Melcul, mersul în spirală şi sfidarea labirintului. Vincenzo Consolo, o lectură exegetică

Înainte de a citi cărţile (parcimonios din cale-afară, atât ca număr de opere cât şi ca dimensiune a celor câtorva scrise şi tipărite, autorul sicilian rămâne un model de concentrare la nivel stilistic în toată literatura ţării sale) lui Vincenzo Consolo (1933-2012), citisem câteva recenzii şi mai ales unele dintre interviurile sale care, de altfel, sunt adevărate arte poetice, manifeste literare şi civice de o mare şi acută profunzime a gândirii, capabile ele singure să potenţeze interesul şi curiozitatea pentru opera sa. Iar toate acestea din cauza acelei extraordinare disponibilităţi cu care se situează direct în centrul problematicii şi, apoi, a sincerităţii confirmate de fiecare frază, de fiecare cuvânt, discutând deschis despre travaliul sau, despre obsesiile sale estetice şi nu numai. M-a emoţionat, înainte de toate, atenţia extrem de acută cu care discută aspecte controversate de poetică narativă într-un moment în care astfel de probleme au devenit atât de complicate, până la a genera lungi şi deseori obositoare, orgolioase dispute ce sfârşesc prin a complica încă şi mai mult lucrurile.
Acea disponibilitate, acea claritate şi mai ales acea sinceritate, francheţe, modul său de a spune lucrurile fără nicio intenţie de a linguşi ori de a ofensa sensibilitatea cititorului constituie unele din calităţile esenţiale ale profilului său literar, capabile să configureze un model de scriitor angajat cu întreaga sa existenţă, cu vocaţie şi ardoare în propria scriitură şi în destinul asumat – şi asumat până la capăt. Dacă literatura este încă – aşa cum ar trebui să fie – şi o problemă de caracter, dincolo de talent, dincolo de vocaţia adevărată, atunci se poate spune fără niciun risc al vreunei aproximări convenţionale că Vincenzo Consolo, lăsând deoparte dimensiunea particulară a scriiturii sale, aparţine, în opinia mea, acelei tradiţii de artişti pentru care binomul artă/viaţă reprezintă un punct ferm de plecare şi un punct ferm de sosire; un proiect care face să coincidă acel afară şi acel lăuntru din noi, realitate şi conştiinţă, destinul, cuvânt şi lucru, societate şi individ.
Bogăţia lucrării sale, în toate aspectele ce privesc raportul eu/lume, eu/real, şi, în particular, opţiunile stilistice, problema lingvistică atât de importantă pentru un scriitor italian, oferă o multitudine de perspective de la care se poate pleca în evaluarea operei sale.
S-a vorbit la un moment dat de un „caracter intelectual” al scriiturii sale; am folosit deja ghilimelele pentru acest atribut, fiindcă de fapt orice construct  ce asumă intenţia unui produs artistic nu-l poate exclude, nu-l poate evita. Printre altele, fiindcă – se ştie bine azi mai bine decât ieri – că există mai curând o halucinantă artă de consum ce se adresează în mod prevalent unui consumator leneş, ieşind mereu către aşteptările cele mai facile ale acestuia, către comoditatea sa mai mult ori mai puţin vinovată. Din acest punct de vedere, Consolo procedează de o manieră de-a dreptul contrară: întrucât a ales să scrie realitatea, s-o înfrunte, poate nu spre a o schimba – acesta rămâne oricum un vis dintotdeauna – ci spre a o conduce pe planul conştiinţei spre a trezi în cititor curiozitatea, curajul de a asuma, la rându-i, realul integral cu toate insidiile sale şi cu toate deformările sale.


Metafora „angelus novus”

La apariţia întâiei sale cărţi, Consolo afirmă de a fi fost deja conştient despre cum ar fi urmat să fie „temele” operei sale şi ce anume îl interesa mai mult: „Mă interesa – afirmă el – lumea istorico-socială, nu mă interesau problemele personale sau investigaţiile psihologice. Mă interesa să povestesc Istoria, Sicilia şi, deci, am continuat pe această opţiune de motive privilegiind pe cele care erau teme istorico-sociale. Mă plasam acolo şi ca stil, ca tip de expresie, pe o linie experimentală şi de tip expresiv”.
Există deja totul aici: opţiunea „tematicii” şi opţiunea stilistică, cei doi pilaştri ai unei lucrări literare. Bine-bine, Istoria, dar care Istorie? A Siciliei? Se ştie, istoria e deja ceva nesfârşit, nu doar ca durată, ci ca dialectică internă, ca mod în care este trăită şi, apoi, scrisă-descrisă, de cine, pentru cine şi de cine asumată şi cu câte suferinţe, cu câte consecinţe din păcate ireversibile etc. etc.
Tocmai în această direcţie simt nevoia de a chema la bară metafora de-acum faimoasă care e aceea benjaminiană a lui Angelus Novus. S-o amintim: „… un înger ce pare pe cale de a se depărta de ceva asupra căruia şi-a fixat privirea. Ochii săi sunt căscaţi, gura e deschisă, iar aripile sunt întinse. Îngerul istoriei trebuie să aibă acest aspect. Are chipul întors spre trecut. Acolo unde nouă ne apare un lanţ de evenimente, el vede o catastrofă unică, ce aruncă grămadă, necontenit, ruine peste ruine şi le trânteşte la picioarele sale. El ar vrea foarte bine să se oprească, să trezească morţii şi să reînnoade fărâmele. Însă din paradis suflă o furtună ce i s-a strecurat în aripi, şi e aşa de puternică încât îngerul nu mai poate să şi le strângă. Furtuna aceasta îl împinge fără oprire în viitor, căruia el îi întoarce spatele, în timp ce urcă spre cer grămada de ruine chiar dinainte-i. Ceea ce numim progres este furtuna aceasta”.
O metaforă, cea benjaminiană, angelus novus, care, de altfel, nu identifică un înger nou, ci mai curând ne poate aminti figura Meduzei cu privirea sa mortală pentru cel ce caută s-o înfrunte în faţă; am putea apoi evoca şi metafora labirintului în care nu există ruine – sau, mai precis, nu se deschid vederii – există mereu privirea foarte acută în a găsi acel punct slab al parcursului de unde se poate spera că vom găsi calea de ieşire ori, mai exact, o cale de ieşire…

Să revenim la opera lui Vincenzo Consolo, încercând să identificăm punctul de referinţă capabil să ne avizeze asupra unei căi (nu de ieşire) de intrare în labirintul său. Operaţie foarte dificilă; înainte de toate fiindcă există mai multe astfel de căi, multe puncte de referinţă, nuclee semantice, noduri referenţiale ce pot deveni adevărate chei de lectură şi de abordare; şi, apoi, într-un al doilea rând, operaţie dificilă întrucât, exact în cazul „special” al unui scriitor ce ignoră, refuză, respinge de-a dreptul orice metodă prestabilită, a asuma un anume punct de plecare ca un fel de fir conductor în exegeza operei sale ar fi încă o opţiune la limită, la fel de riscantă.
Să deschidem, totuşi, o cale: iată, luate la întâmplare, câteva citate din care s-ar putea începe un parcurs exegetic, spre a identifica astfel o posibilă linie tematică: „Când am publicat întâia mea carte  (La ferita dell’aprilie / Rana din aprilie), eram conştient care vor fi fiind subiectele scriiturii mele şi ce anume m-ar fi interesat. Mă interesa lumea istorico-socială, nu mă interesau problemele personale sau investigaţiile psihologice. Mă interesa să povestesc Istoria, Sicilia şi, deci, să urmez pe această opţiune de subiecte, privilegiind pe cele erau teme istorico-sociale…”
Aici mi se pare semnificativ să interferăm această orientare tematică a autorului cu metafora benjaminiană: intervine tot aici autorul însuşi spre a ne oferi o confirmare atunci când afirmă că a căutat „să scrie naraţiuni în lumea în care înţelege acest gen Walter Benjamin, un tip de scriitură sau de povestire ce aparţin încă unei societăţi pre-burgheze”.
Ce anume va fi însemnând pre-burgheză nu mi se pare prea greu de înţeles, însă cu condiţia de a reduce discursul, mereu în temeiul afirmaţiilor autorului, la acea tipologie sociale pentru care Istoria nu are nici un sens de progres şi cu atât mai puţin o bază justificatoare. Adică lumea aceea situată între o civilizaţie încă sătească în aspectele ei superficiale, formale, aparente şi care şi-a pierdut cândva coerenţa, acea parte de înţelepciune de care vorbeşte încă literatura orală, şi lumea burgheză care, probabil, de nu cumva greşim noi, a depăşit pe cea a sub-proletariatului, în sensul că cel din urmă s-a lăsat exploatat şi, apoi, instrumentalizat cu consecinţa pierderii patrimoniului său de muncă. În ambele categorii de mai sus regăsim un punct comun: sărăcia, şi de la ea se întâmplă să se dezlănţuie mereu tentativa de opoziţie, de confruntare, de bătălie, cu întreaga scenografie ce se cunoaşte: speranţă, aşteptare, credinţă, neîncredere, angajament nemijlocit în social, trădare din anumite părţi şi, la sfârşit, înfrângerile: dar înfrângeri ce conferă substanţă istoriei, îi dau propria consistenţă, în bine şi în rău…


Metafora melcului

Există, apoi, un alt punct de referinţă (şi de plecare), cel ce ne conduce la ideea de labirint. Iată, vorbind după douăzeci de ani de la apariţie, despre Surâsul marinarului, Consolo ne avertizează: „Cele trei elemente deci, revolta ţărănească de la Alcàra, minerii de pietre ponce de la Lipari şi Portretul lui Antonello reclamau o dispunere pe un spaţiu de corespondenţe şi de sens, în care Portretul însuşi, în trecerea sa prezumtivă dintr-o Messina, deja de mare anvergură istorică, distrusă de cutremure, la Lipari, insulă-regat de existenţă, de mit, la Cefalù, acostare în istorie şi în cultură, desemna un triunghi şi o mişcare de la o mare de nesiguranţă şi de destin (…), la un liman de conştientizare şi de dialectică. Planimetria aceasta metaforică o verticalizam apoi cu un simbol oferit de botanistul Mandralisca, acela al melcului, al mişcării sale în spirală…”
Arhetip, spunem noi, biologic şi sursă de percepţie, de cunoaştere şi construcţie, aşa cum este în Spirala din Cosmicomiche ale lui Italo Calvino, arhaic semn centrifug şi centripet de labirint monocentric, aşa cum îl găsim la Kéreny şi la Eliade.
A propos de Eliade, se poate reflecta la o idee ce-ar putea servi în operaţia de decriptare a unor semnificaţii importante ale literaturii consoliane, respectiv cea indicată de marele savant român cu formula centrarea marginii; ca un obiectiv major pe care Consolo şi-l asumă, aşa cum îl înţeleg în opera sa, anume modul de operare cu realul şi, deci, cu Istoria, în special cea siciliană, s-ar putea indica pe planul unei ideologii literare, adică tentativa de a face să survină în centrul (interesului şi preocupării cititorului virtual) ceea ce s-a numit „sicilianitatea”, ca modalitate destinală de a trăi dificil.

Tot în relaţie cu Eliade, poate fi invocată aici metafora sa despre eterna reîntoarcere care, de altfel, e şi o metaforă de extracţie romantică şi, într-un mod particular, nietzscheană; cu toate acestea, la Eliade, metafora se situează punctual în discursul despre origine şi despre trebuinţa (aproape un semn de destin şi de fatalitate) de reîntoarcere mereu în punctul de plecare şi astfel se iveşte, inculcată în identitatea noastră cea adevărată, o circularitate ce hrăneşte, întreţine, potenţează suferinţa, durerea, un fel de pendant la acel rău montalian de a trăi.
Iată cum se poziţionează Consolo în relaţie cu motivul întoarcerii la origine care, de altfel, e un alt motiv recurent al meditaţiilor-reflecţii ale sale. Vorbind despre cartea sa L’ulivo e l’olivastro / Măslinul şi măsliniul), autorul propune un aspect particular al Siciliei sale prezente, dar mereu cu referire la mitul ulisian şi la tema reîntoarcerii ca o trebuinţă ontică, soartă. „În Sicilia – afirmă autorul – se revine, nu se poate altfel. Aşa cum Ulise îşi părăseşte primitorul tărâm al Feacilor spre a se întoarce în Ithaca sa pietroasă. Nu se poate face abstracţie de locurile în care ne naştem, unde-am crescut, unde am auzit primele glasuri, unde am văzut întâiile lumini… Sunt locuri ce nu pot fi eliminate din memoria noastră. Simţim visul de a reveni, în ciuda a toate”.

Şi de aici ajungem la metafora melcului, situat şi el în labirint, văzut ca o reprezentare a unei ascensiuni de jos spre înalt şi care ar putea semnifica şi cufundarea şi pierderea de sine la capătul acestei spirale mişcătoare. Şi, iarăşi, cuvântul autorului: „Şi există şi simbolul, pentru cercetătorii de etnologie şi de istorie a religiilor (…), simbolul labirintului. Iată, din labirint, cu inteligenţă, putem ieşi, ori putem rămâne prizonieri. Iată, acel simbol eu l-am asumat ca simbol al istoriei, prin care popoarele, populaţiile ce se găsesc într-o nefericire socială, pot rămâne prizoniere înăuntrul acestui labirint in formă de spirală, ori mai degrabă, urmând labirintul, pot ieşi spre realitatea istoriei şi să ia conştiinţă de condiţia lor socială…” Axiomă, aş spune, ori emblemă pentru gândirea scriitorului sicilian.
Un cuvânt-concept, cuvânt-cheie al scriiturii lui Consolo este fără îndoială cuvântul grec nostos ce sugerează întocmai originea, acel ipogeo ca trebuinţă de a pleca mereu de la rădăcini care, deloc întâmplător, se găsesc sub pământ, acel loc ce devine un fundal, o contrapartidă la Istorie în viziunea şi în reprezentarea lui Consolo. Şi de aici imaginile (ale acestor locuri subterane, ale acestor peşteri) se transformă într-un fel de semnal/semn al adâncimii limbii şi al adâncimii istoriei. Putem însă continua cu ideea de labirint ca o metaforă atât de productivă în câmpul exegetic.


Semantica labirintului

Dincolo de vastul şi diversul său câmp semantic, mi se pare oportun a sublinia un fapt al poeticii narative a lui Consolo: raportul pe care el îl stabileşte între ideea de călătorie ca explorare a spaţiului, mai mult a mării decât a uscatului, şi călătoria şi ca întoarcere, a unui Ulise ce se transformă astfel în arhetip al înţelepciunii, al cunoaşterii, un navigator ideal şi deopotrivă singular.
Pentru Consolo, ca şi pentru Dante, pentru Pirandello, întâmplarea eroului homeric cu întreaga sa disperare priveşte spaţiul sicilian şi acea teribilă şi deopotrivă fascinantă Strâmtoare de la Messina ce devine o recurenţă în opera sa.
Tentativa lui Ulise, în treacăt referit aici, vizează spaţiul, astfel încât a-l traversa spre a-l cunoaşte echivalează cu a-l asuma. O tentativă împlinită cu sacrificiu liminar, nu al unui sfârşit posibil, moarte, ci, prin îndepărtarea sa de Ithaca, cu sacrificiul de a înfrunta riscul pierderii a tot ceea ce avea mai înainte, regat şi mai ales iubirea întrupată în figura Penelopei. Intervine aici un alt posibil punct de plecare în interpretarea operei lui Consolo: cel ce-ar putea omologa scriitura pe acelaşi plan cu pânza pe care regina Ithacăi brodează, nu ceva de trebuinţă materială, ci tocmai aşteptarea însăşi ce subintră astfel în destin, al său, al lui Ulise, al nostru al tuturor.
Scriitura ca brodeală nu-mi pare străină proiectului scriitoricesc al autorului operei Le pietre di Pantalica.
În schimb, pe plan stilistic, expresiv, labirintul se prezintă într-adevăr ca un referent precis, necazual, legat de o alegere pe care Consolo o identifică în Calvino. Şi de aceea poate fi chemată să depună depoziţie faimoasa formulă calviniană Sfidarea labirintului, însă referinţa nu înseamnă altceva decât un posibil parcurs al criticii în căutarea altor chei de lectură spre a putea da efectiv, dacă acest lucru ar fi posibil şi plauzibil, un sens lumii pe care ne-o propune un autor şi care rămâne – întrucât trebuie să rămână – încă o lume de interogat, prin confruntarea mereu deschisă conştiinţei cititorului.
Să decidem acum care ar putea fi oferta sugerată, cea mai potrivită, a bogatei şi lungii semantici a labirintului la Consolo? Acel joc care are, aşa cum aminteşte Kéreny, o semnificaţie rituală şi ca atare serveşte la abolirea – prin reprezentarea ei – a spaimei de moarte, angoasa omului în faţa nimicirii tuturor lucrurilor? Să refacem pe scurt scenariul acestui joc ce se prezintă în doi timpi, în două faze: intrarea în labirint şi faţă-în-faţă cu misterul, în care actorii experimentează pierderea de sine; pe urmă, întoarcerea la lumină ce-ar reprezenta o nouă naştere, atestând continuitatea vieţii ce se regenerează din generaţie în generaţie. Până aici, Kéreny. S-au mai înregistrat, în ultimul veac, alte şi alte interpretări, precum cea a lui Tagliaferri pentru care labirintul ar putea fi luat ca o metaforă a unui uter matern, iar firul Ariannei ar fi deveni atunci cordonul ombilical, Minotaurul –  un embrion, un germen, o umbră neliniştitoare cu care trebuie să ne confruntăm.
Pentru Calvino avem un cu totul alt tip de interogaţii-soluţii, printr-o idee pe care am întâlnit-o şi la Consolo, a propos de un alt topoi, însă nu atât de diferită de această perspectivă de natură poetică şi, dacă vrem, de poiesis, ca far poetico / a face poetic.
Pentru autorul cărţii Cosmicomiche, operatorul interpretativ devine un raport cartografic ce include o distanţă faţă de labirint: astfel, e uşor de găsit calea de ieşire atunci când labirintul este scrutat din afara lui, prin urmare atunci când dispunem de o hartă totalizantă; în schimb, dinăuntru şi mai ales atunci când hărţile sunt parţiale şi contradictorii, se întâmplă că nu doar nu mai este posibilă mântuirea, ci se intră într-o şi mai gravă confuzie, un fel de substituire a toposurilor, a insulelor, fiindcă prin aproprierea toposului, insula îşi schimbă numele, adică şi identitatea.
Ne oprim aici cu povestea exegetică a unui motiv-mit atât de complicat şi deopotrivă incitant, nu înainte însă de a focaliza cel puţin încă o sugestie pentru scriitura lui Vincenzo Consolo: labirintul pentru el îmbracă veşmântul Istoriei ori mai exact o pagină a ei, cea siciliană, identificată în unele momente de ruptură, de devălmăşie şi de aceea animată nu de o justificare, ci de o justă reconstrucţie în baza căreia va fi apoi posibil denunţul acelor urme şi al acelor insidii ce ne provoacă în şi de către prezent.
Şi din acest motiv reintră în scenă chiar acum metafora benjaminiană a acelui angelus novus; care, să reamintim, se găseşte ţintit, prizonier între un trecut pentru care nostalgia sa nu ajunge spre a săvârşi întoarcerea, dar nu e cu putinţă nici a păşi înainte, în viitor, prin acea furtună ce îl înfrânge.
Însă prezentul unde se află? Prezentul nu există, pe linia unei dialectici elementare, e doar un pasaj, o trecere, un limb, acel purgatoriu dantesc în care Vergiliu şi-a pierdut aproape toate puterile şi în care lui Dante, ca nouă tuturor, i-a rămas numai să se interogheze pe sine ca soluţie de orientare.
Pentru Vincenzo Consolo, creator al unei opere ce nu se impune nici prin cantitatea (dimensiune, diversitate de motive, de teme), nici prin imprudenţa de a linguşi gusturile, în mare parte pervertite, corupte de consumism, ale cititorului, pentru el, deci, literatura îmi pare a fi o mântuire deplină; şi un pariu cu Istoria aşa cum aceasta a fost mereu scrisă-descrisă, dar nu şi trăită: e o mântuire ca tentativă de a recupera trecutul prin medierea cuvântului, devenit piatră, capabil să exorcizeze realul adevărat, cel trăit şi nicicând trădat.
În această perspectivă, poetică, simt nevoia de a identifica formula paradigmatică pentru întreaga sa lucrare şi pe care aş numi-o textualizarea realului şi care şi-ar asuma tentativa de a transmuta, în logos, acel ontos ce-ar putea fi luat ca topos, ipogeo, nostos şi aşa mai departe.