Cu Leopardi despre consolare

Ori de câte ori s-a aflat în fața vicisitudinilor vieții, omul a avut nevoie de încurajare, de mângâiere pentru a putea merge mai departe. O carte apărută în 2022 [1], deci după pandemia care ne-a trimis pe toți în izolare, prezintă un tablou istoric al încercărilor unor importante personalități care au trăit, ca și noi astăzi, vremuri întunecate și care, ținând cont de  copleșitoarele sentimente omenești de frică, dezorientare, singurătate și suferință acută, au încercat să ofere consolare cu argumente culese din religie, filosofie, artă, muzică. Cele mai importante referiri istorice, numele ilustre care apar în această carte a consolării, pornesc de la Psalmi și Epistolele Sfântului Pavel, continuă cu Cicero, Marc Aureliu, Boethius și Sfântul Augustin, ajungând  cu Camus, Primo Levi, A. Ahmatova până în zilele noastre. După lectura tradițiilor de consolare create pe parcursul a mii de ani, cititorul rămâne cu concluzia că doar solidaritatea ajută ființa umană să depășească ceea ce, în secolul XX, Eugenio Montale a numit „răul vieții”/ „il male di vivere”. Subiectul și concluzia cărții în discuție precum și nimicitorul cutremur din Turcia și Siria, care a avut loc în februarie a.c., m-au dus cu gândul la marele Leopardi, care a exprimat, ca puțini alții, accentele durerii devenită lege inexorabilă, căreia nu i se poate sustrage niciun muritor. Întreagă creația lui (proză și poezie) este o continuă meditație a raportului dintre om, Natură și Destin – marcată de sentimental dominant al suferinței, dar și de strădania de a găsi soluții paliative ori salvatoare pentru a o îndura. Ca atare numele lui poate sta alături, cu onoare, de acelea amintite mai sus.

Pesimismul leopardian este al unui tânăr poet care devine treptat conștient de tot ce înseamnă durerea și duritatea trăirii. Lipsa de afecțiune din partea mamei, claustrarea de bună voie, pe o durată de circa 15 ani  în biblioteca tatălui,  mediul auster din Recanati și, mai cu seamă, sănătatea lui precară l-au dus pe Leopardi la disperare, determinându-l să cadă în melancolie și plictis. Încercând să-și explice cauza lucrurilor/„il perchè delle cose” ajunge la concluzia că în plictis/„noia”/deșertăciune constă adevărul vieții omenești. Ființă fragilă, omul e foarte departe de fericirea pe care e menit doar s-o viseze, aceasta rămânându-i inaccesibilă. Năzuințele, speranțele lui rămân plăcute amăgiri/„ameni inganni”. În timp ce viața lui este o continuă interogație fără răspunsuri, timpul își exercită tirania într-o mișcare ciclică, monotonă, exasperantă, care se dizolvă în neant (a se citi/reciti Canto notturno di un pastore errante dell’Asia/Cântul nocturn al unui păstor pribeag din Asia). În acest Cânt, GiacomoLeopardi dovedește maturitatea dureroasă a înțelegerii lui totale a adevărului: ființa gânditoare se va afla mereu în opoziție cu Natura implacabilă, cu uriașa, oculta ei forță. Supus, așadar, acestui determinism crâncen, omul nu are nicio șansă de scăpare, de ieșire.

Existențialist avant la lettre, poetul italian, neputându-și explica finalitatea universului, conștientizează, ca atare, tragismul existenței noastre. [2] Dacă, însă, conștiința propriei nefericiri este marele rău, ea este, totodată, și cea mai mare sursă a stimei de sine, întrucât, dintre toate viețuitoarele pământului numai omul/„trestie gânditoare” își cunoaște nefericirea/adevărul crunt/„l’acerbo vero” – adică propria micime/propria neputință: „Nimic nu demonstrează mai mult măreția și puterea intelectului uman, înălțimea și noblețea omului decât capacitatea lui de a cunoaște, a înțelege în întregime și a simți intens propria lui micime”, scrie Leopardi în Zibaldone [3].
Pentru că omul trebuie să trăiască și pentru ca viața să devină suportabilă, este imperios necesar să se găsească soluții. Acestea vor apărea în Ginestra [4] , poem ce rezumă întreaga gândire leopardiană. De altfel, Asor Rosa, un acut critic italian, a stabilit o linie ascendentă ideologică în gândirea leopardiană de la Canto notturno la Ginestra: trecerea de la un pesimism total la asumarea adevărului/realității vieții și trimiterii unui mesaj de consolare/încurajare semenilor.

Ginestra o il fiore del deserto/Ginestra sau floarea deșertului este sinteza bătăliei pe care a dat-o marele poet, de-a lungul întregii lui vieți și de la înălțimea artei sale, împotriva implacabilei Naturi, împotriva uriașelor, ocultelor ei forțe. Contemplând la Napoli ruinele cauzate de eruperea „exterminatoruluiVezuviu”, Leopardi se ridică împotriva acelor filosofi  renascentiști care, cu orgoliu deșănțat, proclamau omul stăpân și scop al universului. Nu este măreț cel ce promite destine înfloritoare muritorilor, ci acela care le arată fragilitatea și dependența de Natura-mamă vitregă. Aceasta, care transformă neîncetat materia, nu are nicio grijă de  soarta omului. De-ajuns o erupere a Vezuviului ca să fie îngropate orașe prospere, precum Pompei și Herculanum. Apun imperii, dispar popoare și limbi, iar natura rămâne iremediabil indiferentă. Cunoscând adevărul existenței, omul înțelept nu-și arogă fericirea iluzorie, ci, solidar cu frații lui de suferință, duce bătălia împotriva forțelor oarbe ale naturii: „pe ea ce muritorilor li-e mumă/ din naștere, dar mașteră în fapte/ pe ea o-nvinuiește; și cu gândul/ că încă de pe vremuri omenirea/ s-a strâns - cum a și fost ca laolaltă/ să poată piept a-i ține,/pe oameni înfrățiți îi socotește/ și cu iubire îi cuprinde-n brațe/ pe toți, fără-osebire,/ și gata-n orice clipă să-i ajute”. [5]

Dragostea și compasiunea/consolarea reciprocă oferă, așadar, oamenilor șansa supraviețuirii. „Lecția” este dată de „floarea deșertului”, care galbenă,  „parfumată/îndrăgostită/ de jalnice meleaguri părăsite” renaște de fiecare dată, fragilă dar nepieritoare, pe creasta acoperită de lava pietrificată a distrugătorului Vezuviu. „Ginestra”, cu care începe și se sfârșește Cântul, întruchipează așadar speranța, devenind simbolul solidarității omenești întru depășirea „răului vieții”.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)

NOTE

1. Michael Ignatieff, Despre consolare. Cum să-ți găsești alinarea în vremuri întunecate, Editura Trei, București, 2022. Traducere din engleză de Cezar Petrilă.
2. Despre Leopardi existențialist „avant la lettre” au scris mulți critici italieni. Amintim aici pe Bruno Biral, La posizione storica di Giacomo Leopardi, Ed. Einaudi, Torino, 1978 și pe Luigi Blasucci, I segnali dell’infinito ,Bologna, Il Mulino, 1985. La noi a publicat un eseu ad rem Smaranda Bratu Elian, în  Mirabila Tăcere, Studii despre Giacomo Leopardi , Editura Fundației Culturale Române, București, 2003.
3. Zibaldone este un masiv jurnal al poetului în care nota zilnic impresii filologice, literare, filosofice, psihologice, amintiri, comentarii pe marginea bogatelor sale lecturi.
4. Ginestra este o specie de grozamă, genista sagittalis.
5. Pentru traducerea versurilor a se consulta volumul: Giacomo Leopardi, Cânturi, Traducere, cuvânt înainte, cronologie, note și comentarii de Eta Boeriu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981.