„Destinul” românesc al lui Giuseppe Ungaretti

Aniversări precum aceasta, Ungaretti 50, au meritul de a stimula noi cercetări sau recuperări oportune și, în același timp, de a oferi bilanțuri și sinteze. În ceea ce ne privește, am ales să urmărim prezența „marelui Bătrân” în cultura noastră, atât la nivelul traducerilor cât și al studiilor, relevând când, cât și cum a fost cunoscut poetul italian de cititorii români interesați.
Lirica lui Ungaretti (1888-1970), de certă descendență leopardiană, este o confesiune dintre cele mai umane și dramatice din câte se cunosc. Este poezia eroică a secolului al XX-lea trecută prin două războaie mondiale, este poezia de luptă a omului cu trecerea, cu viața și cu moartea, cu misterul universului. Discursul poetic ungarettian, recunoscut astăzi ca un exemplu radical de reînnoire a formei, a fost multă vreme catalogat, pur și simplu, „ermetic”. Obscuritatea pe care o notau criticii momentului nu era, în fapt, decât o simplă rezultantă a unei absolute concentrări/condensări lingvistice. Poetul însuși spune: „Poezia mea s-a născut în tranșee ..., războiul pe neașteptate mi-a revelat limbajul…, eu trebuia să spun pe scurt, cu cuvinte care să aibă o extraordinară forță semnificativă/aluzivă, tot ceea ce simțeam” [1]. Întrucât creația lui Ungaretti este un exemplu extrem de esențialitate lirică, dificultățile înfruntate de traducătorii acesteia în alte limbi, deci și în limba română, nu sunt puține.
În ciuda acestui fapt, lirica sa a pătruns, prin tălmăcire, în mai toate culturile lumii [2], țara noastră ținând îndeaproape pasul cu receptarea europeană a poetului. Pe întreg parcursul secolului trecut, versiunile românești din lirica lui Ungaretti au apărut fie, sporadic și răzleț,  în diferite reviste culturale românești, fie  în culegeri și antologii cuprinzând mai mulți autori, fie în volume de sine stătătoare.      
                                                                             
Conform cercetării noastre, prima tentativă de a-l face cunoscut pe acest important poet în țara noastră revine lui Fernando Capecchi și Mircea Rășcanu, care traduc și publică 14 din poemele ungarettiene, în antologia Poezia italiană contemporană apărută în 1938 la Editura Institutului de cultură italiană din București. Dacă aceste prime versiuni românești au avut, la vremea lor, un rol de seamă în receptarea poetului italian la noi, nu același lucru se poate spune de cele 13 texte traduse și apărute în antologia lui Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX (Cartea Românească, 1988), ele fiind rezultatul unei munci făcute în grabă. De folos cititorilor interesați pentru înțelegerea, chiar dacă sumară, a poeziei „marelui Bătrân” se impun cele 20 de poeme tălmăcite de Dan Ciachir și publicate în Lirica italiană contemporană, Editura Mirton, 1997.
Dintre cei care traduc din lirica lui Ungaretti, în volume distincte, amintim, mai întâi, pe Petru Sfetca. El este autorul unei subțiri, dar importante culegeri de traduceri proprii, apărute la Timișoara în 1943. Reputatul italienist Alexandru Balaci și valorosul poet Miron Radu Paraschivescu echivalează în „simbioză afectivă” o mare parte a liricii ungarettiene (circa 90 de poeme) într-un volum bilingv Poesie/Poezii (care a cunoscut trei ediții: prima în 1963, la Editura Tineretului, a doua în 1968 la Editura pentru Literatură și cea de a treia în 1998 la Editura Helicon, Timișoara, cu titlul Fântâna dragostei). Italienistul de marcă amintit, Al. Balaci, traduce integral în 1981 Il taccuino del vecchio/Carnetul bătrânului. Această contribuție, datorită căreia traducătorul a fost răsplătit în Italia cu premiul Circe-Sabandra în l983, constituie o etapă net superioară a cunoașterii personalității ungarettiene la noi. Tot Al. Balaci, acest sincer îndrăgostit de opera lui Ungaretti, traduce și publică în revista „Viața Românească”o parte substanțială din volumul de proză Ragioni d’una poesia, în 1988, anul comemorării unui secol de la nașterea poetului. Cu același prilej, apare o nouă versiune românească a liricii ungarettiene datorată Alexandrinei Ungureanu. Autoarea acestui nou volum bilingv, intitulat Bucuria (Editura Univers) echivalează în limba noastră 95 de poezii, dovedind o înțelegere reală a creației poetului. În fine, poetul italienist Ilie Constantin, după ce a tradus 30 de poeme ungarettiene într-un volum intitulat Cântecele altora, în 1972, publică în 2009 (la Editura Paralela 45) un volum masiv cu traduceri meșteșugite din Giuseppe Ungaretti, sub titlul Viața unui om/Vita d’un uomo.
Se cuvin, credem, câteva observații generale asupra acestor tălmăciri românești din creația importantului poet italian: mai întâi, traducătorii versiunilor oferite cititorilor români (de la Petru Sfetca… la Ilie Constantin) au perceput adecvat expresia lui poetică și, ca atare, au echivalat-o în limba noastră; apoi, dintre toți traducătorii se detașează Al. Balaci ca cel mai asiduu și mai insistent; în fine, publicarea versiunilor în ediții bilingve exprimă voința identică de a oferi cunoașterea creației ungarettiene unui public vast, capabil s-o înțeleagă și s-o aprecieze.

Alături de traduceri, un rol important în receptarea lui Ungaretti la noi l-a avut literatura critică ad rem. De la manuale și cursuri universitare, la prefețe ale volumelor de poezii traduse și teze de licență și până la studii de înaltă ținută academică, exegeza românească a creației ungarettiene s-a îmbogățit treptat, devenind tot mai eficientă.
Fără a avea pretenția unei tratări exhaustive a problemei, îl vom aminti, în primul rând, pe Alexandru Marcu, care în Introducerea la volumul amintit, Poezia italiană contemporană (1938), îl prezintă pe Poet ca „pe cel mai mare exponent al ultimei tendințe a poeziei italiene… și evoluând, ar putea da naștere unor opere tot mai interesante”. Acest început promițător, întrerupt de vremurile precare ale războiului, își reia cursul după 1950. Astfel, în 1959, Ioan Guția [3] publică la Firenze o carte despre Limbajul lui Ungaretti/Linguaggio di Ungaretti, care a fost bine primită de critica italiană. În acel moment, această contribuție a fost una dintre cele mai relevante care a înfruntat problema originalității și evoluției cuvântului în discursul poetic ungarettian.
Pe parcursul unei lungi perioade de timp, de la 1964 la 1998, Al. Balaci a dedicat mai multe articole și studii „marelui Bătrân”. Într-un prim text, aflat în volumul său de Studii italiene III (Editura pentru Literatură Universală, 1964), pe lângă datele biografice prezentate sub emblema celor patru Fluvii care au traversat viața lui Ungaretti (Isonzo, Serchio, Nilul și Sena), autorul, în dezacord cu acea parte a criticii italiene care considera lirica ungarettiană o simplă modă literară, relevă efortul Poetului de a construi „o nouă arhitectură a versului modern… și de a introduce în literatura italiană gustul pentru valoarea emoțională a cuvântului”. Ca director al prestigioasei Accademia di Romania in Roma (între 1969-1973), profesorul Balaci a cunoscut personal mulți italieni iluștri ai vremii, pe care, apoi, i-a amintit în al său Jurnal italian (1973). Deasupra tuturor, domină personalitatea lui Giuseppe Ungaretti prezentat sub titlul Încarnarea poeziei. După ce Poetul  s-a dus să „se-ntunece într-un cuib al său”, Al. Balaci a continuat să-i mențină vie memoria în cultura noastră, în ocazii speciale precum anul centenarului, 1988, când publică un articol comemorativ în „Viața Românească” și în 1998, când iscălește prefața celei de a treia ediții a liricii ungarettiene tradusă în română de el și de Miron Radu Paraschivescu.
Alături de italieniști, scriu articole remarcabile despre opera lui Ungaretti și importanți oameni de cultură ai țării, fapt ce demonstrează cunoașterea la nivel înalt a Poetului în spațiul nostru românesc. A.E. Baconsky, în cartea sa Meridiane. Pagini despre literatura universală contemporană (Editura pentru Literatură, 1968), îi dedică un studiu doct în care reliefează, măiestrit, contribuția „marelui Bătrân” la reînnoirea, la realizarea unei noi structuri expresive în poezie, atât în Italia cât și în lume. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, afirmă acutul critic, Ungaretti a săvârșit o operație ,,de extirpare a acelui strat de celule moarte ale limbajului care sufocă poezia – acțiune înfăptuită la noi de către Tudor Arghezi”, realizând  în expresia verbului ,,ceea ce un Bracque sau Picasso realizează în pictură și mai ales în desen”. Lirismul ungarettian, continuă autorul studiului, este de fiecare dată direct și puternic pătruns de emoție. O singură imagine include uneori un univers. Și ca exemplu, amintește cititorilor, printre alte versuri, celebrul distih: M’illumino/d’immenso.
Dacă A.E. Baconsky și-a fixat atenția asupra limbajului lui Ungaretti, Dragoș Vrânceanu în schimb, în culegerea Întâlniri cu scriitori italieni (Editura Eminescu, 1972), în care inserează două studii despre Poet, se arată preocupat de problema asimilărilor, recunoscând că propria lui evoluție poetică a suferit influențe ungarettiene. Un alt aspect foarte important asupra căruia stăruie autorul român este strânsa prietenie care l-a legat pe Ungaretti de Brâncuși. Faptul este evocat cu înseși cuvintele Poetului: „Am fost prieten cu Brâncuși, care a exprimat la nivelul cel mai înalt puritatea artei. Brâncuși era un mare om și un mare artist. Ne-am cunoscut în 1912, în casa doamnei Picon din strada Raspail, unde venea și Modigliani…”. Cunoscându-l personal pe Ungaretti, Dr. Vrânceanu a fost în măsură să observe și să noteze contrastul care apărea între „energia claustrată în cuvânt, când Poetul își scria versurile și erupția de-a dreptul vulcanică când își recitea poeziile”.
Rafinatul italienist și critic literar Marian Papahagi deschide drumul unei etape superioare a descifrării  stihurilor Poetului în România. În volumul său Critica de atelier (Cartea Românească, 1983), valorosul cercetător, bazându-și demersul pe o excelentă bibliografie și pe erudiție, face o analiză completă și complexă a poeziei Isola/Insula .El demonstrează doct, cu mijloacele simbologiei și gramaticii, că, departe de a fi o poezie obscură, ermetică în absolut, cum au susținut mulți critici, printre care Leo Spizer și Hugo Friedrich, această lirică ungarettiană este limpede și coerentă. Este o metaforă, un punct nodal al întregului volum Il sentimento del tempo/Sentimentul timpului, prezentând o călătorie în căutarea unei ,,țări inocente”, a unui „pământ făgăduit”. În cultura noastră, momentul Papahagi a ridicat interpretarea și prezentarea operei ,,marelui Bătrân” la un adevărat nivel academic.
În 1988, anul comemorării unui secol de la naștere, a apărut și la noi, în revistele culturale importante ale țării, un număr apreciabil de referiri și eseuri închinate lui Ungaretti. G. Nivariu, într-un articol publicat în revista „Ramuri”susținecă„la o sută de ani de la nașterea autorului, poezia lui Ungaretti continuă să rămână un termen important de comparație în evoluția liricii italiene și europene”. Doina Condrea Derer semnează o amplă Prefață la volumul cu traduceri din lirica Poetului efectuate de Alexandrina Ungureanu, în care relevă etapele principale ale desfășurării/dezvoltării discursului poetic ungarettian, de la teme și motive la stilul inconfundabil.
La rândul său, „maestrul” palimpsestelor, Cornel Mihai Ionescu, dă spre tipărire la „Revista de istorie și teorie literară” (37, nr. 3-4) un eseu notabil/academic despre Ungaretti, Palimpsestul literar. Făcând, în lumina filosofiei heideggheriene, o minuțioasă analiză a textelor ungarettiene – care amintesc neantul, angoasa, eternul –, autorul român afirmă că la baza poeziei ungarettiene se află un paradox: demonstrarea imposibilității limbajului de a exprima inexprimabilul, adică „neantul etern”/,,nulla eterno”. Această cercetare a lui C.M. Ionescu este atât de subtilă și sofisticată, încât puțini sunt aceia care reușesc să se bucure și să profite de conținutul ei.
Între 1980 și 2008, Eleonora Cărcăleanu a manifestat un interes aparte pentru Ungaretti, faptul concretizându-se în trei eseuri publicate în reviste de prestigiu: Sunt un poet, un strigăt unanim, Ungaretti-Poetul, Orizont greco-latin în poezia lui Ungaretti și un studiu monografic inserat în cartea Giuseppe Ungaretti și alte contribuții literare italiene (Editura Ars Longa, 2008). Studiul în discuție, prezentând iterul discursului său  poetic: Mirajul deșertului; Om al suferinței; Memoria sau recuperarea mitului; Eternul și experiența religioasă; Durerea și revenirea la obiectivitate; Călător în căutarea „pământului făgăduinței”; Textele senectuții: între apocalipsă și iubire, contribuie neîndoios la o mai bună înțelegere/cunoaștere a ,, marelui Bătrân” în România.
În cultura noastră vor fi mereu bine venite alte noi versiuni și referiri legate de creația  ungarettiană, care, așa cum susținea cu un anumit prilej Marian Papahagi, ,,să ilustreze atât achizițiile interpretative consolidate cât și propria înțelegere a poetului, întemeiată pe lectură și reflecție”.

Eleonora Cărcăleanu
(nr. 11, noiembrie 2020, anul X)

NOTE

1. Cf. Giuseppe Ungaretti, Ragioni d’una poesia in Vita d’un uomo, Tutte le poesie, a cura di Leone Piccione, Mondadori, Milano, 2001.
2. Menționăm că cel care l-a tradus pentru prima oară pe Ungaretti în limba spaniolă a fost românul Horia Vintilă.
3. Deși a trăit și a profesat în Italia, este totuși vorba de un autor român, și, ca atare, l-am inserat în rândul studioșilor noștri ai operei ungarettiene.