Întâlnirea lui Svevo cu psihanaliza: o relaţie de iubire-ură

Unul din cei mai importanţi exegeţi ai operei sveviene în România a fost regretata italienistă Helga Tepperberg (1944-2020). Cu ocazia centenarului romanului Conştiinţa lui Zeno vă propunem, din perspectiva relaţiei om-artist, un fragment din ampla sa lucrare Schmitz şi Svevo (voll. I-II), Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003-2004.

„Omul ar trebui să poată trăi două vieţi, una pentru el şi alta pentru ceilalţi"[1]

Discuţiile asupra relaţiei om-artist au stârnit vii dispute, mai ales de la Sainte-Beuve încoace sau, mai bine-zis, din momentul în care Proust se pronunţă „contra lui Sainte-Beuve” şi îi reproşează celui care a scris Causeries du lundi că, explicând opera prin om, ajunge să confunde universul imaginar cu cel real. De fapt, atât Sainte-Beuve cât şi Proust (sau, ceva mai târziu B. Croce, iar la noi T. Vianu) stabilesc existenţa a două ipostaze aparţinând aceleiaşi personalităţi: chipul, eul exterior, personalitatea practică sau eul empiric, pe de o parte, şi masca, eul profund, personalitatea poetică sau eul liric, pe de altă parte. Divergenţele survin atunci când se pune problema dacă aceste două aspecte comunică între ele ori există independent unul de celălalt.
Intenţia noastră nu este a da o soluţie definitivă  acestei dispute. Credem că răspunzând la întrebarea dacă pentru cunoaşterea aprofundată a operei este necesară şi cunoaşterea „măştii”, a „chipului”, sau e suficientă apropierea de eul profund, nu trebuie neapărat să adoptăm o poziţie tranşantă, mai ales în cazul unei monografii; de altfel, s-a văzut că, între autorii amintiţi, uneori deosebirile nu sunt ireconciliabile, Sainte-Beuve anticipându-l pe Proust, iar acesta prezentând accente sainte-beuviene [2]. În fond, dincolo de orice terminologie avem de-a face mai curând cu o „unitate” oximoronică, care nu ni se pare că ar împiedeca  comunicarea între cele două ipostaze mai sus-amintite. Fără a vedea deci omul şi artistul într-un raport de strictă determinare, există totuşi situaţii, şi I. Svevo ni se pare una dintre cele mai convingătoare, în care anumite momente din biografia unui autor pot deveni, dacă nu indispensabile, cel puţin importante pentru o mai bună înţelegere a operei. Svevo este un argument care serveşte poziţia noastră, dat fiind că până la 60 de ani el a trăit efectiv două vieţi: una pentru alţii, sub numele Ettore Schmitz, om de afaceri triestin, şi alta aproape clandestină, pentru el însuşi, cea a scriitorului Italo Svevo. Pentru a descoperi în ce măsură între Schmitz şi Svevo putem vorbi despre contradicţii sau afinităţi, anumite momente din biografia primului, precum şi unele aspecte care privesc atmosfera istorică şi culturală a vremii ne sunt de ajutor ca să stabilim ceea ce Croce numeşte „starea fundamentală a artistului”. Şi apoi, împreună cu Boris Vian, credem că «trebuie să începi prin a iubi opera pentru a ţine să cunoşti omul”.

În viaţa lui Svevo se produce un eveniment foarte important pentru definirea profilului său de scriitor – întâlnirea cu psihanaliza. Asupra raporturilor dintre teoria lui Freud şi autorul triestin nu vom insista prea mult; referiri ample la acest aspect există în multe monografii dedicate lui Svevo şi am dori să menţionăm, pentru informaţia bogată şi nuanţată, volumul deja citat al lui E. Ghidetti [3]. Unii critici însă tratează subiectul de pe poziţii oarecum 'extreme', fie negând-o total sau minimalizând-o [4], fie acordând psihanalizei rolul de cheie de boltă în analiza operei şi personalităţii lui Svevo [5].
Deşi nu întotdeauna este vorba de 'versiunea' cea mai obiectivă, vom insista asupra precizărilor pe care Svevo însuşi le face în acest sens, preferând să ne sprijinim şi pe elementele de poetică; în acest caz, folosind terminologia lui W. Binni [6], avem de-a face cu crâmpeie de poetică programatică.

Subiectul l-a preocupat din momentul în care, după ce a devenit cunoscut, i s-a aplicat eticheta de „scriitor psihanalist", etichetă pe care într-un prim moment o respinge, mai ales că o parte din opera sa fusese scrisă înainte ca psihanaliza să fie cunoscută în mediile literare europene: „Cu psihanaliza nu am nici o legătură. Dacă nu mă înşel, am citit scrieri ale lui Freud în 1908. Acum se spune că Senilità şi La coscienza di Zeno le-aş fi scris sub influenţa lui. Pentru Senilità îmi este uşor să răspund. Cartea am publicat-o în 1898, iar atunci Freud nu exista, sau exista doar în măsura în care se numea Charcot. Cât priveşte Coscienza, mult timp am crezut că o datorez lui Freud, dar se pare că m-am înşelat”, pentru că „singurul medic psihanalist din Triest şi bun prieten de-al meu, doctorul Weiss […] mi-a spus că […] romanul meu nu avea nici o legătură cu psihanaliza”.
Totuşi, se pare că Svevo a considerat afirmaţia prietenului prea categorică şi imediat simte nevoia să o nuanţeze, precizând că, deşi nu a creat „o operă de psihanalist”, aceasta nu poate fi total despărţită de teoria lui Freud: „Noi, romancierii, obişnuim să ne pierdem vremea cu marile doctrine filozofice şi nu suntem în stare să le clarificăm. Le falsificăm, dar le umanizăm”; şi aceasta, pentru că artistul „trăieşte” filozoful, pe când filozoful o „judecă”, şi de aici bizara dar puternica legătură ce se stabileşte între ei, legătură care „seamănă cu căsătoria, căci   partenerii nu se înţeleg între ei, […], şi totuşi dau naştere unor copii încântători” [7].

Ceea ce Svevo are însă mereu grijă să pună în evidenţă este disocierea care trebuie făcută între aspectul teoretic al psihanalizei, cu urmări de necontestat în cultura bătrânului continent, mai ales în atmosfera Triestului – de menţionat că aici noua doctrină a fost cunoscută mult mai repede decât în Regatul Italiei, iar Svevo a avut ocazia, prin doctorul Stekel, să cunoască şi psihanaliza ‘disidentă’, a celor ce începeau să se îndepărteze de maestru [8] – şi cel practic, al tratamentului propriu-zis, a cărui eficienţă autorul nostru (din cauza unei experienţe personale, dar şi din pricina eşecului suferit de o rudă – celebrul caz Bruno Veneziani [9] o punea serios la îndoială. Poziţia sa e sintetic exprimată într-o scrisoare din decembrie 1927 (cu mai puţin de un an înainte de a muri), adresată lui Valerio Jahier: „Mare om acel Freud al nostru (şi Jahier era evreu – n.n.), dar mai mult pentru romancieri decât pentru bolnavi” [10].

Credem deci, rezumând aceste declaraţii, că Svevo (cel puţin de la un moment dat, anii 1908-1910) nu a putut ignora psihanaliza, chiar dacă raporturile pe care le-a stabilit cu ea nu au fost lipsite de unele contradicţii. Un scriitor care punea în  centrul preocupărilor sale cunoaşterea cât mai nuanţată şi aprofundată a sufletului uman nu putea să nu vadă în psihanaliză o inedită metodă de cercetare, o metodă în stare să depăşească limitele impuse de psihologia experimentală, să potenţeze acea trăsătură a personalităţii sale pe care Leone De Castris o numeşte „ulisism”.
În fond, definirea psihicului drept o entitate complexă (cu raporturi inedite ce se stabilesc între diferitele sale nivele, cu importanţa pe care o asumă inconştientul) sau a visului ca fenomen psihic extrem de complicat şi greu de interpretat corect ofereau soluţii ştiinţifice unor întrebări la care Svevo dăduse doar un răspuns obţinut prin mijloace intuitive (de altfel Freud însuşi admitea că „poeţii şi filozofii au descoperit inconştientul înaintea mea; ceea ce am descoperit eu e metoda ştiinţifică care permite studierea inconştientului” [11].

Ar mai fi de adăugat că, aşa cum observă Giulio Cattaneo, în cazul lui Svevo, ca şi mai târziu în cel al lui Th. Mann, frecventarea lui Schopenhauer şi a lui Nietzsche au reprezentat un factor favorizant pentru apropierea de psihanaliză, dat fiind că „[…] regatul voinţei oarbe anunţă lumea Eu-lui, iar Eu-lui descoperit de Freud îi corespunde intelectul lui Schopenhauer", astfel că Freud, deşi îi ignora pe cei doi filozofi, "avea să tălmăcească în limbaj psihologic intuiţiile lor anticipatoare” [12]. 
În concluzie, între scriitorul triestin şi noua teorie se stabileşte un fel de relaţie de iubire-ură, ceea ce face ca, chiar dacă el manifestă uneori rezerve sau adoptă o atitudine ironică faţă de principiile de bază ale psihanalizei, acestea, „falsificate” sau „umanizate”, să pătrundă în scrisul său, cu consecinţe asupra stilului, a structurii narative şi a personajelor; o dovedesc Vino generoso şi povestirile de după 1914, dar mai ales La coscienza di Zeno, roman pe care Giacinto Spagnoletti îl consideră, şi credem, pe drept cuvânt, „primul document narativ important care ţine seama de influenţa psihanalizei asupra literaturii” [13].
Sumarele consideraţii de mai sus sunt de natură, sperăm, să sprijine ideea ‘că această carte nu este rodul unei iluminări de moment, nu este ceea ce în italiană se numeşte o opera di getto, pentru că elaborarea ei a fost precedată de o lungă perioadă de lecturi şi experienţe de viaţă, de meditaţii şi încercări literare de sertar, de peste douăzeci de ani de „tăcere", dar de o tăcere doar 'oficială'.

(Helga Tepperberg)


(nr. 7-8, iulie-august 2023, anul XIII)

NOTE

1. I. Svevo, O viaţă, în româneşte de M-L. Copceag, Bucureşti, Univers, 1973, p. 196.
2. Cf. Savin Bratu, De la Sainte-Beuve la noua critică, Bucureşti, Univers, 1974.
3. Cf. Enrico Ghidetti, Italo Svevo: La Coscienza Di Un Borghese Triestino, Roma, Editori Riuniti, 1980, pp. 233-246.
4. Cf. E. Rodoti, Il romanziere comincia dove Freud finisce – fascino del quiproquo în "La Fieraz letteraria", Roma 12 ottobre, 1953 sau A. Pittoni, L'anima di Trieste, Firenze, Vallecchi, 1968, p. 61.
5. Cf. M. Fusco, Italo Svevo, conscience et réalité, Paris, Gallimard, 1973, şi E. Gioanola Un killer dolcissimo. Indagine psicanalitica sull'opera di Italo Svevo, Milano, Mursia, 1995.
6. W. Binni, Poetica e storia letteraria, Bari, Laterza, 1963, pp. 30-31 şi La poetica del decadentismo, Firenze, Sansoni, 1961, p. 3.
7. I. Svevo, Saggi e pagine sparse, Milano, Mondadori, 1954, pp. 172-173.
8. Cf. E. Ghidetti, op. cit., p. 240,  pp. 243-244.
9. Cf. ibidem, pp. 238-239.
10. I. Svevo, Epistolario, introduzione di B. Maier, Milano, dall'Oglio, 1966, p. 857.
11. Apud J. Starobinski, Relaţia critică, traducere Al. George, prefaţă de R. Munteanu, Bucureşti, Univers, 1974, p. 232.
12. G. Cattaneo, Svevo e la psicanalisi în Esperienze intellettuali del primo Novecento, Milano, Mondadori, 1968, p. 124.
13. G. Spagnoletti, Italo Svevo în I contemporanei, Milano, Marzorati, 1963, p. 15.