Dezamăgirile Rosei Del Conte

Pe 3 august 2011, s-a stins din viaţă, la Roma, la venerabila vârstă de 104 ani, criticul şi istoricul literar Rosa Del Conte, veritabil simbol al culturii române în Italia. În memoria distinsei universitare italiene, prezentăm un articol semnat de prof. Doina Condrea Derer care conturează activitatea angajată a Rosei Del Conte în slujba actului traducerii şi a deontologiei acestuia, prin poziţia critică şi analiza obiectivă şi documentată la publicarea versiunii italiene a poeziilor lui Arghezi într-o ediţie îngrijită de Salvatore Quasimodo, „nu de dragul polemicii, ci din obligaţie profesională, pusă în serviciul logicii şi poeziei”.




Italia şi cazul Arghezi-Quasimodo

Dacă în ţară, datorită conjuncturii politice, atât în perioada pre- cât şi în cea postbelică scriitorul şi publicistul Tudor Arghezi au trecut şi prin perioade, eufemistic spus, mai puţin faste, în Italia, poeziile lui au avut şi continuă să se izbească exclusiv de proba dură a traducerii. Opera lui şi-a avut din capul locului admiratori străini entuziaşti, buni cunoscători ai limbii române, care au încercat prin studii, articole şi prin traduceri (mai degrabă literale decât literare) să i-o facă familiară publicului italian.
Când, în sfârşit, autorităţile române, ieşite cu greu din păgubosul, nu doar primitivul, proletcultism, au vrut, nu numai să renunţe la ridicola autarhie culturală, ci chiar să-şi facă un titlu de glorie prin artiştii ţării, au mizat pe poezia scriitorului din Mărţişor, care merita, poate mai mult decât alţii, premiul Nobel.
Nu ştiu de la cine a pornit ideea, dar nu este un secret că Ministerul nostru de Externe a avut la un moment dat misiunea de a găsi peste graniţă traducători – vorbitori nativi de notorietate – şi totodată personalităţi care să facă lobby pentru bardul român. A fost abordat proaspătul laureat Nobel, Salvatore Quasimodo, încununat nu atât pentru rafinatele lui versuri ermetice şi poate nici pentru minunatele tălmăciri-recreări de poezii ale grecilor antici (Lirici greci, 1940), cât pentru cele ulterioare, de declarată angajare ideologică. Alegerea poetului sicilian ca tălmăcitor din română a fost din multe puncte de vedere neinspirată; în primul rând deoarece, structural, prin fibra lor poetică, el şi Arghezi sunt la antipozi. Opţiunea s-a bazat pe un calcul superficial – „isteţimea” românului ce se agaţă prompt de conjunctural –, ignorându-se substanţa şi timbrul autorului unor volume ca Acque e terre, Oboe sommerso, Erato e Apollion, Odore di Eucalyptus e altri versi, Il falso e il vero verde, Ed è subito sera, La terra impareggiabile.
Salvatore Quasimodo, căruia autorităţile noastre i-au oferit cu largheţe, pe lângă drepturile de traducător, şi o excursie în România, a acceptat. Poate interesează şi amănuntul, astăzi de puţini ştiut, că în timpul sejurului său românesc, ghidul – universitara italienistă Despina Mladoveanu – trebuia să insiste ca el să accepte să transpună în propria-i limbă o antologie consistentă de stihuri argheziene. Deţin informaţia de la fosta mea profesoară, Despina Mladoveanu.
Cert este că în totală necunoaştere a limbii române, Quasimodo şi-a asumat riscul de a-şi pune celebrul nume pe o selecţie făcută de alţii, ceea ce justifică reproşul lui Mircea Popescu, autorul articolului Un grande poeta tradito din publicaţia „Persona”, că a fost sacrificată poezia religioasă argheziană; totodată pe versificarea proprie a textelor convertite brut, în italiană, de români.
Între timp, specialişti de prestigiu, care apreciau opera argheziană (Angelo Monteverdi, Alf Lombard, Sorensen, Gossen şi, nu în ultimul rând, Rosa Del Conte) susţineau public candidatura bardului nostru la râvnita încununare de la Stochkolm. Totul părea pornit pe calea cea bună, numele lui Arghezi nefiind, cel puţin în Italia, total necunoscut: istoriile literare în circulaţie (ale lui Ramiro Ortiz, Bazil Munteanu, Gino Lupi, George Caragaţă) îi acordaseră spaţiul cuvenit iar la diferite intervale de timp văzuseră lumina tiparului mai multe studii, articole şi traduceri din original de Umberto Cianciolo, Marcello Camilucci, Mircea Popescu, P. Ciureanu, Petre Iroaie, loan Gutia sau Pasquale Buonincontro.


Polemica Rosa del Conte – Salvatore Quasimodo

Contrar speranţelor, publicarea versiunii italiene pe care se pusese miza la una din marile edituri din peninsulă (în volumul Tudor Arghezi, Poesie a cura di Salvatore Quasimodo, colecţia „Lo Specchio” (Milano: Mondadori, 1966) a provocat un adevărat seism, în centrul căruia s-a aflat Rosa Del Conte, pe atunci titulara oficială a Cursului de Limbă şi literatură română de la Universitatea din Roma, care, în prealabil, predase tot la nivel universitar, limba şi literatura ţării native la Bucureşti, Sibiu şi Câmpulung. Frustrată în aşteptările ei, marea admiratoare a scriitorului nostru, socotit de ea „cel mai mare poet român în viaţă” [1], a reacţionat public şi prompt. Poate că nu este nepotrivit să reepilogăm cele scrise, pentru că se pot reţine nenumărate sugestii oricând utile, mai ales că se pregătesc noi traduceri.
Într-un prim moment, pe 20 mai 1966, printr-o scrisoare trimisă cotidianului „Paese-Sera”, publicată la rubrica „Lettere al Supplemento”, cu titlul Tradurre è un’arte difficile, Rosa Del Conte amenda cele susţinute în paginile aceleaşi publicaţii, cu nici o lună mai înainte (în data de 29 aprilie) de Quasimodo, interpelat printr-o notă de domnul Gianni Toti. În intervenţia sa, imprudentul tălmăcitor al lui Arghezi invoca între altele inexistenţa dicţionarelor bilingve, ceea ce Rosa Del Conte, stăpână pe domeniu, a infirmat. În plus, ea promitea, „nu de dragul polemicii, ci din obligaţie profesională, pusă în serviciul logicii şi poeziei” [2], o analiză critică obiectivă şi documentată a traducerii într-o revistă de specialitate.
Neinspirat, poetul-traducător s-a grăbit să publice în revista ilustrată „Tempo", nr. 27 din 6 iulie din acelaşi an, mai multe rânduri, deloc măgulitoare, intitulate Două vorbe adresate unei filoloage, la care, rănită, universitara a răspuns cu un studiu, pe cât de precis ca exegeză, pe atât de nemilos, în revista florentină, fondată de Luigi Russo, „Belfagor”, A. XXI, N. 4, luglio 1966, Firenze: Leo Olschki editore.
În paginile finale, adăugate, cum arată indicaţia, în timp ce făcea corectura de tipar (Correggendo le bozze), Rosa Del Conte enumera propriile-i merite ca specialist, italienist în România (unde tradusese, între altele, din opera lui Quasimodo însuşi şi a lui Montale), citându-i pe cei ce-i elogiaseră versiunile (Ştefan Cuciureanu, în „Ethos”, nr. 1-2/1946, M. Popescu în „Rassegna d’Italia”, nr. 1/1946) şi pe Blaga care îi apreciase demersul critic.


Rosa del Conte: «Urâtele infidele» sau despre Quasimodo interpretându-l pe Arghezi

Deontologia actului traducerii, a criticii literare şi analiza punctuală a prestaţiei lui Quasimodo formează obiectul studiului, ce ar merita să fie republicat sub forma unei broşuri. Prin intervenţia ei cu «Le brutte infedeli» ovvero Quasimodo interprete di Arghezi («Urâtele infidele» sau despre Quasimodo interpretându-l pe Arghezi), Rosa Del Conte şi-a asumat postura deloc agreabilă de persoană care înfrunta monştrii sacri, în apărarea cărora ştia că mulţi, practicând o critică „aproximativă şi ditirambică” [3] erau gata să sară. Se referea fără ocolişuri la situarea pe poziţii dihotomice a unor „false sirene”, cu har persuasiv (pe parcurs este numit Carlo Vigorelli, cel care scrisese că tălmăcitorul italian sporise lirismul poezie argheziene), pe de o parte, şi a ei, pe de alta, dascăl specialist, de formaţie filologică, dar cu gustul pentru beletristica de calitate nealterat.
Intervenţia ei se dovedea incomodă cu atât mai mult cu cât era vorba de recentul Nobel italian, un artist într-adevăr de valoare, admirat de altfel de ea însăşi ca poet ermetic.
Dar, în faţa originalului altui poet, preciza ea, traducătorul, oricine ar fi, trebuie să dea dovadă de „probitate şi umilinţă” [4] acceptând într-un prim moment să fie doar un simplu decodificator, asigurându-se că a înţeles cu adevărat conţinutul corpusului prelucrat. În ce fel? în cazul ignorării limbii de înlocuit cu un alt vestmânt verbal – cum era cazul în speţă – prin dublul control al unor filologi români italienişti şi al unor filologi italieni românişti”, pentru a avea garanţia echivalării fidele. Mai ales că, dincolo de transpunerile lexicale, se ridică implicit problema condiţionării semantice de către context, de posibilele conotaţii suplimentare, ştiut fiind că opera de ficţiune este şi rodul „istoriei experienţelor omeneşti, al întâlnirilor culturale, în cadrul mai larg al civilizaţiei căreia îi aparţine” [5].
Exemplele, susţinute cu o baterie întreagă de explicaţii şi glose – discursul fiind de tip argumentativ –, rămân fără replică: versurile 3-12, 37-39 din Testament, între multe altele, transpun mecanic fiecare termen din original, pierzând însă, in textul-ţintă, metafora, purtătoare a unui mesaj liric şi etic, sau creând un nonsens inexistent la origine. Reproduse în română, pasajele sunt luate rând pe rând şi explicate morfo-sintactic, pentru a dovedi că, prin deformare, ele se îndepărtează flagrant de înţelesul dat de Tudor Arghezi.
„Disecţia” merge până la cele mai mici amănunte: Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Şi izbăveşte-ncet pedepsitor, de pildă, (unde participiul trecut „umanizează”, scria Rosa Del Conte, substantivul) îşi pierde miezul, nu doar registrul stilistic, obnubilând straturile culturale subîntinse iar, prin răstălmăcire, însăşi noima, aşadar... totul. Analiza textuală pertinentă, doctă nu se opreşte doar la restabilirea semanticii corecte, ci prin cercuri concentrice o precizează; pe de altă parte, îi semnalează valenţele implicate, fie ele sociale – ce se pot identifica istoric –, creştine sau de alt gen.
Amintind, fără a epuiza enumerarea, numeroasele răsturnări de sens, inexactităţi şi aproximări din traducerea Psalmului, profesoara Del Conte zăbovea asupra versului final, care prin echivalarea sugestivului, energicului zace (raportat la mânie) cu neutrul c’è (există) lasă impresia de searbăd şi este departe de efectul obţinut de inspiratul cova (cloceşte, coace) al lui Umberto Cianciolo, ce-şi încercase cu mult înainte forţele cu aceeaşi poezie.
„Pregnanţa” limbajului arghezian, element definitoriu al scriiturii lui, impunea, ni se spune, o atenţie trează, o mai mare tensiune; în felul acesta ar fi fost eliminate recurentele nonsensuri, datorate „temerităţii sau uşurinţei” [6].
În plus, o suită de inadvertenţe au compromis creaţii mari ale autorului român. Traducerea prin posesiv, nu ca în original (e vorba de Portret), prin dativul etic al lui -mi, desconsiderarea valorii perifrastice pentru a reda o acţiune pe punctul de a se petrece (va să se scoale), nesesizarea faptului că tu se adresează unei persoane de sex feminin, scurtcircuitarea discursului când ideea se continuă în strofa următoare duc la o ambiguitate absentă în original, pe alocuri hilară.
Examinarea, caz de caz, face loc unor observaţii cu valoare generală, semnalate de Rosa Del Conte străinilor, traducători din română: „ne încăpăţânăm să dăm acest sfat oricui, prin urmare şi lui Quasimodo: să nu traducă din română dacă nu e în stare să se orienteze în privinţa sintaxei pronumelui enclitic, iar în ceea ce-l priveşte în mod expres pe Arghezi, în folosirea proclitică a complementului direct, asupra căruia acesta – dar nu întotdeauna – zăboveşte” [7]. Ilustrarea, făcută cu acribie, priveşte Poate că este ceasul, versul final din Nerăbdare (Şi cântecul şi viaţa şi moartea să le-nece), derutante în varianta Quasimodo. Cum din capul locului nu fusese depistat punctul focal, întreaga poezie mai sus citată lasă, după autoare, impresia de contrafăcut.
Mai grave sunt consecinţele simplelor, comodelor calchieri fonetice, ce pot distorsiona penibil sensul, cu trimitere la Sfârşitul toamnei, Miere şi ceară etc.
Cunoscătoare temeinică a tradiţiei noastre folclorice, pe de o parte, a limbajului liturgic românesc sau legat de ritualuri, pe de alta, specialista nu putea să ocolească sintagmele idiomatice (zile albe, au dat ortul popii, a bate mătănii, a ţine isonul, sărindar, agheasmătar etc.) şi-i putem înţelege mâhnirea când le găseşte convertite cuvânt de cuvânt, fiecare luat în accepţiunea denotativă: giorni bianchi, hanno dato il soldo al prete; Flori de mucegai, Morţii, Stâlpii oferă, cu deplină justificare, comentarii acide.
Dacă ne amintim că în excelentul volum consacrat poetului nostru naţional, Eminescu o dell'assoluto (Modena, 1962), un capitol consistent făcea trimiteri la cultura religioasă a locului, nu ne surprinde observaţia făcută de distinsa universitară la stratificările lingvistice ale românei, marcată de contactul cu slava veche sau cu neogreacă, la care orice interpret al lui Tudor Arghezi e constrâns să ia seama.
Din observaţie în observaţie, cercetarea consacrată urâtelor infidele {le brutte infedeli), adică traducerii lipsite de graţie şi, pe deasupra, departe de necesara fidelitate (jocul de cuvinte ne trimite la expresia curentă le belle infedeli), trece în revistă aproape întreaga poezie argheziană; punctează tematica, registrele, gama tonală (de la profund-meditativ, la patosul metafizic sau, dimpotrivă, la grotesc etc.), legându-se proteica-i formă de propriile ei izvoare şi încadrând-o convingător în matca originară. Aceasta pentru a amenda abaterile, uneori frizând absurdul gratuit, ca în cazul compoziţiei Mireasa, unde au de suferit lexicul (şi atunci când Arghezi nu recursese intenţionat la ambivalenţă) şi logica: după noua versiune, nu ochii femeii, ci albinele ar fi îmbătate de slove etc.
Eşantioanele supuse atenţiei celor interesaţi de profesoara noastră, propria-i traducere literală (nepoetică, dar fidelă) de versuri nu lasă nici un dubiu asupra temeinicei cunoaşteri de către ea a registrelor limbii române moderne, a unor limbaje speciale şi, nu mai puţin, a multiplelor componente intrate în plămada culturii noastre.
Se adaugă un rafinat simţ al propriei limbi, potenţat de stăpânirea simpatetică, nu doar erudită, a literaturii italiene, ce mă face să mă întreb cine şi câţi ar fi putut observa că, dincolo de schimbarea cazului gramatical, timbrul eroic al originalului a cedat locul „unei laude serafice” [8] în titlul Cântare omului, redat de ea nu cu Inno all'uomo, ci, parafrazându-l pe Sfântul Francisc din Assisi, cu II cantico dell'uomo.
De altfel, din raţiuni diferite, sunt taxate pentru falsitatea lor şi alte titluri: Erbe inutili (şi nu Malerba), pentru Buruieni, Parole adatte (şi nu Accordi di parole), pentru Cuvinte potrivite.
Severa Rosa Del Conte le cerea socoteală compatrioţilor săi – lui Quasimodo pentru superficialitate, lui Carlo Vigorelli pentru oportunism –, ale căror cuvinte puteau fi puse sub lupă, nu şi românilor care – e lesne de dedus – se grăbiseră să-i ofere premiatului Nobel o primă formă şi nu se aplecaseră cu acribie asupra textului (adesea dificil, deşi nu încifrat, şi pentru autohtoni); acribie necesară pentru a reda sensul exact şi a oferi explicaţiile cuvenite celui ce urma să stilizeze şi să versifice, deşi ştiau prea bine ce responsabilitate le revenea.


Două misive semnate Rosa Del Conte

În ce măsură şi câtă vreme demersul lui Salvatore Quasimodo nu i-a dat pace probei româniste din peninsula italiană s-ar putea afla cu mai multă precizie dacă am dispune de întreaga ei corespondenţă. Ideea mi-a venit de curând, când, vrând să verific câteva citate, am găsit, absolut fortuit, într-unul din extrasele din „Belfagor” ce reproduc studiul Le brutte infedeli două misive scrise de mână şi semnate Rosa Del Conte. Având în vedere deceniile scurse şi, nu în ultimul rând, vârsta acesteia, mărturisesc, nu fără jenă, că nu am făcut ceea ce de regulă fac, adică nu m-am grăbit să-i transmit expeditoarei ceea ce a pus între foile unui exemplar propriu (ajuns însă pe piaţă), acum patruzeci şi unu de ani.
Poate pentru a-mi găsi o nouă scuză (nu trebuie deranjat Freud pentru a recunoaşte strategiile psihice de apărare când intervine sentimentul culpei), mă întreb dacă scrisorile (ori, poate, variante ale lor?) nu au fost lăsate cu bună ştiinţă acolo în speranţa că vor fi găsite cine ştie când, cine ştie de cine. În acest caz, le pot considera mesaje trimise în lume, nu într-o sticlă lăsată în voia valurilor, ci vârâte într-un extras, pe care hazardul mi le-a pus sub ochi.
Pe destinatarul celor două scurte scrisori deocamdată nu l-am identificat (nădăjduiesc să o pot face); cerându-mi iertare, fac cunoscut conţinutul lor, cu trimiteri exprese la cazul Arghezi-Quasimodo. Iată traducerea lor:

Università di Roma
Facoltà di Lettere e Filosofia Istituto di Filologia Romanza
SEMINARIO DI LINGUA E LETTERATURA ROMENA

Roma, 25.5.’66


Ilustre şi drag prieten,


cu speranţa de a vă distrage cât de cât, vă trimit câteva rânduri polemice legate de incredibilele afirmaţii ale lui Quasimodo: un traducător care a făptuit minunea de a traduce (fie şi prost) dintr-o limbă despre care nu ştie nimic şi fără ca măcar să recurgă la dicţionare!

Urmăresc convalescenţa dumneavoastră cu afecţiune şi îngrijorare şi vă îndemn să daţi dovadă, răbdător, de prudenţă.

A dumneavoastră

Rosa Del Conte

 

Università di Roma
Facoltà di Lettere e Filosofia Istituto dì Filologia Romanza
SEMINARIO DI LINGUA E LETTERATURA ROMENA

Roma, 22. VIII. 1966


Dragă şi ilustre prietene,


discreţia pe care mi-am impus-o devine apăsătoare, acum când îmi este greu să obţin, fie şi indirect, veşti despre starea dumneavoastră de sănătate. De aceea sper, în numele unei prietenii pe cât de deferentă, pe atât de afectuoasă, că mă veţi ierta că trec peste bariera tăcerii, atât dumneavoastră cât şi amabilul, dar, pe drept, severul înger-păzitor al liniştii dumneavoastră.

Eu mi-am petrecut vara aici, dar voi pleca miercuri la Sofia la congresul de Studii bizantine; de acolo voi trece în România.
Am convingerea că sunt în asentimentul dumneavoastră transmiţând salutări tuturor celor - şi nu vor fi putini! - care mă vor întreba de dumneavoastră.
Primiţi, vă rog, împreună cu cei dragi, sincerele mele urări

Rosetta Del Conte

P.S. Vă trimit – fără obligaţia de a o citi – recenzia promisă lui Quasimodo, neînfricatul masacrator – plătit – de texte poetice ale altora.


Încă nu am putut verifica dacă aceste rânduri au ajuns până la urmă (identic sau în alte versiuni) la cel numit ilustru şi drag prieten, dar cele două materiale publicate de Rosa Del Conte în „Paese-Sera” şi „Belfagor” după apariţia antologiei argheziene în Italia, la începutul anului 1966, au avut ecou, aşa cum ea şi-a dorit. Ne-o dovedeşte cu prisosinţă articolul pe două coloane lungi, cu citate ample, semnat de Perpessicius (să fie el destinatarul?) la rubrica „Lecturi intermitente (XV)” în „Gazeta literară” An XIII, nr. 48 (735), 1 decembrie 1966.


Perpessicius şi articolele Rosei Del Conte

În prima parte, cunoscutul om de litere s-a referit în general la imensa dificultate de a filtra dintr-o limbă în alta poezia, exemplificând cu „cazul” Baudelaire în română şi „cazul” Eminescu în franceză.
Deşi convins că Victor Eftimiu nu greşise când susţinuse la Academie că „pe poeţii mari, nu noi, ci poeţii altor graiuri se cade să-i tălmăcească” [9], Perpessicius lua act de faptul că în cazul dat, era vorba de „un dureros dezastru literar” iar lui Arghezi îi făcuse un deserviciu, vai, un talentat autor liric. O făcea explicit în urma celor apărute în publicaţiile italiene sub semnătura universitarei din Roma, bine cunoscută graţie titlurilor ei, „şi vechi, şi multiple, şi definitiv înscrise în istoria relaţiilor culturale italo-române”, alături de alţii, între care i-a amintit pe Vegezzi Ruscala, Arturo Graf, Giulio Bertoni, Ramiro Ortiz, Pietro Gerbore, Umberto Cianciolo şi Mario Ruffini.
Trecând în revistă meritele Rosei Del Conte, Perpessicius relua ideile din aproape fiecare paragraf din cele două intervenţii ale ei. Din prima a preluat şi precizările polemice făcute în privinţa dicţionarelor, când ea a întreprins, remarca el, un „mic şi util excurs în tradiţia noastră lexicografică datând de pe vremea şcolii ardelene şi care ne-a reamintit de strădaniile lui Samuil Micu şi de argumentele lui atât de înduioşetoare, când, încă din 1805, îi scria lui I. Corneli, arătând cinstea ce ar dori să facă naţiei sale, înzestrând-o cu un dicţionar, de care numai noi ducem lipsă (... quod habeat etiam illa dictionarium, quo nulla natio, nisi nostra… carebat)”. A preluat până şi exemplele de qui pro quo (trâmbe/trombe, tempi/templi etc.) datorate lui Quasimodo.
În ciuda câtorva stângăcii în traducerea din italiană, părţile citate de Perpessicius din articolele Rosei Del Conte au ajutat fără îndoială cititorii de la finele lui 1966 să-şi dea seama de măsura în care ea domina subiectul. Poate fi amintit fragmentul ce reproduce remarcile privind „sintaxa complexă şi sinuoasă a lui Arghezi”, ce întinde multe „curse şi capcane chiar şi filologului cel mai oţelit şi stăpân pe semantica lexicului său”, şi când nu este străin de „istoria vocabularului, căruia poetul adesea îi iscodeşte sensul cel mai îndepărtat...”, cu alte cuvinte, refăcând drumul invers până la etimon.

Celor care astăzi, graţie alinătorului timp, reiau cu mai puţin patos chestiunea, nu le rămâne decât să se întrebe împreună cu Perpessicius dacă „insuccesul aventuros al versiunii Quasimodo” nu a avut un rol hotărâtor „în deciziunea juriului suedez de a nu acorda lui Tudor Arghezi, pe care şi Rosa del [sic] Conte şi alţi învăţaţi şi poeţi europeni l-au sprijinit cu fermitate şi căldură, premiul Nobel pe anul acesta”.
Nu trebuie uitat însă că păcatul marelui poet italian este de a se fi lăsat ademenit de insistenţele neinspirate ale părţii române, pe care, nu doar din scrupul filologic (neavând acces la traducerea brută de la care se pornise), ci şi din excesivă delicateţe, Rosa Del Conte a lăsat-o în afara polemicii.


Doina Condrea Derer
(nr. 1, decembrie 2011, anul I)


NOTE

1. Rosa Del Conte, «Le brutte infedeli» ovvero Quasimodo interprete di Arghezi la rubrica „Noterelle e schermaglie” în revista “Belfagor”, Anno XXI, nr. 4, luglio 1966, 471.
2. Rosa Del Conte, Tradurre è un’arte difficile, “Paese sera”, 20 mai 1966, rubrica «Lettere al Supplemento”.
3. Rosa Del Conte, «Le brutte infedeli» ovvero Quasimodo interprete di Arghezi, idem.
4. idem, 472.
5. idem.
6. idem, 474.
7. idem, 475.
8. idem, 480.
9. Citatul, ca şi următoarele, este extras din „Lecturi intermitente (XV)”, „Gazeta literară”, An XIII, nr. 48 (735), 1 decembrie 1966.