Alexandru Marcu (1894-1955). Valorile trebuie să supraviețuiască

Multă vreme nu s-a știut și nu s-a scris despre Profesorul Alexandru Marcu, poate cel mai important Italienist Român, în mod sigur unul dintre primii mari competenți și asidui răspânditori ai studiilor de italienistică, autor prolific, dăruit cu talent și sensibilitate, profesor cu vocație și har, într-un cuvânt un veritabil și entuziast Cărturar cu imensă putere de muncă. Cauza intrării în uitare/umbră a fost decizia din 1946 de a scoate din circulație lucrările lui, pentru că suferise o condamnare politică (ca presupus simpatizant al guvernului italian al acelor vremuri). 
Alexandru Marcu se naște la Burdujeni, în județul Botoșani, într-o familie de veche viță moldovenească. După ce încheie primul an de școală la Iași „sub semnul lui Gh. Asachi, marele meu precursor italienizant”, cum va mărturisi el mai târziu, își continuă studiile gimnaziale la Craiova, pe cele universitare la București, după care frecventează, timp de doi ani (1923-1924), Școala Română din Roma sub directa supraveghere a lui Vasile Pârvan. În capitala Italiei, a cercetat numeroase arhive și biblioteci, elaborând câteva lucrări de vădită importanță pentru demonstrarea latinității poporului român și a cunoașterii legăturilor seculare care unesc cele două țări, Italia și România. Dintre studiile ad rem am aminti Riflessi di storia romena in opere italiane dei secoli XIV e XV, publicată în una din cele două reviste ale Școlii, „Ephemeris dacoromana”; Romanticii italieni și latinitatea noastră în „România literară” nr. 69, 10 iunie 1933; Il Riniascimento romeno e l’Italia, în ,,Il Soldato ”, nr. 76, 9 iunie 1942. În realitate, lucrările publicate de Alexandru Marcu pe durata a peste 20 de ani de activitate universitară, constând în: 1. Volume. Studii II. Antologii. Cursuri Universitare. Dicționare. III. Colaborări la Enciclopedii. IV. Introduceri. Prefețe. Prezentări. V. Ediții comentate. VI. Traduceri (în și din Italiană) VII. Recenzii. Semnalări. Cronici. Însemnări – ajung la impresionanta cifră de 522. [1] Din parcurgerea acestora, se detașează interesul autorului pentru tinerii români trimiși la studii în universități italiene: Simion Bărnuțiu, Al. Papiu Ilarian și Iosif Hodoș la studii în Italia, în ,,Armsr”, ca și pentru italienii filoromâni precum Giovenale Vegezzi Ruscalla, un prieten uitat ori Marc Antonio Canini, în ,,C.L.”, 1927, septembrie – octombrie.

Cea mai importantă lucrare a lui Alexandru Marcu, citită și azi cu mult profit, este Valoarea artei in Renaștere, București, Casa Școalelor, 1943. Ediție nouă, București, Editura Meridiane, 1984, 444 p. (Cuvânt înainte de Alexandru Balaci, prefață de Manole Neagoe). Autorul a intuit, în această carte, sensul autentic al Renașterii în toată  multilateralitatea ei, ajungând la constatări rafinate valabile și astăzi. Pe urmele lui Giovanni Papini, el reamintește faptul că arta este o transfigurare estetică a lumii, după cum știința este o descriere și o explicare a lumii vizibile. Renașterea a oferit ceea ce i-a lipsit Evului Mediu: o gândire superioară care să domine, să armonizeze, să creeze legea și metoda, simțul măsurii, al echilibrului, al bunului gust. Se insistă asupra idealului etic și estetic, al frumuseții absolute: „Italia – subliniază el – a fost țara în care cultul Madonei, spiritual și plastic, a luat cea mai mare dezvoltare. Ceea ce înseamnă sanctificarea frumuseții umane, în ceea ce are ea mai delicat și mai expresiv: chipul feminin”. Printre multe altele, Profesorul ia în discuție și  cele două viziuni: apolinic – clasică și dionisiac – romantică,  precum și problema lansată de același Papini cu privire „la dramma dell’incompiuto” / drama nedesăvârșirii, a  neterminării artei/operelor de care se plângeau adesea Michelangelo și Leonardo. Fenomenul artistic, predominant în această masivă lucrare, este o creație a omului nou al epocii, susține autorul. În acest om nou s-au dezvoltat două mari calități excepționale: spiritul de emulație și dezlănțuirea unei formidabile energii: „Se simte în acești oameni noi, subliniază Profesorul, un suflet adesea neliniștit, o viață interioară care creează un patos de frumusețe, dar adesea și de durere: în vaga melancolie a lui Botticelli, în criza lui Pico della Mirandola, în lucida amărăciune a lui Machiavelli, în sălbateca și apriga măreție a lui Michelangelo, în nebunia lui Torquato Tasso, în chinuitoarele cercetări ale lui Leonardo da Vinci, care în realitate s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu și care a exprimat inefabilul infinit, în miraculoasa frumusețe a unor lucruri mici – mâini sau flori –, ca și în strania sugestie a unor lucruri nefinite, în magia unor zâmbete misterioase” [2]. Al. Marcu a dedicat Renașterii multe alte volume din care nu se poate să nu-l amintim pe cel închinat unora din femeile cele mai remarcabile ale epocii: Figuri feminine din Renașterea italiană, București, Cartea Românească , 1930. Este vorba de Alessandra dei Bardi, „bellissima e venustissima di corpo”, de Isotta, soția lui Sigismundo Malatesta din Rimini, și de Parisina, soția lui Niccolo, senior al Ferrarei [3].

Concomitent cu această prodigioasă publicistică, Al. Marcu a desfășurat și o strălucită activitate didactică la catedra de Limba și literatura italiană de la Universitatea din București. Despre cursurile și seminariile ținute de „acest Profesor doct, cărturar și perspicace îndrumător ” a scris, cu vădită sensibilitate, Tatiana Slama-Cazacu [4]. Autoarea, care i-a fost studentă, amintește de interesul pe care Magistrul a reușit să-l trezească în rândul studenților pentru analiza textelor poetice și, mai cu seamă, pentru ,,Lectura Dantis” [5], ca și de „atmosfera de relativă distincție care domnea în Aulă, începând cu Profesorul care, întotdeauna vorbind de pe scaun, era, dacă nu elegant, în orice caz foarte îngrijit ca ținută vestimentară, ca limbaj, frazare, intonație”.
În această calitate, mereu însuflețit de dorința de a fi util culturii române și italiene, a înființat revista „Studii italiene”, care a apărut timp de 10 ani (1933-1943). „Conținutul ei, scrie George Lăzărescu, era totdeauna impresionant în ceea ce privește varietatea temelor, toate referitoare la relațiile româno-italiene de-a lungul secolelor: afinități, paralelisme, coincidențe tematice, documente sau scrisori inedite, și era prevăzută cu Miscellanea, Recenzii și un Notiziario în care se prezentau informații cu privire la desfășurarea învățământului limbii italiene în Universitățile și liceele din țara noastră etc.” Colaboratorii  revistei erau studenții secției de italiană și, desigur, faimoase personalități culturale ale timpului: G. Călinescu, Dan Simonescu, N.N. Condeescu, A. Sacerdoțeanu, Umberto Cianciolo, Al. Ciorănescu, C.H. Niculescu etc.
Chiar dacă nu oricine poate prețui valoarea unui învățământ ca al lui Alexandru Marcu, el rămâne în rândul acelora care au contribuit masiv, în domeniul umanist și pe o lungă perioadă de timp, la formarea unor oameni de știință și de conștiință.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 3, martie 2024, anul XIV)

NOTE

1. Golul informațional, de care am amintit în primele rânduri ale acestui articol, a fost acoperit de o amplă monografie a Vioricăi Turcuș : Alexandru Marcu (1894-1955) și cultura italiană în România interbelică (Profil bio-bibliografic), Editura Presa Universitară Clujeană, 1999. Ei i se datorează tabelul cu Lucrări publicate.
2. Apud George Lăzărescu, Alexandru Marcu – Militant al raporturilor culturale româno-italiene, pag. 162, în Prezențe românești în Italia, Editura didactică și pedagogică, București, 1995.
3. Parisina, pe adevăratul ei nume Laura Malatesta, a fost acuzată de soțul ei de adulter  și decapitată, împreună cu iubitul ei, Ugo, fiul natural al lui Niccolò (drama a fost reluată de Byron și D’Annunzio).
4. A se vedea Tatiana Slama-Cazacu, Alexandru Marcu, cărturar și profesor cu vocație. Evocare în Un secol de italienistică la București I. Ctitorii, Editura Universității din București, 2009.
5. După George Coșbuc, Al. Marcu este al doilea important traducător al Divinei Comedii (1934-1939).