Adriana Lăzărescu, efigia unei neprețuite italieniste

Mărturisesc că nu-mi este ușor să scriu despre doamna și, mai apoi, prietena mea, Adriana Lăzărescu, acum când pașii au purtat-o spre armonii celeste.
În trecerea timpului, se acumulează, pe nesimțite, un noian de fapte, de momente de viață, care contribuie, apoi, la devenirea noastră. Acestea pot fi rodul unor lecturi sagace, al unor călătorii fructuoase, al unor întâlniri și legături cu persoane speciale. Voi zăbovi, câtva, asupra ultimului factor amintit, recunoscând cât de mult a însemnat întâlnirea mea și ce rol major a avut legătura îndelungată (de peste o jumătate de secol) cu familia Lăzărescu, George și Adriana (în fotografie), și cu tatăl acesteia, renumitul medic neurolog, D. Grigorescu. Despre cum am ajuns eu să intru în casa lor, scrie în Memoriile sale chiar Tuți, tatăl Adrianei, pe care aveam să-l îndrăgesc foarte mult: „Era prin 1957, când intr-o seară a sunat la ușă un domn necunoscut, însoțit de o drăgălașă adolescentă. Am aflat ulterior că, de fapt, domnul cu pricina discutase în prealabil la catedră despre dorința nepoatei sale de a fi inițiată în limba italiană. Prin urmare, vizita aceea o privea exclusiv pe Adriana. Din acel moment, Leonora (...) a devenit o prezență caldă, așteptată oricând cu drag. S-a atașat spontan de Adriana. Pe lângă lecțiile de italiană, prima ei elevă era încântată de discuțiile privitoare la muzica de operă sau clasică, la artă, cu predilecție a Renașterii, pe care le purta cu Adriana și Gelu, care i-a fost ulterior profesor la Universitate. Era o plăcere s-o aud vorbind cu  Adriana și Natașa. Aș putea spune că în timp, noi toți am îndrăgit-o sau mai degrabă am adoptat-o. (...)  Aș dori ca această legătură afectuoasă, sinceră, nobilă, total dezinteresată, bazată pe multe afinități elective dintre Adriana și Leonora să rămână in eternis tale e quale ”.    
Și așa a fost să fie.
Îmi amintesc cu emoție momentul în care, făcând primii pași în apartamentul familiei, m-a întâmpinat o tânără doamnă fermecătoare, distinsă, cuceritoare, precum și o atmosferă caldă, îmbietoare – emanată de tablourile și miniaturile înșirate pe pereți. (Portretul riguros geometric al lui Federico da Moltefeltro avea să mă  urmărească multă vreme). Nici că se putea afla un mediu mai potrivit pentru rostirea limbii lui Dante și a cunoașterii culturii italiene. Cu timpul, mi-am dat seama că încăperea era, adesea, inundată de muzică preclasică (cu predilecție) sau de operă ascultată cu religiozitate de amfitrioni. Și cine ar putea uita impunătoarea masă rotundă din sufragerie în jurul căreia, ani și ani, s-au aflat atâția intelectuali români și italieni, personalități gemene întru ale dialogului, ale spiritului?  Adriana s-a înconjurat toată viața de FRUMOS, de oameni de calitate: actori (Vraca), artiști lirici (Herlea), pictori (Pacea) și literați. Nu pot să nu amintesc aici profunda prietenie care o lega de peste patruzeci de ani de d.na prof. academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, căreia îi spunea cu vădită tandrețe “Zozi” (personalitate adorată și de mine). Însoțindu-și soțul, profesor exemplar și remarcabil om de cultură, George Lăzărescu, atașat culturalal țării noastre în Italia (1964-1965), Adriana a avut o perioadă fastă în care a cunoscut importanți oameni de cultură ai vremii: Moravia, Ungaretti, Luigi Preti, L. Ugolini, Giulio Carlo Argan ș.a. și a purtat dialoguri cu Dacia Maraini în casa lui Moravia, cu Gina Lollobrigida – pe o bancă din gara din Milano, cu Giulietta Masina la o recepție și în foarte multe și diferite ocazii cu Virginia Zeani, strălucita noastră soprană prezentă illo tempore pe toate scenele lumii, pe care Adriana o cunoștea din țară întrucât fuseseră colege de liceu.
Ca cineva care cunoștea în detaliu, deopotrivă cu mintea și cu sufletul, milenara cultură italiană, Adriana a desfășurat – peste patruzeci de ani din întreg arcul de timp al vieții sale (26 aprilie l926 – 19 decembrie 2024) – o imensă muncă de traducător, în urma căreia a devenit membră a Uniunii Scriitorilor. A lăsat  în urmă, ca rod al unei activități de benedictin, echivalarea elegantă a multor pagini din operele unor cunoscuți scriitori din Novecento. Dintre aceștia amintesc, fără pretenție de exhaustivitate, pe: Moravia, Carlo Montella, Nino Palumbo, Edmondo de Amicis, Luigi Pirandello, L. Ugolini, Gabriele  D’Annunzio, L. Capuana, Luigi Preti ș.a. A tradus, de asemeni, Anecdote de mari personalități, Basme din lumea întreagă (din care legenda lui Bertoldo și Bertoldino , apărută la Editura Ion Creangă, București, a fost premiată cu Diploma de Onoare la concursul “Cele mai frumoase cărți din lume”, Leipzig , 1998) , a prelucrat multe texte pentru teatru, radio ori televiziune și, alături de soțul ei, a întocmit dicționare și gramatici italiene.
După acest șir de împliniri și deveniri, a cunoscut însă și Adriana acel „mal di vivere” montalian, pe care, cu inteligență și drag de viață, a reușit să-l înfrunte. În urma unei nefericite coxartroze, a rămas prizonieră în casă mai bine de treizeci și cinci de ani, deplasându-se cu ajutorul unor cârje. Și dacă, în timpul adolescenței  mi-a dat frumoase lecții de italiană, acum, la senectute, mi-a oferit o binefăcătoare lecție de viață să fii pregătit să întâmpini, cu demnitate și tărie de caracter, orice vicisitudine – așa cum a știut ea, singură fiind, să gestioneze nefasta situație, cu doar două telefoane (fix și mobil) și  două persoane inimoase care i-au asigurat aprovizionarea cu cele necesare traiului. Prin urmare, nici vorbă de disperare. S-a adaptat noilor condiții, găsindu-și mângâierea în convorbiri telefonice cu prieteni devotați și, mai cu seamă, în BIBLIOTECA din casă, plină de cărți și amintiri. Aici, în acest adevărat templu închinat meditației, studiului, gândurilor nescrise, Adriana avea să descopere o serie de manuscrise ale tatălui și soțului ei. Și cum și-ar fi putut folosi mai profitabil  și mai plăcut durata zilelor de singurătate, dezvăluind, totodată, dragostea și devotamentul față de ei, decât în a revedea, a prelucra și apoi a îngriji editarea a trei frumoase cărți: Înfruntând uitarea. George Lăzărescu, Casa Editorială Odeon, București. 2006;  George Lăzărescu, Italia, Portrete ilustre, Editura Niculescu, București, 2008;  Dr. D. Grigorescu, Doctor de suflete, Editura Convexus, 2020.
Suflet nobil, Adriana a iubit foarte mult florile care, cultivate – fără întrerupere – pe balcon, emanau    toată dragostea pe care la rândul lor o primiseră, în timp, de la ea . Nu a neglijat nici treburile gospodărești. Gătea zilnic, fiind o mare „artistă” în prăjituri, motiv pentru care l-a tradus în limba noastră pe Brillant de Savarin.
În lumea noastră tot mai „globalizată” în superficialitate și vulgar, prezența Adrianei a însemnat o comoară rară de adevărată cultură: literatură, artă, muzică. Pentru lucrul acesta și pentru faptul că a întreținut focul sacru al spiritualității italiene pe pământ românesc mă consider norocoasă că am făcut parte din viața ei usque ad finem et ultra.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 4, aprilie 2025, anul XV)