Despre o filozofie a „resturilor”. Povestea unei reviste

În ultimii ani, fenomenul schimbărilor climatice și impactul poluant al activităților umane în contextul globalizării a dus la o dezbatere tot mai intensă, pe multiple paliere (economie, științe naturale, etică, spiritualitate). Pe lângă intervențiile instituționale, de la cele naționale sau transnaționale (ONU, UE) până la cele adoptate la nivel local, subiectul a devenit materie școlară dar și o temă de reflecție filosofică. În prima parte a articolului său, Horia C. Cicortaș evocă experiența revistei „Sophia” (1999-2004), fondată la Napoli de profesorul Horst Künker (1936-2008), ale cărui preocupări filosofice vizau și chestiunea „resturilor”.

Tempus fugit… De curând, lectura unei cărți a lui Matei Vișniec (Ultimele zile ale Occidentului, la care voi reveni în partea a doua a acestui text), m-a făcut să-mi amintesc că au trecut douăzeci și cinci de ani de la nașterea revistei „Sophia” de la Napoli, a cărei existență, deși mai degrabă efemeră (au apărut doar șapte numere, între 1999 și 2004), a marcat o inițiativă interesantă în publicistica filosofică din Italia acelor ani. [1] În plus, experiența în sine a fost o aventură pasionantă pentru protagoniștii ei, printre care se afla și semnatarul acestor rânduri.  
Revista a fost înființată la Napoli, în 1998, de către Horst Künkler (1936-2008) – unicul ei finanțator [2] –, profesor de estetică la Universitatea Orientală din Napoli, împreună cu Giovanni Rossetti (n. 1960), asistentul său, profesor de filozofie la un liceu din Benevento. Künkler, căruia i-am fost student în anii 1993-97, avusese anterior experiența implicării active într-o altă revistă din Napoli, „Metaphorein”, fondată împreună cu Ferruccio Masini (1928-1988) și Romolo Runcini (1925-2014) pe care editorul Tullio Pironti a publicat-o între 1977 și 1985.
Știam că profesorul, căruia nu-i plăceau periodicele academice, cu aerul lor pedant, de morgă, aștepta momentul lansării unei noi reviste, agreabilă ca aspect dar substanțială în conținut, care să se adreseze nu neapărat specialiștilor, ci mai degrabă unui public cult, dezghețat și curios. Künkler, de altfel, era un personaj sui-generis, atât în viața de zi cu zi, cât și în Facultatea de litere și filozofie, unde era foarte îndrăgit de studenții săi și mai degrabă neînțeles, evitat sau invidiat de unii dintre colegii săi de breaslă, mai ales de către sforarii „politicii” academice, care îl percepeau probabil ca pe un „corp străin”, greu asimilabil coteriilor locale. Nu întâmplător, profesorul nu se formase în Italia, ci în Germania, mai precis la Universitatea din Heidelberg, unde-i avusese ca profesori pe romanistul Erich Köhler (1924-1981) și pe filosoful Hans-Georg Gadamer (1900-2002), căruia i-a fost discipol. [3] Intrigilor și jocurilor de culise le prefera viața retrasă, printre cărțile de filozofie și literatură ale bibliotecii sale din Agerola, localitatea montană de pe Peninsula amalfitană, unde se stabilise cu mulți ani în urmă, pe care o alterna cu numeroase „șezători” spontane, prin baruri sau restaurante, împreună cu studenții apropiați. Ar fi greu de redat, fără un anumit talent narativ, gama senzațiilor, emoțiilor, descoperirilor intelectuale stârnite de acele boeme, care adeseori alcătuiau o prelungire voioasă, până târziu în noapte, a cursurilor din facultate. Voi reveni, poate, cu alt prilej, asupra lor.
Fapt este că socraticul nostru profesor german era un gânditor „fără operă” (cum îl ironizau unii colegi), căci nu publicase nici un volum sau lucrare monografică, ci doar articole, eseuri scurte și fragmente dintr-o lucrare de anvergură, ceea ce avea să fie al său opus magnum, la care a lucrat peste treizeci de ani, și care a rămas neterminată, în manuscris: Analitica aparenței. Poate că tocmai această predilecție pentru textele scurte l-a făcut să se aventureze în noua revistă, îndată ce a dispus de resursele economice și umane necesare. [4] Redacția era compusă din cei doi fondatori (profesorul fiind director editorial), la care se adăugau alți trei apropiați ai profesorului, anume Carlo Saviani (filosof; din generația lui Giovanni), Giancarmine Bongo (germanist; coleg de facultate cu mine și bun prieten), plus subsemnatul; în plus, profesorul mă alesese ca secretar de redacție: o experiență nouă, care avea să-mi prindă bine și peste ani. Existau alți colaboratori externi, câțiva dintre ei fiind ulterior cooptați ca redactori.
Una din problemele pe care acest mic colectiv editorial, legat de mediul universitar, dar acționând în afara lui, era trasarea, odată cu numărul inaugural pe care îl pregăteam în toamna anului 1998, identității și a direcției revistei. Începând de la numele (Sophia) și subtitlul ei (revistă de dialoguri interculturale), continuând cu stabilirea rubricilor, a tipului de texte și a colaborărilor, totul urma să le reflecte, cât mai fidel posibil. De fapt, periodicul era expresia firească a ceea ce eram, ca membri ai grupului din jurul lui Künkler, constituit din foști și actuali studenți ai săi, de formație filosofică sau germanistică. Revista se dorea a fi, așa cum indica și titulatura ei, nu o revistă de filozofie în sensul strict, tehnic, al cuvântului, ci o revistă cu o abordare „ecumenică” sau dacă preferați, „holistică”, axată pe dialogul intercultural (între diferitele culturi; de pildă între Occident și Orient) și intracultural (în speță, între diferitele discipline sau domenii ale culturii europene). Acest program, ilustrat în editorialul numărului inaugural, apărut în ianuarie 1999, își prefigura să se ocupe printre altele, de chestiunea hegemoniei culturale a științelor naturale (incluzând toate domeniile disciplinare bazate pe procedeele fizico-matematice) asupra științelor de tip „umanist”. Abordarea noastră interculturală se dorea a fi oglindită mai ales în secțiunea principală, de Studii și cercetări, împărțită în două rubrici: „Problemele gândirii contemporane și ale științei”, plus „Orient și Occident”; ea urma a fi articulată pe baza unei rigori științifice de tip occidental, adresată însă unui public cult destul de amplu, care să se regăsească în interstițiile sau „resturile” rămase în afara, sau în urma, sectoarelor disciplinare prinse între hotare discutabil stabilite. Unor atari exigențe de deschidere încercau să le răspundă și celelalte rubrici ale revistei: „Dialoghi” (incluzând conversații și interviuri tematice), „Laboratorio” (pentru poezie și scurte eseuri literare), „Binario morto?” („Linie moartă?”, destinată pamfletelor) și „Orientamenti” (pentru recenzii).
Pentru a înțelege direcția filosofică imprimată revistei de către Horst Künkler, pe care aș numi-o, simplificând, fenomenologico-hermeneutică, merită să amintesc aici că, în vederea lansării ei, a fost consultat Hans-Georg Gadamer însuși (căruia primul număr i-a și fost dedicat, iar alte numere ulterioare au cuprins contribuții ale acestuia sau asupra operei acestuia). Pornind de la Adevăr și metodă, dar și de la filosofia unor Heidegger și Derrida, una din problemele de fond ce-l preocupau pe Künkler – și, într-un sens sau altul, pe cei din cercul său strâns de colaboratori de la Napoli – era raportul problematic (maniheist) dintre științele fizico-matematice și cele zise „umane”, „istorice” sau „ale spiritului”, într-o perioadă în care acestea din urmă căutau tot mai mult să se ralieze celorlalte (tendință dominantă și azi, la un sfert de secol mai târziu), pentru a-și constitui propriile temeiuri de „științificitate”. Cu alte cuvinte, separarea acestor domenii disciplinare ridică multe întrebări asupra a ceea ce este „științific” și ceea ce nu este (fiind vizate îndeosebi humanioarele), ceea ce, arăta Profesorul chiar în primul său studiu publicat în „Sophia” (La traccia del tocco. Sull’unità delle scienze), implică, printre altele, rediscutarea raportului cartezian între res cogitans și res extensa. [5] Problema este complexă, atât pe plan practic cât și epistemologic, ca atare nu poate fi tratată în acest spațiu restrâns.
Ca să rămân însă la „momentul” Sophiei, ca preambul pentru o discuție mai tehnică pe care o voi dezvolta în partea a doua a acestui articol, țin să precizez că un subiect constant al discuțiilor de grup, sau pe care le-am avut în privat cu profesorul Künkler, și pe care nu am apucat să-l dezvoltăm decât într-o mică măsură în publicațiile noastre, era cel al deșeurilor. Poate că eram constrânși, oarecum, să medităm asupra acestor „resturi” (menajere) și datorită faptului de a locui într-o zonă metropolitană de mare densitate geografică, precum Napoli, unde problema prezenței - și a gestionării – deșeurilor era cronică. [6] Știm cu toții că, în ultimii douăzeci de ani, chestiunea nu mai e doar locală, ci globală: dincolo de aspectul vizibil (și deranjant) al gestionării deficitare a deșeurilor, resturilor și reziduurilor de tot felul, ea vizează impactul activității umane asupra mediului înconjurător. Ca filosof, Horst Künkler medita asupra problemei poluării cu toată seriozitatea, considerând că în momentul actual – la finele secolului trecut și începutul celui actual – el constituie o temă de reflecție inclusiv filosofic, căci privește raportul nostru, al oamenilor, cu lumea – cu natura, cu lucrurile și cu resturile pe care le producem încontinuu, îndeosebi ca membri ai societății actuale de consum.
Iată de ce, spuneam la începutul acestor rânduri, lectura recentă a unui text al lui Matei Vișniec (Pubele pentru toți, în volumul menționat inițial) mi-a adus în minte „povestea” revistei Sophia și a fondatorului ei, gânditorul „urmelor” și al „resturilor”. Suntem cu toții, de fapt, producători de deșeuri potențial poluante, începând cu vârsta de sugar (scutecele de unică folosință bunăoară), continuând cu existența noastră de cumpărători-utilizatori-consumatori, până în momentul mutării din această viață (incluzând problema impactului ambiental al înhumării, cremării etc.). Nu mai este un mister că tipologia, cantitatea și concentrarea deșeurilor, indiferent de starea lor fizică (solidă, lichidă, gazoasă), este, în societatea occidentală – dar care se extinde treptat pretutindeni pe glob, uneori în forme chiar mai violente, ce țin de faza industrială „sălbatică” a capitalismului din secolele trecute –, o sursă continuă de poluare a atmosferei, apelor, solului din care noi oamenii, alături de celelalte vietăți care au mai supraviețuit alături de noi, ne hrănim.
Dar despre cauze, consecințe și alte aspecte filosofice ale chestiunii resturilor – în partea a doua a articolului.

Horia Corneliu Cicortaș
(nr. 9, septembrie 2021, anul XI)