Domenico Pisana: Acel Nobel venit din Sud. Salvatore Quasimodo între glorie și uitare

Domenico Pisana, autorul studiului-monografie Acel Nobel venit din Sud. Salvatore Quasimodo între glorie și uitare (Ed. Junimea, Iaşi, 2011, traducere de Geo Vasile), este licenţiat al Facultăţii de Teologie din Sicilia şi şi-a susţinut doctoratul în Teologie Morală la Accademia Alfonsiana din cadrul Universităţii Pontificale Lateranense (cu sediul la Roma). A predat Etică Profesională în Şcolile pentru Asistenţi Medicali, Morală Fundamentală şi Bioetică la Institutul Superior de Religie „G. Maria Tomasi” din Ragusa. În prezent deţine catedra de religie la Liceul ştiinţific „G. Galilei” din Modica. Este preşedintele instituţiei culturale „Cafeneaua Literară Salvatore Quasimodo” din Modica.
Poet, eseist, critic şi istoric literar, Domenico Pisana (n. 1958, Modica, prov. Ragusa) a publicat volume de poezie, dintre care amintim:  E verrà il tempo  (1988, Şi va veni vremea), Oltre il silenzio della parola (1990, Dincolo de tăcerea cuvântului), Guardando Lembi di Cielo (1993, Privind Poale de Cer), Terre di rinascita  (1999, Ţinuturi de-nviere), Arcobaleni  (2000, Curcubeie), Canto dal Mediterraneo  (2008, Cântec din Mediterană),  Odi alla terra iblea* (poezii inedite, 2011, Ode ţinutului iblean). Mai multe din poeziile sale au fost traduse în limbile greacă, franceză, engleză, germană, croată, albaneză şi română, fiind tipărite în diverse reviste sau antologii.
Ritmurile lui Domenico Pisana scandează gândurile şi sentimentele unui poet educat de lecturile marilor exemple ale poeziei moderne, de la Umberto Saba, Clemente Rebora, Giuseppe Ungaretti, Diego Valeri, Carlo Betocchi, Eugenio Montale, Mario Luzi, Alfonso Gatto, la actuala angajare morală şi civică tip Salvatore Quasimodo, Gianni d’Elia sau Paolo Ruffilli. Între inevitabilul peisaj ragusan, colinar, mediteranean şi totodată baroc, şi rădăcinile biografice ale unui adevărat fiu al Siciliei, lirica lui Pisana este o continuă meditaţie în cheie etico-religioasă asupra condiţiei omului şi poetului „agăţaţi în iţele misterului” existenţial. Singular ni se pare leopardianul său elan spre îmbrăţişarea infinitului, poetul având însă grijă să nu-şi uite vreo misiune şi urgenţa comuniunii şi alterităţii faţă de semeni.
Totodată nu putem face abstracţie de volumele de eseuri şi critică literară care, plecând de la fenomenologia actului artistic şi moral al locurilor natale, dobândesc datorită erudiţiei şi vocaţiei cărturarului modican, sicilian, de italian şi cetăţean al lumii, deschidere universală: Poesia e teologia in una letteratura d’umanità (1995), Poesia negli Iblei (1990), Percorsi critici – Quasimodo, Montale, Saluzzi, Lauretta, Savoca, Musumarra, Barberi-Squarotti  (2001), Quel Nobel venuto dal Sud. Salvatore Quasimodo tra gloria ed oblìo (2006).
Dintre lucrările sale cu caracter etic-teologic, ţinem să semnalăm: Lineamenti di cultura, fede e spiritualità (1994, Direcţii de cultură, credinţă şi spiritualitate), Sulla tua Parola getterò le reti, oraşul San Paolo  (1997, Deasupra Cuvântului tău voi arunca plasele), tradusă în limbile poloneză şi spaniolă, La famiglia santuario della vita (1998, Familia sanctuar al vieţii), Aspettando la politica (2005, Aşteptând politica).
I-au fost conferite următoarele premii: „Premio Giacomo Leopardi” (1998), pentru poezie; premiul „Katana”; premiul „Bontempelli Marinetti”; premiul „Città di Alanno”, pentru critică literară şi premiul special „Asla”, pentru eseistică.

Un remarcabil studiu-monografie dedicat lui Quasimodo

Aşa cum este şi firesc, însemnările de faţă vor focaliza monografia dedicată de profesorul Pisana celebrului său concetăţean, lucrare menită să „corecteze” toate acuzaţiile nedrepte, umorale sau resentimentare ale feluriţilor critici, comentatori sau comilitoni în tranşeele poeziei ai laureatului Premiului Nobel pentru literatură  (1959), şi să pună în lumina adevărului estetic, etic şi civic, după mai bine de o sută de ani de la naştere, opera poetică, epistolară şi eseistică a lui Quasimodo. Bizuindu-se pe o bibliografie esenţială (peste 30 de nume importante în rândul criticilor şi antologatorilor italieni, de-a lungul a şase decenii), cartea istoricului literar Domenico Pisana, concepută în trei mari capitole (dedicate epistolarului, operei poetice, discursurilor), este o întreprindere laborioasă bazată pe epuizante lecturi, analize pe text şi demonstraţii fără drept de apel din partea detractorilor lui Quasimodo (între care vom fi surprinşi să găsim nume prestigioase precum Giacinto Spagnoletti, Giuliano Manacorda, Giulio Ferroni, Pier Paolo Pasolini, Edoardo Sanguineti etc.). Studiul lui Pisana reuşeşte totuşi să rămână unul academic, echilibrat, nepărtinitor, polemic atât cât era nevoie, fără a-şi permite derapaje de la ţinuta unui istoric şi critic literar ce nu se lasă călăuzit decât de criterii estetice. Expunerea, de o mare limpezime, excelează prin probitate şi eleganţă stilistică, în ciuda unor reluări şi detalieri analitice ce-l trădează pe profesorul obişnuit să „consolideze” lecţia predată.
Ne-a surprins inedita prospeţime a interpretării poeziei quasimodiene, chiar şi cea a teologului care atribuie poeziei lui Quasimodo o inevitabilă dimensiune religioasă: «De fapt, credem că în (poezia n.n.) poetului sicilian există o teologie a credinţei ce doreşte să reliefeze faptul că Dumnezeu este stăpânul vieţii şi al morţii. Tumorile atribuite lui Dumnezeu („Dio dei tumori”) arată precaritatea vieţii, finitudinea şi neputinţa omului care nu poate scăpa de moartea fizică, dar poate în schimb să renască întru viaţă veşnică („Athànatos”), precum floarea, dacă reuşeşte să intre pe poarta “solitudinii” în orizontul credinţei ( „Dio del fiore vivo”)».
Tema centrală a studiului lui D. Pisana este însă demonstraţia cu lux de amănunte că între faza ermetică a debutului lui Quasimodo şi culegerile poetice ulterioare (începând cu Giorno dopo giorno), eseurile şi orientarea sa civică de după 1947 nu sunt un hiatus, un divorţ, ci dimpotrivă, un „continuum în diversitate şi o reînnoire”; autorul reuşeşte cu succes să respingă şi să dovedească reaua credinţă a detractorilor Premiului Nobel sicilian, care n-au pregetat să-l acuze pe acesta de duplicitate, cotitură, oportunism, artificiu etic şi chiar de trădare.
Autorul  volumelor Acque e terre, Oboe sommerso, Erato e Apollion, Ed è subito sera nu făcuse altceva, scrie prof. Pisana, decât să treacă de la monologul şi peisajul ermetic transcendent la dialogul cu istoria, de la surghiunul interior şi cultul poeticii cuvântului  („la poetica della parola”)  la abordarea realului şi a cotidianităţii, de la procedurile obscure, analogice şi aluzive ale mişcării ermetice în cadrul căreia debutase, la o inspiraţie de tip social şi etic, adecvată noului context al Italiei postbelice. Discursul liric, acum mai extrovertit, ce-i drept, nu face decât să continue gravitatea de fond şi elegia quasimodiană dintotdeauna, anticipând, în fine, valenţele „corale”, epico-dramatice ale poeziei actuale europene.
Aşadar, nici vorbă de apostazie sau de renegare a experienţei poetice iniţiale, argumentează criticul Domenico Pisana, ci mai curând de o necesitate de extindere a cuvântului poetic, de o completitudine a acestuia în confruntarea cu viaţa şi istoria trăită a omului. Artistul sicilian a ştiut să se sustragă la timp din capcana unei forme de nominalism, preferând modulaţiilor abstracte ale sentimentului, calea autenticităţii, a adevărului şi libertăţii propriei opere. Poate cele mai semnificative şi memorabile pagini ale cărţii, cele sub titlul Quasimodo e la poesia sociale: dall’ermetismo all’engagement, dezbat cu nuanţele exegetului expert în materie aşa-zisa schimbare la faţă a Nobel-ului sicilian, adică participarea prin poezie la dramele propriului timp devastat de război, scriitura sa îmbogăţindu-se din punct de vedere social şi al angajamentului etic; şi totuşi, în ciuda noilor modulaţii şi tehnici formale, ermetismul nu dispare, continuând să-şi probeze forţa şi eficienţa icastică în acea procedură a analogiei eliptice, prezente, de pildă, în sfâşietoarele versuri din poezia În ramurile sălciilor: „pe iarbă dură de gheaţă, la vaietul / de miel al copiilor, la urletul negru / al mamei / venind să-şi întâmpine fiul / răstignit pe stâlpul de telegraf...”
Citarea terifiantei poezii Auschwitz din volumul Falsul şi adevăratul verde punctează în favoarea identificării poetului cu istoria tragică a Italiei şi Europei: nici vorbă de „elocinţă civică” sau oratorie de ocazie, de exerciţiu literar pe tema morţii, menite să stoarcă lacrimile cititorilor. Poezia lui Quasimodo, conştient că „viaţa nu e vis”, se identifică deja cu palpitul inimii omului şi al istoriei. El scrie negru pe alb, pe urmele lui Antonio Gramsci, că poetul şi poezia, departe de tradiţionala poză contemplativ-speculativă, au rolul de a „modifica” lumea, de vreme ce imaginile cu care operează poetul înrâuresc inima şi cugetul omului mai mult decât istoria şi filosofia.
Mitul poetului neutru, a se citi pasiv, faţă de istorie, societate şi lume este un nonsens, poetul trebuie să reprezinte nu numai o „voce” poetică, ci şi o poziţie, o atitudine, un conţinut al propriului suflet, al propriei experienţe de viaţă, personalizându-le. Quasimodo are grijă să accentueze că ar fi greşit să se confunde poezia „socială”, etică, cu cea „sociologică” sau cu cea de orientare „moralistă”.
Pentru Quasimodo din ultimele volume, ţine să precizeze criticul Domenico Pisana, raportul viaţă-artă devine laitmotivul preocupărilor sale estetice; aşa se face că Nobel-ul sicilian nu uită să atragă atenţia „poetului” asupra relaţiei sale cu „politicianul”, menit din naştere, am zice, să-i închidă gura, mai ales când versul său a ajuns în inimile comunităţii, stimulându-le libertatea de gândire şi exprimare. Deosebit de plastică ni se pare divergenţa flagrantă dintre etosul poetului şi cel al politicianului, evidenţiată de autor cu eficienţa persuasivă şi puterea de nuanţare ce-i caracterizează întregul studiu: „Politicianul doreşte ca omul să înveţe să moară curajos, poetul doreşte ca omul să trăiască curajos”. Aceste cuvinte, extrase din eseul lui Quasimodo Poetul şi politicianul, au fost scrise în 1959. Oare se îndoieşte cineva de frapanta lor actualitate?

Fiind vorba de versiunea în limba română a monografiei profesorului Pisana, nu putem să nu amintim traducerile din opera poetică a lui Salvatore Quasimodo, apărute în România, evident în ordine cronologică: 1) Poeţi italieni de azi. Eugenio Montale şi Salvatore Quasimodo, Bucureşti, Tipografia „Bucovina” Torouţiu, 1945, 160 p.; 2)  Cele mai frumoase poezii, 1961, Editura Tineretului, traducere de Anatol E. Baconski, 120 p.; 3) Poezii. Poesie. Ediţie bilingvă  (bibliofilă), 1968, Editura Tineretului, traducere de Anatol E. Baconski, 203 p.; 4)  Versuri. Selecţie, traducere şi cronologie Mihai Banciu, 1992, 134 p.

Totodată nu putem trece cu vederea traducerea datorată lui Quasimodo a unei selecţii din poezia unuia dintre clasicii poeziei noastre, Tudor Arghezi  (1880-1967). Aşadar, alături de Pablo Neruda şi Paul Eluard, autori amintiţi de Domenico Pisana, în bibliografia tălmăcirilor în dulcele idiom se înscrie la loc de cinste şi volumul Tudor Arghezi. Poesie (Milano, Ed. Mondadori, 1966), apărut în celebra colecţie Lo Specchio. Prefaţa este semnată de academicianul Tudor Vianu. (Traducerea quasimodiană a fost retipărită în 2004 la Editura Stampa Alternativa, cu o introducere de Mario Dotti).  Admiţând că nu ştia limba română, Nobel-ul italian n-a pregetat să recunoască, în cadrul aprinselor polemici alimentate de românişti ca Mircea Popescu sau Rosetta del Conte, că s-a bizuit pe o traducere-îndreptar oferită de confraţi români. Gestul lui Quasimodo de a oferi publicului italofon un eşantion al unei culturi şi poezii practic necunoscute este încă un motiv de a-i fi recunoscători, mai ales că bătrânul poet român ar fi spus că acea antologie italiană este unul din cele mai frumoase lucruri de care a avut parte în lunga sa viaţă.   

* terra iblea - referinţă la peisajul muntos-colinar, cunoscut sub numele de I Monti Iblei, aflat între Modica, Ragusa şi Catania (n.t.)

Geo Vasile
(nr. 1, ianuarie 2018, anul VIII)