Giuseppe Pontiggia și aforismele

Giuseppe Pontiggia a avut mereu o mare pasiune pentru aforisme ca gen literar. A aprofundat acest gen ca cercetător și l-a cultivat ca scriitor în diferite texte și cărți, integrându-l adesea și în romane, numindu-l „aforism narativ”.
Pentru Pontiggia aforismul e un exemplu de sinteză și de precizie, întrucât poate și are capacitatea de a concentra în câteva cuvinte concepte și experiențe vaste și profunde. În concluzie, are capacitatea de a spune esențialul. Acest obiectiv a marcat întreaga activitate literară a lui Pontiggia, pentru care substanțialitatea a reprezentat o căutare constantă și tenace, un parcurs perseverent și îndelungat, un scop urmărit și atins.
Substanțialitatea lui Pontiggia vizează adevărul: acesta e rezultatul unor date, observații și interpretări punctuale și adesea demască clișeele și certitudinile ambigue, folosindu-se în deosebi de întrebuințarea potrivită și riguroasă a limbii.
Un prim exemplu:

SOLDAȚI – Agenți ai păcii

Câteva cuvinte pentru o definiție aforistică bazată pe structura „vocii” lexicale a vocabularului, cărții și modelului îndrăgit de Pontiggia. Vocea o reprezintă cuvântul „Soldați”, iar semnificatul ce-i corespunde e „Agenți ai păcii”. Efectul e paradoxal și comic. În niciun dicționar nu vom găsi această explicație a termenului „soldați”. E în mod evident o definiție ironică ce răstoarnă natura tradițională a termenului. Pontiggia exprimă un contra-adevăr, redă folosirea denaturată a limbajului și a lucrurilor. Scoate în evidență și stigmatizează strădaniile istoriei și folosirea improprie a unui termen militar pentru a indica un scop pașnic. A spune că „soldații” sunt „agenții păcii” e o contradicție în sine și evidențiază ipocrizia dominantă a politicii și a comunicării în masă, subliniind ușurința cu care acestea se impun și sunt acceptate fără a fi criticate.
Interpretând natura sarcastică și polemică specifică scriitorului de aforisme, Pontiggia transformă aforismul într-o săgeată ascuțită de adevăr. Gândindu-mă la literatura română, l-aș asocia cu Emil Cioran, care în Italia a avut doi prieteni și în același timp scriitori de aforisme, pe Guido Ceronetti și Mario Andrea  Rigioni. 
Pontiggia lucrează mult cu expresiile și semnificațiile lingvistice, care sunt modele și reprezentări ale comportamentelor. Titlul cărții în care e prezent aforismul citat e Nisipurile nemișcătoare (1991). Și pentru acest titlu pornește, de asemenea, de la o expresie comună, „nisipurile mișcătoare”, care ne duce cu gândul la un pericol insidios pentru cine e în preajma lor. Însă el schimbă cuvântul și conceptul, adăugând un simplu prefix, trecând de la noțiunea de „mișcător” la aceea de „nemișcător”. Totul se schimbă, mai puțin avertismentul ce anunță pericolul. Semnalul de alarmă rămâne, ba chiar se accentuează, subliniind blocajul social și cultural pe care adjectivul „nemișcător” îl atrage, agravând situația. Totul e într-atât de stagnant, repetitiv și învechit încât ulterior situația ilustrată se înrăutățește. Imobilitatea caracterizează societatea italiană a anilor optzeci ai secolului XX, în care oamenii sunt autori și victime ale clișeelor și ale neologismelor ce reflectă o îngrijorătoare sărăcire civilă și morală. Mișcarea progresivă a umanismului pare blocată, ba chiar imobilizată, până și în ceea ce privește noile cuvinte, care ar trebui să îi demonstreze evoluția.  
Pontiggia observă și delimitează o panoramă deprimantă, în care suntem mai degrabă mașinării decât indivizi, mai degrabă obiecte în masă decât subiecte cu gândire proprie, fiind cu toții cuprinși de grija succesului și de a fi la modă, marionete ale unei mari alienări colective. Cu scene și aforisme adesea grotești și hilaro-tragice, autorul nostru descrie prin fragmente aforistice o societate de marionete în care ele însele se încarcerează, căzând de cele mai multe ori pradă demonilor ridicoli și idolilor mediatici, având ca rezultat inevitabil milai nebunia. Se naște un teatru „micro-comic”, pentru a folosi titlul unei secțiuni de aforisme din Nisipurile nemișcătoare din care preiau următoarele exemple în cele ce urmează: 

INTER NOS – Inter omens.

INCREDIBIL – Folosit pentru a atrage atenția asupra a ceea ce spunem, acesta fiind motivul datorită căruia e folosit în mod constant. Cel care ascultă se simte resemnat, fiindcă niciodată nu e vorba despre ceva incredibil, ci doar despre ceva care e puțin credibil. Am avut o întâlnire incredibilă (folosit cu sensul de „interesantă”). Dar interesul celui care ascultă a scăzut deja. Am cunoscut o femeie incredibilă. Interesul e zero. De fapt, incredibil este doar cel care folosește acest cuvânt.

            ÎNVINGĂTORI – E suficient să îi privești.

            A RECITI – Se folosește pentru clasicii ce sunt citiți pentru întâia oară.

            SINCER Același sens precum „onest”. Sunt în mod sincer fericit pentru tine, crede-mă. Cum să-i crezi?

            SALT CALITATIV Așa cum spunea Lec, puricele sare, dar nu de bucurie.

Pontiggia acordă o atenție tăioasă și caustică expresiilor și neologismelor recente, pe care le consemnează cu grijă într-un vocabular actualizat al contemporaneității, deopotrivă distractiv și tragic: „tragicomic”. Surâsul coroziv al „Nisipurilor nemișcătoare”, spune Pontiggia, derivă din „acea amărăciune care la maturitate nu mai speră să rezolveontradicțiile și conflictele, ci le acceptă în prezența lor ireductibilă”. Această accepțiune realistică a vieții nu e prezumtivă, ci cordială, dând naștere unei indubitabile simpatii față de ființa umană, față de slăbiciunile și limitele sale. Privirea lui Pontiggia e orizontală, nu verticală. El nu predică, întrucât face parte din fragilitatea umană comună, dar în ciuda acestui fapt nu renunță la judecată și la denunț. Armele sale împotriva omologării pasive și euforice a maselor sunt curiozitatea captivantă, dorința de a experimenta, ironia și autoironia, în încercarea de a aprinde scânteia unui gândiri originale, din păcate rar întâlnită astăzi.
În eseul Aforismul ca medicament al omului (introducere în volumul Scriitori italieni de aforisme, Milano, Mondadori, „I Meridiani”, 1994), Pontiggia susține că cea mai importantă calitate a aforismului este aceea de „a cuprinde în limitele unei definiții, fluxul, altfel de neoprit, al experienței”, concentrând ceea ce este mult în puțin, în vederea unei mai bune și mai economice înțelegeri a vieții. Privind din această perspectivă, în sine terapeutică, aforismul e „un ajutor pe care omul îl oferă altui om, o îndrumare pentru a evita greșelile sau pentru a le remedia, alinareae care experiența o poate oferi celor care încă mai trebuie să o înfrunte”. Aforismul are „caracterul dialogic al unui mesaj solidar”, conjugând în mod virtuos „concizia, tratamentul și prudența”.  
Pontiggia face parte din marea tradiție a autorilor antici și moderni de aforisme, de la Hipocrate la Guicciardini, de la La Rochefoucauld la Nietzsche, Kraus și Canetti, Longanesi și Flaiano. Precizie, brevitate și condensare, capacitatea de a spune maximul de semnificat în numărul minim de cuvinte sunt calități clasice, care, conform lui Alberto Savinio, în fişa Romantismului din a sa Nouă enciclopedie exaltă „acea misterioasă facultate care știe să reducă valorile la putere maximă folosind minimul de volum și care e cunoscută sub numele de «clasicism»”; „maximul de informație cu minimul de resurse” a scris Primo Levi în Meseria celuilalt. «Therefore, since brevity is the soul of wit / And tediousness the limbs and outward flourishes, / I will be brief» spune Polonius în Hamlet după Shakespeare (II, 2, 90). Cehov, care se definea „un avid partizan al anecdotelor scurte” (într-o scrisoare din 12 ianuarie 1883 adresată lui Nikolai A. Leykin), scria că „brevitatea sora talentului” (într-o scrisoare din 11 aprilie 1889 adresată lui Alexandru Cehov). Pentru a fi conciși e nevoie de concentrare mentală și lexicală, strădanie pentru a ajunge la esență: un exercițiu dificil care necesită răbdare și sacrificiu. Pare o contradicție, dar așa stau lucrurile. A spus-o în mod impecabil Pascal în a șaisprezecea scrisoare provincială: „Am făcut această [scrisoare] mai lungă, fiindcă nu am avut timp să o fac mai scurtă” («Je n’ai fait celle-ci plus longue que parce que je n’ai pas eu le loisir de la faire plus courte»).
Exemplul din Amintirile lui Francesco Guicciardini din secolul al XVI-lea e emblematic. Experiența e baza pe care se fundamentează discursul aforistic, care ajunge la forma sa finală cu timbrul esențialității și al incisivității. Invitația celebrei „amintiri” 210 a lui Guicciardini e magistrală:

            „Puțin și bun, spune proverbul. E imposibil ca cine spune și scrie multe lucruri să nu folosească mult prea mult material [material de aruncat]; dar cele puține pot fi toate digerate și scurtate. Dar poate ar fi fost mai bine să alegem din aceste amintiri o floare în loc să acumulăm atât de multă materie”.

Comentează Pontiggia: „E de admirat și-ul copulativ care unește puținul și bunul. Noi l-am înlocuit cu un dar adversativ, iar asta ne învață ceva despre ideea noastră asupra stilului, precum și asupra cititorului”.
Prezența aforismului se manifestă în mai multe texte ale lui Pontiggia. În părțile narative care disting romanul Arta evadării (1968), precum și în eseurile din volumele Grădina hesperidelor (1984) și Insula zburătoare (1996). Dar aș spune că mai ales în cartea Prima persoană (2002), compusă din 180 de părți („capitole”) extrase din Albumul lunar publicat în suplimentul de cultură „Duminica” în ziarul „Il Sole 24 Ore” din 2 februarie 1997 până în întâi iunie 2003. Albumul a fost o experiență de scriitură morală și civică de cel mai înalt nivel, aproape unică în panorama italiană actuală. Pontiggia a intervenit asupra multor teme actuale, îmbinând etica și estetica, conform modelului școlii literare lombarde, de la Parini la Gadda, căreia i-a fost unul dintre cei mai buni interpreți în secolul XX. Măsura textelor incluse în Prima persoană e diferită, alternând în mod abil între aforism și eseu scurt, anecdotă, poveste scurtă, fabulă. Închei cu aceste două exemple reprezentative:

            Legile perspectivei – Nu valorează nimic din prisma valorilor. Cum îi văd cei mici pe cei mari? Mici ca ei.

            Erorile iremediabile – Nu sunt cele pe care le faci împreună cu ceilalți, ci cele pe care ceilalți le fac împreună cu tine. Nu ți le iartă niciodată.

Gino Ruozzi

Traducere de Ramona Pașca şi Carla Leonardi, Master CMM Anul II și I,
Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
Coordonator: lect.univ.dr. Delia Morar

(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)