Locul lui Pasolini în critica italiană: o evaluare a lui Pier Vincenzo Mengaldo

Semnificativ pentru locul pe care-l ocupă critica pasoliniană în cadrul literaturii italiene contemporane este faptul că un critic de prestigiul lui Pier Vincenzo Mengaldo îl include pe autorul volumului Passione e ideologia în Profili di critici del Novecento (Torino, Bollati Boringheri, 1998), printre vocile critice autoritare, alături de Croce, Gianfranco Contini, Franco Fortini, dar şi de Eugenio Montale, Andrea Zanzotto sau Italo Calvino, aşadar alături de scriitori pentru care această activitate ‘secundă’ a lor a fost, pentru decenii, considerată doar un violon d‘Ingre [1].
Integrându-l în critica militantă italiană, alături de Zanzotto şi Calvino, Mengaldo remarcă tensiunea în plus a scriiturii pasoliniene, descifrabilă în cele două perioade în care se poate diviza aceasta: cea legată de publicaţia „Officina”, apărută la jumătatea anilor ’50 în Bologna, condusă împreună cu foştii colegi de facultate Ferretti şi Rovarsi, dar al cărei ‘dirijor’ a fost în realitate autorul Băieţilor de viaţă. „Poziţia sa de leader – susţine Mengaldo – nu l-a împiedicat, ci dimpotrivă i-a permis să alerge când a dorit pe cont propriu. Un foarte puternic paradox la care mă hazardez este următorul: tocmai caracterul militant, şi extremismele sale, a favorizat în el cu siguranţă multele idei strălucitoare, tendinţele critice bine conturate, judecăţile eficace sau geniale (adesea cu o trăsătură asertivă: „Raţionalismul său [al lui Montale, n.n. GP.] este estetic, nu filosofic), şi pe terenul, nu foarte frecventat de militanţi, al stilului; dar poate l-a frânat formarea unui limbaj critic compact, cu un registru sigur, iar nu unduitor, şi transmisibil...”. [2]
Care ar fi, în acest ‘profil’ valorizant al lui Mengaldo, trăsăturile criticii pasoliniene? În prima parte a activităţii sale critice, cea reprezentată de impunătorul volum din 1960 cu titlul Pasiune şi ideologie, dar şi de cea publicată postum sub îngrijirea prietenului său Ferretti, intitulată Şopronul morţii (Il Portico della morte), „Pasolini este un eseist care nu numai că păstrează anumite reziduuri ale criticii ermetice şi ale limbajului său (...), dar este şi puternic pătruns de academism (...), ca şi cum ar fi intenţionat să promoveze, mai mult ori mai puţin conştient, caracterul militant la nivel de fapt academic, sau să-l insereze într-o societate literară nouă (şi, de fapt, oscilând între moduri intuitive foarte proaspete şi construcţii «universitare»)”. [3]
Analiza lui Mengaldo insistă pe libertatea la limita disoluţiei oricărei proprietăţi semantice primare cu care Pasolini foloseşte termeni împrumutaţi din tradiţia ermetică ori din cea continiană, de extracţie filologică (parataxă / hipotaxă, diacronic, romanesc, ca adjectiv, sau experimentalism ori expresionist, ceea ce, în fapt, nici nu-l disociază de adversarii săi grupaţi în jurul neo-experimentalismului. Viziunea criticului Pasolini asupra secolului XX italian este una net disociată de influenţele europene, mai ales prin raritatea numelor de scriitori străini uzate în analizele sale. Totuşi, tăieturile sale evaluative sunt sigure şi precise, mai ales pe linia recuperării unor „maeştri în umbră” precum Rebora, Sbarbaro, Bertolucci, prin interesul acordat poeziei dialectale.
Mengaldo e surprins să constate preeminenţa acestui paradox în critica autorului: în ciuda relativităţii conceptelor, a libertăţii şi, uneori, a cazualităţii cu care le foloseşte, dar şi a absenţei unei portanţe filosofice, rezultatele ultime ale analizelor sunt remarcabile. Iar criticul citat nu ezită să avanseze ideea potrivit căreia noutatea lui Pasolini ar consta tocmai în nexul cauzal dintre ideologie şi limbaj prezent până la obsesie în reprezentările sale teoretice. Şi, încă o dată, serviciul intuiţionismului şi incertitudinea conceptuală par a fi cele două categorii ce i-au îngăduit lui Pasolini o maximă libertate de mişcare, utilizând categorii problematice şi revendicativ precise doar ca nişte simple cornişe în care tablourile erau zugrăvite cu francheţe, genialitate, detaliere şi chiar cu un limbaj critic punctual, cu o „pronunţie” şi sensibilitate critice inconfundabile. Câteva exemple de expresii critice de neuitat: „monstruozitatea percepţiei”, la Montale; sau la Bassani: „Întâmplările de care vorbeşte Bassani sunt toate văzute nu doar ca trecute, dar ca destinate să treacă”; sau despre Sandro Penna: „Vanitatea lucrurilor e egală cu eternitatea lor. A zice ieri sau a zice azi este acelaşi lucru. A vedea repetarea prevăzută a fenomenelor e splendid şi deopotrivă dureros”. [80]

Critică şi ‘ideologie’

Volumul Passione e ideologia, din 1960, este primul examen matur al activităţii critice (eseistice în sens larg, mai exact în sensul consacrat de maeştrii englezi ai genului din secolul al XIX-lea), în care, lăsând totuşi deoparte intervenţiile polemice, luările de poziţie în apărarea sa, urmare a numeroaselor atacuri la care este supus, filonul ‘ideologic‘ rămâne unul implicit, esenţial fiind actul critic, evaluativ, nu o dată cu deschideri teoretice. Volumul e divizat în două secţiuni: I. Due studi panoramici, ocupându-se de „poezia dialectală din secolul XX”, cu accent mai ales pe cea friulană, şi II. Dal Pascoli ai neo-sperimentali, în care autorul îşi formulează opiniile, adesea de o asumată noutate, despre Pascoli şi influenţa acestuia asupra liricii italiene moderne (să nu uităm că Pasolini îşi susţinuse şi licenţa, la Universitatea din Bologna, cu o teză consacrată autorului volumului Myricae, publicată postum), despre Carlo Emilio Gadda, marele prozator italian, contemporan şi prieten cu el, la începutul anilor ’50, ce urma să fie descoperit mai târziu, despre Rebora, Montale, Ungaretti, Penna, Bertolucci, Bassani, Paolo Volponi, Sergio Solmi, Mario Luzi. Într-un cuvânt, despre poeţii şi prozatorii ce au marcat toată literatura italiană din secolul XX, avansând judecăţi nu o dată singulare, mai ales despre „neo-experimentalism”, căruia dorea să-i divulge lipsa de noutate. Iată cum îşi va autocalifica autorul propriul demers, într-o notă însoţitoare a cărţii:

„«Pasiune şi ideologie»: acest şi nu vrea să constituie o hendiadă (pasiune ideologică sau ideologie pasionată), deci nu ca semnificaţie abia secundară. Nici o concomitenţă, ori mai exact: «Pasiune şi în acelaşi timp ideologie». Vrea să fie însă, dacă nu adversativ propriu-zis, cel puţin disjunctiv: în sensul că pune o gradaţie cronologică: «Mai întâi pasiune şi apoi ideologie», ori mai bine zis «Mai întâi pasiune, şi numai apoi ideologie». Cititorul va putea înţelege această trecere fie prin dezlănţuirea în declaraţii explicite, fie prin urmarea transformărilor şi diverselor întâmplări ale celor două grupuri tematice: poezia regională dialectală şi Pascoli. Va vedea cum în studiile mai vechi individualizarea existenţei acestor două fapte se limitează la ea însăşi, aproape că actualizarea ei ar deveni în sine o raţiune critică pe cale de desăvârşire. Şi nu neg că într-un anume fel este aşa, dată fiind subversiunea anumitor valori şi a anumitor habitudini pe care ea le implică. Dar cititorul va vedea apoi cum, însă, cele două grupuri tematice, deşi devenite cam obsesive pentru întreaga carte, sunt prevăzute cu o viziune istorică în care simpla lor constatare nu mai e suficientă. Pasiunea, prin natura sa analitică, lasă loc ideologiei, prin natura sa sintetică...”.

Fondul ‘ideologic’, de extracţie marxistă, rămâne cantonat şi debitor viziunii potrivit căreia evoluţia literaturii urmează evoluţiei societăţii marcată de schimbările de forţă între diferitele categorii sociale, dar şi de o puternică influenţă geografică. Prima parte este examenul, şi bătălia, autorului, timp de un deceniu şi jumătate, pentru aproprierea unui cod lingvistic şi stilistic propriu, determinat în opţiunea pentru dialect şi pentru poezia populară. Cum anticipam, partea a doua cuprinde judecăţi şi aproximări critice, mai ales de natură stilistică (influenţa magistrului său Contini este deschis asumată) asupra unor scriitori pe care-i simţea totuşi afini, în prim plan fiind Giovanni Pascoli, totdeauna reprezentat de Pasolini ca părintele incontestabil al poeziei italiene din secolul XX, cea care adică îşi depăşeşte provincialismul secular, fără însă a-şi abandona dreptul la un limbaj „regional”: „Plurilingvismul pascolian (experimentalismul său antitradiţionalist, probele sale de limbă vorbită şi prozaică, tonalităţile sale ‘sentimentale’ şi umanitare în locul cazuisticii religioase senzuale de provenienţă petrarchescă) e de un tip revoluţionar, dar numai în sens lingvistic, sau, spre a fi mai bine înţeleşi, verbal: figura umană şi literară a lui Pascoli se dovedeşte doar o variantă modernă, sau burgheză în sensul modern, a arhetipului italian, cu o incompletă conştiinţă a propriei forţe, în orice caz inovatoare”.

Pentru criticul Pasolini, operele literare ‘noi’ sunt doar elaborări ale operelor trecutului şi nu doar în funcţie de gândirea morală, ci în relaţie nemijlocită cu schimbarea limbii. Asta nu exclude caracterul apăsat novator al criticii pasoliniene, ce mizează mai ales pe opţiuni personale, în baza unor criterii clar articulate, în care chestiunea limbii nu se cantonează în problematica atât de specifică culturii italiene, ci pătrunde în jocul unei expresivităţi şi a unor problematici ce ţintesc spre configurarea unui nou raport între eul creator şi cosmos, autenticitatea fiind de la început o miză majoră a scriitorului şi ‘ideologului’ Pasolini.

NOTE

1. Cf. Pier Vincenzo Mengaldo, Profili di critici del Novecento. Torino, Bollati Boringheri, 1998, mai ales pp. 76-82.
2. Ibid. p. 77.
3. Ibid., p. 78.
4. Ibid., p. 80.