prin familiaritatea cu toţi marii scriitori italieni şi cu cei care doar ulterior aveau să fie cunoscuţi şi recunoscuţi, dar mai ales prin imbatabilele criterii de evaluare, a făcut trimiteri şi specialistul în cultura modernă italiană Giorgio Pullini cu Una piccola aneddotica memoria (O amintire anecdotică măruntă).
Ca asistent al filologului şi criticului literar Raffaele Spongano, universitar la Padova, Pullini era frapat de „nesăţioasa sete de informare” a lui Guarnieri, pe atunci dascăl într-un institut pedagogic în faţa căruia, scria, „rămâneam de fiecare dată ceva mai în urmă”. La întrebările lui peremptorii privind o anumită carte, junele era obligat să se refugieze în spatele evazivelor „am văzut-o, am răsfoit-o, o s-o citesc” (ibidem, p. 163).
Nici calitatea actului critic al acestuia nu a fost pusă la îndoială de mai tânărul confrate: „Deja auzisem de angajarea politică a lui Guarnieri, dar la temelia judecăţilor lui nu găseam aproape niciodată tiparul schemelor ideologice ale criticii partinice; cum, de altfel, nu găseam nici locurile comune consacrate de tradiţie, fie ea crociană, rondistă sau ermetică” (idem). Explicaţia oferită de el este metrul croit pe măsura exigenţei de sinceritate „departe de orice spoială sau prezumţie intelectuală, de orice convenţionalism formal (de unde preferinţa pentru «începuturile» scriitorilor) a celui ce făcea totul cu devotament” (idem).

Prietenul Alessandro Bonsanti, exponent de bază al grupului de la „Solaria”, a scos în schimb la lumină verva de polemist, cu gândul la vacanţele petrecute în tinereţea lor la Feltre ca „oaspete al noului meu prieten, sau mai exact, al familiei lui, în casa lui” (ibidem, p. 108), asemenea lui Gadda, Montale cu Mosca sau Giorgio Pasquali (idem, p. 109). El şi-l amintea pe Guarnieri, prevenitor ca gazdă, dar tăios în discuţii, mai ales cu Vittorini, cu care, în această privinţă, se asemăna: „Veneto şi Sicilia ajungeau să se atingă de-a lungul cizmei; brusc, peninsula se scurta” iar cei doi spadasini încercau să îşi aplice „lovituri sângeroase, în realitate inofensive în afara cadrului de competenţă” (ibidem, p. 110). Pentru mai vârstnicul Bonsanti, demersul literar practicat de Guarnieri era „un duel agresiv în care arma folosită este ideea iar misiunea criticului este de a o scoate la lumină fără maliţiozităţi faţă de adversar” (idem).

Gino Geròla şi Stefano Giovanardi

Mai multe despre militanţa civică (în care este inclusă donarea pe durata a trei decenii a unei proprietăţi de familie pentru o tabără de copii la Col Falcon), dar mai ales prin scris, a omagiatului, aflăm de la Gino Geròla, Da Pisa a Col Falcon. Con vivissima coerenza (De la Pisa la Col Falcon. Cu neabătută coerenţă).
Principalele calităţi umane ale lui Silvio Guarnieri, după G. Geròla, ar fi: simţul datoriei, constanţa, onestitatea, hotărârea, dorinţa de înnoire, o rară puterea de înţelegere, simţul solidarităţii, omenia.„Desigur îşi are limitele, neajunsurile şi crizele lui – conchidea acesta, pe când Guarnieri mai era în viaţă – dar, în prezenţa celorlalţi nu le lasă niciodată să transpară. Celorlalţi trebuie să le dai, nu numai să primeşti de la ei, fără să pretinzi pentru asta să te situezi deasupra nimănui. Este vorba de valori, care, în vremurile noastre, nu se întâlnesc aşa de uşor. Să îl cunoşti pe cel ce le posedă, cred că le poate fi tuturor de folos” (ibidem, p. 129).

Prezentând într-un cotidian italian, la câteva zile de la dispariţia lui Guarnieri, cartea lui de amintiri despre literaţii grupaţi în jurul revistei „Solaria”, apărută cu trei ani mai înainte, condiţionat poate şi de tonul ei lipsit de volute şi edulcorări, Stefano Giovanardi începea prin a aminti că memorialistul „nu cunoştea semitonul, arta de a spune şi a nu spune, infinitele nuanţe ale cenuşiului: pentru el lucrurile au fost întotdeauna albe sau negre”, cu deplina credinţă transferată integral de la catolicism în domeniul politic, ceea ce făcuse din el un tovarăş de drum incomod...” („Silvio Guarnieri, l’ultimo testimone di «Solaria». Fu uno scrittore senza nostalgia” - „Silvio Guarnieri, ultimul martor al «Solariei». A fost un scriitor lipsit de nostalgii”).
Trebuie să convenim cu cele de mai sus ştiind că gândirea robustă, ce îl imunizase în faţa hiperbolizării şi a paseismului, a impregnat şi mărturiile făcute publice de Silvio Guarnieri când rămăsese ultimul supravieţuitor al miticului grup de la „Giubbe Rosse”.
Dorinţa făcută publică în volum ca tensiunea şi aspiraţiile cu care şi-a consumat existenţa să aibă ecou presupune, după Giovanardi, aceeaşi nobilă, rarissimă moralitate.

Doina Condrea Derer
(nr. 4, aprilie 2022, anul XII)