Ernesto Buonaiuti (1881-1946)

Ernesto Buonaiuti (Roma, 1881-Roma, 1946) a fost o figură centrală a modernismului italian, un exponent al teologiei istorice inovatoare care căuta să reconcilieze credința creștină și modernitatea. Opera sa a evidențiat natura pluralistă a Bisericii timpurii, opunându-se unei viziuni monolitice asupra creștinismului timpuriu. A pus în valoare experiența religiozității conștiente și asociate, opunând-o rigidității dogmatică pe care o vedea în neotomism, în idealismul lui Benedetto Croce și Giovanni Gentile, ca și în teologia dialectică protestantă. Excomunicat “vitandi” în 1926, a fost unul dintre cei doisprezece profesori italieni care au refuzat să depună jurământ față de regimul fascist. În studiile sale despre sfântul Pavel, gnosticism și Gioacchino da Fiore, el a dezvoltat un model de creștinism ca o așteptare eshatologică a Împărăției lui Dumnezeu, distinctă de orice formă de instituționalism opresiv. Participarea sa la conferințele Eranos și la Congresul Mondial al Credințelor demonstrează străduința sa în favoarea unei credințe deschise și dialogice.

Viața și opera

Dintr-o familie modestă, Buonaiuti s-a remarcat rapid prin inteligența sa, ceea ce i-a permis să primească o educație de primă clasă în colegiile religioase din Roma. Hirotonisit preot în 1903, a obținut funcții importante de predare, care i-au procurat însă conflicte din ce în ce mai puternice între el și Curia Romană. Pozițiile sale cu privire la valoarea dogmelor, problema biblică și istoria Bisericii primare au adus în atenția publicului italian un număr considerabil de întrebări care așteptau răspunsuri libere de cadrele rigide ale apologeticii tradiționale. Una dintre cele mai prolifice domenii de cercetare a fost răspândirea creștinismului în provinciile Imperiului Roman, de altfel prelegerea inaugurală pentru primul său curs universitar la Universitatea Sapienza din Roma se intitula Creștinismul din Africa Romană (publicată în 1915). În ea, Buonaiuti evidențiază particularitățile religiei creștine în funcție de regiunile în care se răspândește, reafirmând natura sa intrinsec pluralistă. Prin urmare, imaginea Bisericii antice ca fiind unită și compactă sub conducerea incontestabilă a papei este falsă. O imagine a Bisericii mai convergentă cu datele istorice este cea a unei Biserici regionale, în cadrul căreia rolul Bisericii Romei se afirmă lent, din motive mai degrabă istorice decât teologice.
Și din punct de vedere metodologic, cercetările lui Buonaiuti insistau pentru o reînnoire radicală: ce se impunea nu consta în argumente bazate pe preceptele filosofiei scolastice sau pe antologii necritice de predanii ale Părinților Bisericii, ci într-o examinare atentă a materialului documentar cu ajutorul instrumentelor moderne de investigație. Filologia și arheologia, dar și istoria, psihologia și antropologia, i s-au părut interlocutori de încredere pentru creștinism. Pentru Buonaiuti, a fi creștin și preot însemna a găsi o modalitate de a proclama Evanghelia astăzi, fără teama de progresul științelor umane, care, dimpotrivă, pot favoriza apariția unei spiritualități simple, fraterne și profund creștine. Aceste inovații l-au adus în curând în conflict nu numai cu Biserica Catolică, ci au întâmpinat rezistență și pe versantul laic. Destinul său a fost astfel marcat de o dublă, deși dramatică, neînțelegere. Pe de  o parte ierarhiile ecleziastice, evidente în anii dinainte și de după enciclica Pascendi care condamna modernismul (1907), au mers până la excomunicarea majoră (1926). Pe de alta, o bună parte a culturii laice italiene, dominate de tendința neoidealistă bazată pe gândirea lui Croce și a lui Gentile, a etichetat încercarea lui Buonaiuti de a reînnoi catolicismul ca fiind întârziată. Pe de altă parte, în timpul perioadei fasciste, Buonaiuti a trebuit să renunțe la catedra sa de istorie a creștinismului: el a fost unul dintre cei doisprezece profesori universitari din Italia care au refuzat să depună jurământ față de regim (1931).
În anii ’30, interesele sale s-au îndreptat spre scrierile lui Gioacchino da Fiore, misticul de care depinde relansarea gândirii eshatologice medievale. În cuvintele de mult uitate ale călugărului calabrez, Buonaiuti a găsit o nouă confirmare a viziunii sale asupra creștinismului ca o anticipare a Împărăției lui Dumnezeu, și nu ca o instituție care pretinde că guvernează conștiințele. Lui Buonaiuti i se atribuie, de asemenea, compilarea unei istorii cuprinzătoare a creștinismului în trei volume (1942-1943), inițierea, în Italia, a studiilor dedicate Sfântului Pavel și gnosticismului creștin (despre care a publicat un studiu pionierat încă din 1907, apreciat și în străinătate), precum și cercetări asupra figurilor și doctrinelor a ceea ce el numea „tradiția religioasă mediteraneană”. Urmând această tradiție „mediteraneană” a duratelor lungi, Buonaiuti era convins de necesitatea de a continua discursul cultural inițiat în timpul Risorgimento-ului, prin dezvoltarea semințelor de spiritualitate „italică” prezente în reflecțiile lui G. Mazzini și V. Gioberti. În opera sa autobiografică, Pellegrino di Roma (1946), el a scris că „în fond, modernismul nu făcea decât să reia programul mazzinian, în forme mai umile și probabil mai în armonie cu tradițiile spiritualității italiene, care a fost întotdeauna esențial catolică”, pe când intelectualii italieni ai vremii au preferat să deschidă ușile idealismului german și unei „practici a vieții asociate de tip militarist prusian” (este evidentă legătura pe care Buonaiuti o vedea aici între neo-hegelianism, în special în forma sa gentiliană, și fascism). După căderea regimului fascist, Buonaiuti, sub presiunea Vaticanului, a rămas singurul profesor căruia nu i s-a permis să reia activitatea didactică universitară, murind la scurt timp după publicarea autobiografiei menționate anterior, în care se profesa încă catolic în ciuda hărțuirilor suferite, sugerând în același timp posibilitatea unui catolicism care să fie în sfârșit deschis și reconciliat cu modernitatea.

Concepția asupra religiei

În timpul crizei moderniste, tânărul Buonaiuti s-a confruntat îndeaproape nu numai cu înnoitorii istoriografiei bisericești, precum A. Loisy, ci și cu cei mai dezbătuți filozofi din acea vreme ai religiei, cum ar fi M. Blondel (căruia i-a dedicat un profil în 1926, cf. Ferrari 2016) și W. James. Într-un articol publicat sub pseudonim în 1909, cu tema La religione secondo il pragmatismo, el scrie că „religiozitatea izvorăște în noi dintr-un măreț vis de bine, care strălucește în fața ochilor noștri, trezește energiile ascunse și stârnește în noi sentimentul speranței nerăbdătoare și cel al încrederii neclintite” (cf. Chiappetti 2016). Conștiința, prin urmare, este caracterizată drept spațiul originar al experienței religioase, inviolabil inclusiv în fața metodei istorico-critică; comunitatea, pe de altă parte, tinde să se configureze ca perimetru și sfârșit al religiozității, anume ca o realitate care nu se limitează la a indica, ci chiar realizează în sine sensul existenței umane. Buonaiuti va vorbi adesea despre „mistica asociată”, referindu-se la experiența religioasă, chiar și atunci când își extinde domeniul de cercetare la celelalte forme în care ea s-a manifestat istoric în spațiul mediteranean. Această perspectivă, centrată pe experiența religioasă conștientă și asociată, este contrapusă unor direcții pe care Buonaiuti le consideră a fi de tip dogmatic raționalist, indiferent dacă acesta ia forma neo-tomismului rigid (rigiditate dogmatică care nu-l vizează însă pe sf. Toma, scrie el într-un profil din 1924) sau a idealismului imanentist, ca la Hegel sau la filosofii influențați de acesta, precum G. Gentile și B. Croce (vezi Malusa 2005).
Polemica împotriva idealismului hegelian și neo-hegelian se amplifică la critica radicală a întregii culturi protestant-luterane, acuzată de exces de raționalism, de individualism și de antisemitism mai mult sau mai puțin latent. Această perspectivă critică generală nu exclude totuși diferențe de evaluare. Încă din 1909, într-un articol publicat sub pseudonim în propria sa revistă „Nova et Vetera”, el scria că „în timp ce Hegel punea bazele panlogismului său, Schleiermacher îi disputa domeniul prin afirmația decisivă a autonomiei faptului religios și a eterogenității acestuia în raport cu filosofia. De un secol, dintre cele două puncte de vedere, cele mai mari progrese le-a înregistrat perspectiva lui Schleiermacher” (vezi Vogel 2016). Interesul lui Buonaiuti pentru perspective precum cele ale lui R. Otto, a cărui carte Sacrul a tradus-o în 1926 (vezi Rota 2012), ar trebui înțeles ca fiind pe calea spre autonomia experienței religioase, înțeleasă într-un sens non-intelectualist. Chiar și în studiile sale intense asupra subiectului cristologic, Buonaiuti apreciază lucrarea unui autor protestant precum A. Schweitzer, și nu lipsesc, de asemenea, confruntări cu personaje de talia unor R. Bultmann, E. Brunner și K. Barth. În general, însă, chiar și la autori protestanți apreciați precum Otto sau Schleiermacher, Buonaiuti vede un exces de individualism, pe care crede că trebuie să-l contracareze cu realismul experiențial și comunitar caracteristic zonei mediteraneene.
În anii în care izolarea umană și intelectuală a devenit mai gravă, din cauza efectelor combinate ale excomunicării și pierderii dreptului de a preda, contactele lui Buonaiuti cu filosofi religioși non-confesionali precum P. Martinetti (vezi Tega 2016) și G. Rensi (căruia i-a dedicat un profil celebru, numindu-l pe acesta „scepticul credincios”, vezi Rolando 1993), sau A. Tilgher, precum și cu un editor precum Formiggini, care nu era afiliat ierarhiei catolice sau editurilor asociate cu Croce și Gentile, au fost importante. Pentru Formiggini el a scris o serie de profiluri scurte despre teme și figuri importante din istoria culturii religioase europene. În paralel, la nivel internațional, Buonaiuti a participat la inițiative de cercetare religioasă care nu erau limitate de confesionalismul îngust, cum ar fi colocviile „Eranos” de la Ascona și întâlnirile de la Pontigny (dialogând, printre alții, cu personalități precum C.G. Jung, K. Kérenyi, M. Eliade și N. Berdiaev); în 1937, a susținut o prelegere la Oxford despre Nevoia lumii de religiozitate, în cadrul World Congress of Faiths. În această conferință, reprodusă ulterior în întregime în autobiografia sa, el spune, printre altele: „A trecut puțin mai mult de un secol de când Schleiermacher punea la baza oricărei credințe sentimentul dependenței noastre absolute de altcineva, a cărui acțiune puternică o simțim chiar înainte de a putea cunoaște ceva despre natura și voința Sa. Filozofia religioasă recentă a reușit să analizeze, datorită mai ales cercetărilor comparative extensive asupra lumii multiforme a religiozității umane, în toate nuanțele sale agile, funcționarea acestui simț al dependenței noastre iremediabile aflat la baza oricărei credințe. Celălalt, a cărui asistență ne este continuu indispensabilă ca să nu ne prăbușim instantaneu în neant, este o realitate sacră care ne zguduie din adâncuri cu splendoarea sa fascinantă și atotputernicia sa terifiantă. Pe această realitate transcendentă filosofia și teologia tind prea mult să o plaseze departe, la limitele unui orizont efemer, ce pare lipsit de orice conexiune reală cu regiunile cele mai profunde ale vieții noastre sensibile. Credința, o credință demnă de acest nume, trebuie astăzi mai mult ca oricând să se străduiască să umple abisul pe care îngâmfata noastră metafizica și dogmele noastre aride l-au săpat între noi și Tatăl cel ce este în Ceruri” (Buonaiuti, Pellegrino di Roma, 1964, p. 387).

Fabrizio Chiappetti
Traducere de Gabriel Badea
(nr. 11, noiembrie 2025, anul XV)

BIBLIOGRAFIE

Vasta bibliografie a scrierilor lui Buonaiuti a fost realizată de Marcella Ravà, Bibliografia degli scritti di Ernesto Buonaiuti, cu o prefață a lui Luigi Salvatorelli, Firenze 1951; aceeași autoare a semnat modificările succesive, confluite în M. Ravà, Aggiunte alla bibliografia di Ernesto Buonaiuti, în «Rivista di storia e letteratura religiosa», 6, 1970, pp. 235-239. În 2015, la editura Aracne, opera a fost reeditată într-o ediție actualizată, îngrijită de Paolo Carile și Francesco Margiotta Broglio.

Scrieri principale

Lo gnosticismo: storia di antiche lotte religiose, Roma 1907; nuova edizione con la prefazione di Claudio Bonvecchio, Mimesis, Milano-Udine 2012.
Il programma dei modernisti. Risposta all’enciclica di Pio X Pascendi dominici gregis, Torino 1907.
Lettere di un prete modernista, Roma 1908; riedizione a cura M. Niccoli Roma 1948; ried. con il titolo: Il modernismo italiane: le lettere di Buonaiuti e le obiezioni di Prezzolini, a cura di D. Rolando, Genova 2000.
Saggi di filologia e storia del Nuovo Testamento, Roma 1910.
Il tramonto del millenarismo nella Chiesa d’oriente, Roma 1913.
Il cristianesimo primitivo e la politica imperiale romana, Roma 1913.
Il cristianesimo medioevale, Città di Castello 1914.
Sant’Agostino, Roma 1917.
Storia del Cristianesimo, dispense universitarie, raccolte a cura di C. Diano, A. Gaddi, A. Pincherle, A. Donini et al, Roma 1917-1925.
San Girolamo, Roma 1919; 2a ed., ivi 1923.
Escursioni spirituali, Roma 1921.
Le esperienze fondamentali di Paolo, Roma 1921.
L’essenza del cristianesimo, Roma 1922; ried. con pref. di A. Schütz, Roma 2008.
Frammenti gnostici, Roma 1923.
Saggi sul cristianesimo primitivo, Città di Castello 1923.
Apologia del Cattolicesimo, Roma 1923; ried. Cernobbio (Co) 2017; ried. con pref. di F. Armetta, note di A. Panerini, Palermo 2021.
Tommaso d’Aquino, Roma 1924.
Alfredo Loisy, Roma 1925.
Gesù il Cristo, Roma 1926; ried. Roma 2019; ried. Cernobbio (Co) 2020.
Pascal, Milano 1926; ried. Roma 2019.
Blondel, Milano 1926.
San Paolo, Roma 1926.
Lutero e la Riforma in Germania, Bologna 1926; 2a ed. Roma 1945; ried. con pref. di A. Torno, Milano 2020.
Apologia dello spiritualismo, Roma 1926; ried. Cernobbio (Co) 2016.
Giansenio, Milano 1928; ried. con pref. di A.C. Jemolo, Torino 2019.
Il cristianesimo nell’Africa romana, Bari 1928.
L’ascetismo cristiano, Pinerolo 1928.
Gioacchino da Fiore. I tempi, la vita, il messaggio, Roma 1931; ried. con introd. di G. Santambrogio, Milano 2017.
Il messaggio di Paolo, Roma 1933; ried. Cosenza 1996.
La Chiesa Romana, Milano 1933; ried. a cura di L. Bedeschi, Milano 1972; ried. a cura di V. Bellavite, P. Urciuoli; pref. di G. Squizzato, San Pietro in Cariano (Vr) 2023.
Il Vangelo e il mondo, Modena 1934.
Pietre miliari nella storia del cristianesimo, Modena 1935.
Dante come profeta, Modena 1936.
Amore e morte nei tragici greci, Roma 1938; 2a ed. Firenze 1944; ried. con introd. di C. Carena, Milano 2019.
Gesù disse, Parma 1938; ried. Milano 1988.
Storia del cristianesimo, 3 voll. Evo antico, Evo medio, Evo moderno, Milano 1942-1943; ied. Milano 1947; ried. Milano 1960; ried. Milano 1979;
ried. a cura di C. Marongiu Buonaiuti, introd. di G. Bruno Guerri, Roma 2002; ried. a cura di R. Cacitti, S. De Feo, G. Pelizzari, Roma 2018; ried. Milano 2019.
Il modernismo cattolico, Modena 1943.
La fede dei nostri padri, Modena 1944.
I maestri della tradizione mediterranea, Roma 1945.
Giuseppe Rensi. Lo scettico credente, Roma 1945.
La Chiesa e il comunismo, Milano-Firenze-Roma 1945.
Pellegrino di Roma. La generazione dell’esodo, Roma 1945; ried. a cura di M. Niccoli, Roma 1964; ried. con pref. di F. Gaeta, appendice di R. Morghen, Roma 2008.
Gnosi cristiana, Roma 1946; ried. 1987.
Pio XII, Roma 1946; ried. Firenze 1958; ried. a cura di A. Donini, Roma 1964.
I rapporti sessuali nell'esperienza religiosa del mondo mediterraneo, Roma, 1946.
Il bando cristiano ed alcuni suoi interpreti, Roma 1946.
Paganesimo, germanesimo, nazismo, Milano-Firenze-Roma 1946; ried. Milano 2019.
La vita dello spirito, con introd. di G. La Piana, Roma 1948.
La prima rinascita. Il profeta: Gioacchino da Fiore. Il missionario: Francesco d’Assisi. Il cantore: Dante, Milano 1952.
Saggi di storia del cristianesimo, a cura di A. Donini e M. Niccoli, prefazione di L. Salvatorelli, Vicenza 1957.
L’anno del risveglio. Scritti giornalistici, premessa di F. Zucchetti, introd. di A. Crisafulli, Milano 1971.
La vita allo sbaraglio: lettere a Missir (1926-1946), a cura di A. Donini, Firenze 1980.
Lettere di Ernesto Bonaiuti ad Arturo Carlo Jemolo 1921-1941, a cura di C. Fantappiè, Roma 1997.
Nunc dimittis! Lettere di E. Buonaiuti e P. Mazzolari, a cura di R. Colla, Vicenza 2000.
Lezioni di storia ecclesiastica. L’antichità, a cura di F. Mores, Roma 2016.

Reviste fondate și conduse

«Rivista storico-critica delle scienze teologiche», Roma 1905-1910.
«Nova et Vetera», Roma 1908.
«Bollettino di letteratura critico religiosa», Roma 1914-1916.
«Rivista di scienza delle religioni», Roma 1916.
«Religio», Roma 1920-1921.
«Ricerche religiose», Roma 1925-1933.
«Religio», Roma 1934-1939, 1943-1944.
«Il risveglio settimanale di tecnica della vita associata» Roma 1945.
«1945. Sestante per la realtà in costruzione» Roma 1945 1946.

Studii asupra autorului

Annese A., Buonaiuti e gli evangelici italiani: metodisti, valdesi, associazioni giovanili, in «Modernism», 2, 2016, pp. 193-235.
Aprile A., Ernesto Buonaiuti - Giovanni Gentile. Una corrispondenza inedita, in «Modernism», 2, 2016, pp. 264-277.
Barbieri M., «Il pondo del grave in folio». L’interpretazione del giansenismo in Buonaiuti, in «Modernism», 2, 2016, pp. 292-301.
Bedeschi L., Buonaiuti, il Concordato e la Chiesa, Milano 1970. Carile P. e M. Cheymond (a cura di), Ernesto Buonaiuti nella cultura europea del Novecento, «Modernism», 2, 2016.
Carile P., Ernesto Buonaiuti, il mondo protestante, la cultura francese e oltre, in
«Modernism», 2, 2016, pp. 21-32.
Chiappetti F., Influenze e confluenze in Buonaiuti. Loisy, Tyrrell, James, in «Modernism», 2, 2016, pp. 99-111.
Chiappetti F., La formazione di un prete modernista: Ernesto Buonaiuti e «Il rinnovamento» (1907-1909), Urbino 2012.
Donini A., Ernesto Buonaiuti e il modernismo, Bari 1961.
Faes B., «Anime incaute, zitelle giovani e mature» della koinonia di Ernesto Buonaiuti, in «Modernism», 2, 2016, pp. 33-51.
Ferrari J., Ernesto Buonaiuti, Maurice Blondel et la crise moderniste, in «Modernism», 2, 2016, pp. 278-291.
Gendreau-Massaloux M., Paul Desjardins, les décades de Pontigny et Ernesto Buonaiuti, in «Modernism», 2, 2016, pp. 236-254.
Grasso D., Il cristianesimo di Ernesto Buonaiuti, Brescia 1953.
Guerri G.B., Eretico e profeta: Ernesto Buonaiuti un prete contro la Chiesa, Milano 2001.
Istituto storico italiano per il Medioevo (a cura di), Ernesto Buonaiuti
storico del cristianesimo. A trent’anni dalla morte, Roma 1978 (studi di R. Morghen, A. Pincherle, R. Manselli, B. Ulianich, F. Parente).
Jemolo A.C., Introduzione, in E. Buonaiuti, Pellegrino di Roma. La generazione dell’esodo, a cura di M. Niccoli, Roma 1964, pp. VII-XXIX.
Jemolo A.C., Introduzione integrale a E. Buonaiuti, Pellegrino di Roma. La generazione dell’esodo, Torre dei Nolfi-Bugnara (Aq) 2014.
Levi Della Vida G., Fantasmi ritrovati, Venezia 1966.
Losito G., Buonaiuti Ernesto, in Il Contributo italiano alla storia del Pensiero - Storia e Politica, Roma 2013, sub voce.
Malusa L., Ernesto Buonaiuti e l’idealismo di Croce e Gentile, in P. Di Giovanni (a cura di), Idealismo e anti-idealismo nella filosofia italiana del Novecento, Milano 2005, pp. 173-20.
Melloni A., Buonaiuti e la Treccani, in «Modernism», 2, 2016, pp. 52-77. Mores F., Ernesto Buonaiuti e Angelo Roncalli, tracce di un’amicizia, in «Modernism», 2, 2016, pp. 112-128.
Mores F. (a cura di), Il Medioevo cristiano di Ernesto Buonaiuti, numero monografico di «Rivista di Storia del Cristianesimo», 1/2022.
Parente F., Buonaiuti Ernesto, in Dizionario biografico degli Italiani, Roma 1972, sub voce.
Parente F., Ernesto Buonaiuti, Roma 1971.
Rolando D., Due eterodossie a confronto: Rensi e Buonaiuti, in R. Chiarenza, N. Emery, M. Novaro, S. Verdino (a cura di), L’inquieto esistere. Atti del Convegno su Giuseppe Rensi nel cinquantenario della morte (1941-1991), Genova 1993, pp. 152-163.
Rolando D., I “laici” e Ernesto Buonaiuti, in M. Pasini-D. Rolando, L’antiretorica dei valori. Saggi sulla cultura italiana del primo Novecento, Genova 2002, pp. 153-204.
Rolando D., Zarathustra, le baccanti e il pontefice Cotta. Ernesto Buonaiuti e l’invenzione della tradizione mediterranea, in L. Malusa, L. Mauro, W. Lapini (a cura di), Gli antichi e noi. Scritti in onore di A.M. Battegazzore, Genova 2009, vol. II, pp. 691-719.
Rota G., Su Rudolf otto e sulla diffusione del suo pensiero in Italia, «Rivista di Storia della Filosofia», 67, 2012, pp. 317-339.
Tega W., Piero Martinetti e Ernesto Buonaiuti. Un incontro mancato?, in «Modernism», 2, 2016, pp. 254-265.
Torchiani F., La sponda americana. Scambio scientifico e solidarietà internazionale nel rapporto fra Buonaiuti e Giorgio La Piana, in «Modernism», 2, 2016, pp. 78-98.
Vinay V., Ernesto Buonaiuti e l’Italia religiosa del suo tempo, Torre Pellice 1956.
Vogel L., Ernesto Buonaiuti interprete di Lutero, in «Modernism», 2, 2016, pp. 163-192.
Zambarbieri A., Il cattolicesimo tra crisi e rinnovamento: Ernesto Buonaiuti ed Enrico Rosa nella prima fase della polemica modernista, Brescia 1979.