„Lambretta” şi imaginea de sine a italienilor în perioada „miracolului economic” (1958-1963)

Clipurile comerciale sau reclamele ne ajută să aflăm multe informaţii despre o epocă. Ca şi celelalte surse istorice, trebuie citite, interpretate, comparate între ele. În fond, îşi propun să reprezinte, cît mai bine, dorinţele unui public. Clipurile cu care firma Innocenti [1]  îşi promova scuterul par filmate ieri, în timp ce documentarele cinematografice realizate în aceeaşi perioadă par de-a dreptul cele din cei douăzeci de ani fascişti (1925-1945): acest lucru duce la apariţia unor întrebări despre cum era Italia boom-ului economic, dincolo de orice reprezentare de ilustrată. Unul dintre cei mai importanţi istorici italieni contemporani, Guido Crainz, autorul cărţii Storia del miracolo italiano (Istoria miracolului italian), esenţială pentru înţelegerea contradicţiilor din Italia perioadei care se întinde din 1958 pînă la sfîrşitul anilor şaizeci, nu întîmplător recurge la citate din filmele care, în mod comun, sînt denumite Commedia all’italiana („comedii în stil italian”): adesea, cei care povestesc în imagini acea realitate demonstrează că surprind, în mod mult mai elocvent, nuanţele şi personajele tipice ale Italiei de atunci.

Caracteristicile miracolului economic

Ce se înţelege prin miracol economic şi prin ce se caracterizează acesta? Între 1958 şi 1963 Italia a cunoscut o perioadă neîntreruptă de creştere rămasă în memorie tocmai drept Boom Economic, Miracolul Italian. Este o expresie care s-a întipărit într-un asemenea grad în imaginarul italienilor, încît a putut să ajungă un slogan politic pînă şi în 1994; „un nou miracol italian”: Vă aduceţi aminte? Ce voia Silvio Berlusconi să le amintească italienilor, după treizeci de ani, cu acea expresie?
Datele econometrice sînt foarte clare, creşterea Produsului Intern Brut s-a menţinut în jur de 5% anual. O performanţă de acest nivel este pur şi simplu de neimaginat astăzi, dar cu siguranţă nu produce stupoare într-o ţară confruntată cu ceea ce, de fapt, a fost prima ei industrializare, caracterizată de o creştere substanţială a cererii interne, de schimbări demografice semnificative şi trecerea unor mari mase de populaţie de la economia agricolă de subzistenţă la producţia industrială. Stabilitatea monetară, decretată cu cîţiva ani mai devreme de „Financial Times”, care atribuise lirei titlul de cea mai stabilă valută din lume, a permis, de asemenea, să se ţină inflaţia sub control, împiedicând totodată ca parte din dezvoltarea activităţii productive să fie erodată de o creştere nediscriminată a preţurilor.
Susţinuţi de istorici şi economişti cu autoritate, putem afirma că aşa-zisul „miracol economic” a fost pregătit de lungi ani de stagnări salariale, de o lentă dar constantă creştere productivă şi de o politică valutară înţeleaptă. Aceeaşi entitate a creşterii nu justifică însă mitologia care s-a creat în anii următori aşa-zisei „conjuncturi” din anul 1964, care, pentru istoricii economici, pune capăt perioadei fericite.
În realitate, marile schimbări care însoţesc miracolul economic au legătură cu creşterea veniturilor, dar trecerea la noi consumuri este însoţită, în mod şi mai evident, de transformarea culturală şi a stilurilor de viaţă. Anii boom-ului sînt cei în care italienii încep să se reprezinte într-un mod nou, în care populaţia are acces la noi bunuri de consum, dar mai ales abandonează, în mod neprevăzut, nu doar realitatea materială legată de părmînt, ci şi orizontul de valori plurisecular care ţinea de aceasta.
O perspectivă asupra acestei schimbări epocale a fost exprimată într-un mod extrem de polemic de Pierpaolo Pasolini care vorbea, nu întîmplător, despre o schimbare antropologică a italienilor, însă oricine s-ar apropia de anii miracolului economic cu o abordare mai puţin determinată de viziunile politice, morale şi estetice ale autorului Scrierilor corsare, n-ar putea să nu sesizeze contradicţiile şi tensiunile care stau la baza Italiei pe care o trăim astăzi. Semnificativă în acest sens este Nota aggiuntiva a lui Ugo La Malfa la Relazione generale sulla situazione economica del Paese (Raport general privind situaţia economică a ţării). La Malfa a fost ministrul finanţelor publice în perioada 1962-1963, în guvernul de centru-stînga condus de Amintore Fanfani. La Malfa subliniază contrastul dintre „dezvoltarea impetuoasă” şi menţinerea – dacă nu agravarea – „situaţiilor sectoriale, regionale şi sociale, de înapoiere şi întîrziere economică”. Continuăm cu cuvintele sale: „multe situaţii de subdezvoltare, deşi au fost întrucîtva ameliorate în termeni absoluţi, au devenit însă, pentru societatea noastră, tot mai greu de suportat”. Din acest document cu siguranţă clarificator evidenţiem – şi sînt din nou cuvintele ministrului finanţelor publice – „limitele unui proces de dezvoltare rapidă, dar spontană, legat de opţiunile pe care piaţa le realizează în mod autonom”.
Aceeaşi cultură populară exprimă şi polarizarea care se structura în Italia. Aceasta se reflectă în manieră radicală în documentaţia audio-vizuală: de la opoziţiile referitoare la politică, imortalizate de marile manifestaţii de stradă şi de o iconografie cît se poate de elocventă, se trece aproape fără nici o scădere a intensităţii la cele din lumea sportului – toţi îşi amintesc încă legendara rivalitate dintre cicliştii Fausto Coppi şi Gino Bartali – şi la cele legate de produsele de consum, domeniu în care produse de calitate ca Vespa şi Lambretta încarnează moduri diferite de a trăi aceeaşi realitate materială, dar şi polarităţi de valori caracteristice pentru Italia acelor ani.
Într-adevăr, urbanizării unor mase imense, pînă cu cîţiva ani în urmă de ţărani, îi corespunde menţinerea unor semnificative zone de înapoiere, modernizarea stilurilor de viaţă ale tinerilor are în balanţă supravieţuirea unei Italii conservatoare şi retrograde, iar deschiderilor care privesc pînă şi Biserica Catolică, cu Al Doilea Conciliu Vatican, li se opune o religiozitate populară adesea arhaică şi plină de superstiţii. Pînă şi conformismul şi provincialismul clasei conducătoare creştin-democrate este zguduit din temelii de exigenţele de înnoire care duc la naşterea primului pol de centru-stînga, devenit posibil prin relaxarea rigorilor Războiului Rece în epoca lui Hrușciov. Există o Italie care devine rapid şi în mod fericit consumistă, dar şi o Italie de mari mase de muncitori al cărei spirit conflictual crescînd nu este cu siguranţă stins de modestele creşteri salariale.
Totuşi, în imaginarul actual, acea perioadă rămîne fixată într-o aparentă univocitate: memoria colectivă capătă forma unui mit fondator, în care progresul economic, accesul la un număr tot mai mare de produse de consum, mecanizarea generalizată, creşterile productive şi salariale, un impuls general către modernizarea stilurilor de viaţă privesc ţara şi pe locuitorii ei în ansamblu. Cum am arătat pe scurt, această reprezentare e doar ulterioară şi circumscrie contradicţiile şi conflictele pe care oamenii le-au trăit concret în acei ani în expresii pur şi simplu folclorice ale italienităţii.
În experienţa personală de istoric documentarist, am pornit chiar de la reprezentarea convenţională a Miracolului Economic ca fenomen univoc, pentru a reconstrui, prin intermediul surselor audio-vizuale, starea opoziţiilor. Am lucrat pe un material extrem de diversificat, de la documentare cinematografice produse de Institutul Luce la clipurile de prezentare şi publicitare ale societăţii Innocenti. Tabloul astfel construit ne restituie perioada boom-ului în clarobscur, plin de lumini, dar şi de umbre, destul de departe, în orice caz, de cromatica pastel pe care iconografia construită ulterior ne-a obişnuit s-o vedem.

Vespa sau Lambretta?

Aşadar, Vespa sau Lambretta? Astăzi, cînd Piaggio este în continuare o societate înfloritoare şi scutere Lambretta mai sunt foarte puţine în circulaţie, întrebarea pare nefondată. Însă este una dintre dualităţile care, între anii cincizeci şi şaizeci, i-au pasionat mult pe italieni. Pentru a defini, în mod foarte schematic – dar cu siguranţă limpede şi semnificativ –, rupturile din imaginarul colectiv, putem să asociem scuterului Vespa imaginea unei Italii lipsite de griji şi în sfîrşit înstărită, care a abandonat definitiv tot ce o lega de trecutul sărac şi întunecat al primilor ani de după război. Italia formată, în esenţă, dintr-un număr tot mai mare de funcţionari şi comercianţi ce alcătuiau sectorul terţiar care, prin noile consumuri, capătă o nouă identitate şi o nouă conştiinţă de sine. Modelul lor de emancipare se bazează pe progresul individual. Lambretta, în schimb, un produs care chiar de la nume anunţă o ascendenţă milaneză şi industrială proprie, întrupează Italia care a construit miracolul economic, dar care a beneficiat de el doar parţial, cea a marilor mase de muncitori din Nord, avînd legătură cu modelele de promovare colective şi de clasă. Dar e mai mult de atît. E ca şi cum produsul „Lambretta” ar fi avut o „sensibilitate socială” a sa specifică: activitatea productivă a societăţii Innocenti reflectă, într-adevăr, între 1948 şi 1971, variaţiile economice, dar şi psihologice, ale Italiei.
Modelele A B C, realizate începînd din 1948 pînă în 1954, întrupează, în mod genial, exigenţele unei ţări sărace, care are nevoie de un mijloc de transport practic, robust şi ieftin. Dar nu aceasta este Lambretta boom-ului economic. Lambretta „Li” care, în cele trei versiuni ale sale, cristalizează imaginea clasică a produsului, întruchipează miracolul economic, interpretează exigenţele unei noi pături sociale, nu doar italiene, de a se reprezenta şi a se oglindi într-un obiect elegant, popular şi eliberat de orice stil de viaţă precedent. Tocmai acest model, în a treia lui versiune, devine popular în toată lumea, mai ales în ţările de cultură anglo-saxonă, ca expresie a designului italian. Vedem mai bine valorile interpretate de Lambretta, cum se întîmplă aproape întotdeauna, privind mai de departe: Lambretta, mai mult decît Vespa, are legătură cu explozia culturii mod în Regatul Unit. Mod nu e altceva decît o prescurtare de la modern: acei mod ai primei generaţii sînt tineri care, în această epocă, sînt identificaţi pentru prima dată ca un statut social şi refuză, în bloc, tradiţia. Adesea, sînt copii de muncitori care au avut acces pentru prima dată la studii superioare şi la o relativă bunăstare. S-au eliberat de restricţiile economice ale părinţilor, s-au eliberat şi de cultura muncitorească orgolioasă şi dură, dar statutul lor social nu are precedent: refuză canoanele estetice ale înaltei burghezii şi ale aristocraţiei, creează o nouă modă, o nouă lume în care au un loc al lor, până atunci de neconceput, discurile, muzica pop, televiziunea.
În Italia şi aceste aspecte sînt prezente în mod semnificativ, doar că nu sînt cristalizate într-o iconografie specifică şi, astfel, la distanţă de ani de zile, le putem vedea doar interpretînd evenimentele şi modele.

Raţiunile unui declin

În 1964, reducerea ofertei de monedă naţională impusă de guvernatorul de atunci al Băncii Italiei, Guido Carli, confirmă ceea ce ziarele epocii au numit „conjunctură”. Innocenti produce modele ieftine precum modelele 50 şi 100 ale seriei... Dincolo de consideraţiile cu caracter tehnic şi de marketing, Innocenti, în acest caz, pare să nu fi înţeles orizontul social schimbat, despre care însă ne furnizează unele date prin contrast: modelele menţionate de scutere Lambretta au, de la primul impact vizual, un aspect categoric mai sărăcăcios, fapt ce contrastează puternic cu reprezentarea de sine a tinerilor din epoca respectivă. Pe de altă parte însă, în această perioadă, Lambretta „Li”, mai rafinată şi mai scumpă, continuă să fie un model de succes, demonstrînd că acea estetică, elaborată tocmai pentru a da formă dorinţelor şi aspiraţiei tinerilor, mai e încă o reuşită. Dar nu pentru mult timp.
De fapt, chiar de la jumătatea anilor şaizeci, începe declinul societăţii Innocenti: după decenii de intuiţii fericite, cine proiectează scuterele nu mai reuşeşte să vină în întîmpinarea gusturilor publicului. Se trece la o altă Italie.
Ideea însăşi de scuter ca mijloc de transport pentru tineri, pînă atunci de succes, ar cere un nivel de înţelegere superior din partea celor care proiectează Lambretta: tinerii se schimbă şi pun în discuţie viziunea optimistă şi ingenuă a Italiei pe care pînă atunci scuterul o reprezentase. De aceea, atunci cînd sunt vizaţi tinerii, şi este cazul unor campanii publicitare ale societăţii Innocenti între 1968 şi 1970, acestea au un stil care pare deja forţat şi vechi chiar în momentul în care sunt propuse.
Spre sfîrşitul anilor şaizeci contrastul dintre cele două Italii ale boom-ului devine conflict. Pe de o parte, sînt cei care au folosit creşterea, profiturile şi schimbările de imaginar ca să-şi întărească propriile privilegii şi pentru a consolida o clasă conducătoare care privează ţara de capacitatea sa de orientare. Şi, pe de altă parte, sînt muncitorii şi tinerii care au – graţie aceluiaşi miracol economic – o mai mare conştiinţă a propriilor drepturi şi a nevoii de anumite schimbări. Conflictul izbucneşte în toamna caldă a anului 1969, dar e pregătit de o creştere constantă a mobilizării în anii precedenţi.
Ca dovadă că nu se poate – pe o perioadă medie – să construieşti dezvoltarea unei ţări fără să ţii cont de exigenţele şi de cererea de drepturi pe care creşterea însăşi o provoacă. Modernizarea nu poate însemna numai noi consumuri, ci şi, inevitabil, o nouă mentalitate, o nouă conştiinţă, noi drepturi.
În declanşarea conflictului, un produs care şi-a construit propriul design chiar în imaginarul pe care l-a propus, ca sinteză a unei Italii active şi coerente, îşi pierde nu doar farmecul specific, ci şi propria raţiune de a exista. În acest sens, Lambretta e mijlocul de transport al Miracolului Italian încă şi mai mult decît Vespa. Şi la sfîrşitul Miracolului nu supravieţuieşte.
Innocenti, de altfel, este o societate cu o conflictualitate puternică, unde lucrează tocmai acea elită muncitorească din Nord care s-a format de scurt timp şi care, chiar în momentul cînd începe să întrevadă spaţii de revendicare, îşi dă deopotrivă seama că dezvoltarea sectorului industrial se diminuează. În curînd va începe să intre în declin, provocînd acea dezindustrializare despre care au scris economişti iluştri ca Fuà şi Berta, sau sociologul Luciano Gallino, cu La fine dell’Italia industriale (Sfârşitul Italiei industriale) la care, în scop divulgativ, trebuie să fac referire.
În iunie 1971, Innocenti vinde linia de asamblare unei companii indiene: Lambretta devine vehiculul primei motorizări a marii ţări asiatice. Operaţiunea de a-i aborda pe tineri va reuşi pentru Vespa cu celebra campanie „Chi Vespa mangia le mele”, care certifică un imaginar colectiv – începînd cu explicitele referiri sexuale – apărut cu forţă din contestare şi cu totul de neimaginat pentru creatorii moderaţi ai campaniilor „Lambretta” din aceiaşi ani. Rămîne ideea că un design esenţialist şi un preţ echilibrat pot crea un produs bun, dar nu un mit. Mitul se creează interpretînd visele unei epoci.