Reîntoarcerea lui Nae Ionescu

„Nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a mișcării legionare și nici un portret al lui C.Z.C. Documentele la îndemână sunt insuficiente. În plus, o atitudine «obiectivă» îi poate fi fatală autorului. Astăzi nu sunt acceptate decât apologiile (pentru un număr infim de fanatici, de toate națiile) sau execuțiile (pentru majoritatea cititorilor europeni sau americani). După Buchenwald și Auschwitz, chiar oamenii cinstiți nu-și mai pot permite să fie «obiectivi»”.
(Mircea Eliade, scrisoare către Ioan Petru Culianu, 17 ian. 1978)

În decembrie 1977, cu câteva luni înainte ca sintetica monografie despre Mircea Eliade să fie trimisă la tipar (a apărut în martie 1978, la editura Cittadella din Assisi), Culianu îi ceruse acestuia, de la Groningen – se stabilise acolo cu  un an în urmă, ca lector de limba și literatura română la universitate –, lămuriri cu privire la politica interbelică românească, în general, și apropierea lui Eliade de Garda de Fier, în particular.
Dosarul politic al intelectualilor cu trecut legionar, ori cu roluri active în cadrul partidelor democratice necomuniste, era periodic actualizat de autoritățile de la București, a căror clemență față de „dușmanii poporului” depindea în mare măsură de „pocăința” acestora. Procesul de „reeducare” implica, de regulă, colaborarea cu noul regim comunist instalat definitiv prin izgonirea Regelui Mihai și impunerea Republicii de tip sovietic. Asupra exilaților, presiunile erau mai mult indirecte, exercitate asupra familiilor și prietenilor rămași în țară; urmărirea lor viza anihilarea acțiunilor anticomuniste ale acestora și/sau curtarea lor, în scopul obținerii de foloase propagandistice. La răstimpuri, fragmente din aceste dosare politice zburau liber către lumea capitalistă a „exploatării omului de către om”, unde puteau folosi tovarășilor aflați pe aceleași baricade teoretice sau criticilor cu agendă ideologică.
Astfel de ecouri ajunseseră și în Italia, țara în care Culianu se refugiase în 1972, și unde își luase o a doua licență (1976), în istoria religiilor, cu Ugo Bianchi, la Universitatea Catolică Sacro Cuore din Milano. Eliade credea că timpurile nu erau coapte încă pentru o abordare senină și liberă de prejudecăți a fenomenelor interbelice românești pe care Culianu apucase să le înțeleagă mai bine doar plecând din România ceaușistă, unde accesul la sursele de documentare era îngrădit, mai ales atunci când erau vizați autori din zona curentelor de gândire filosofică adverse marxism-leninismului de stat, precum Nae Ionescu sau Lucian Blaga.
Mort în martie 1940, Nae Ionescu nu a mai avut parte de oferte de „negociere” din partea comuniștilor sosiți la putere după război, așa cum i s-a întâmplat lui Blaga. (Pentru detalii, a se vedea romanul autobiografic al acestuia, Luntrea lui Caron). Dar chiar și mort, a fost cel puțin la fel de temut ca în viață, rămânând persona non grata pe toată durata dictaturii comuniste, din toate punctele de vedere. Atunci când era pomenit, în legătură cu filosofia iraționalistă a trăirismului, era lichidat în câteva rânduri, tratat ca un spectru amenințător ce trebuia să rămână bine închis în temnițele subterane ale gândirii. În legătură cu Nae Ionescu, a cărui influență asupra „tinerei generații” interbelice era notorie, și în legătură cu Mișcarea Legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu, ce-l fascinase nu numai pe excentricul profesor de logică, ci și pe mulți dintre ucenicii săi, Culianu îl întreba acum pe Eliade, pentru a ști cum răspunde celor ce îl atacaseră recent, mai ales în Italia. În particular, despre sine, acesta din urmă a preferat să adopte metoda tăcerii în public, furnizând explicații doar în privat, caz după caz, privind poziția sa față de Legiune și alte fapte ale trecutului. În categoria acestor explicații private intrau atât corespondența și conversațiile strict personale, cât și interviurile sau scrierile destinate publicului, precum Jurnalul, Memoriile și interviurile – tot mai numeroase în ultimele două decenii de viață, când apogeul renumelui său de savant internațional a fost însoțit de critici, științifice și nu numai, din ce în ce mai vehemente. Astfel, în adnotările diaristice sau în partea a II-a Memoriilor, apărută postumă, în 1988, un rol important în explicarea propriei angajări legionare, dar și al altor necazuri (suspendat, în 1937, din activitatea de asistent onorific a lui Nae Ionescu, pentru a fi scris un roman pornografic, publicat în 1934!) este atribuit legăturii sale strânse cu Profesorul. Să nu uităm că acesta îl ajutase încă înainte de a-l lua ca asistent și suplinitor la cursurile de la Universitate, și că, printre altele, Eliade nu fusese doar studentul lui Nae Ionescu, ci și colaborator al acestuia în redacția ziarului „Cuvântul”; o dependență nu doar morală sau intelectuală, ci și economică. Pe de altă parte, Nae Ionescu a fost considerat a fi fost, din 1933 până la moarte, „ideologul” Mișcării Legionare, chiar dacă nu a fost membru al ei. Această calitate – atribuită de unii, contestată de alții, cu argumente de o parte și de alta intens dezbătute și azi – a fost unul din elementele ce au condus la arestarea și întemnițarea, în 1938, a lui Eliade: o experiență care i-a lăsat, cum era firesc, răni profunde în viață.
Cât despre Nae Ionescu, merită amintit că apropierea explicită a acestuia față de Garda de Fier s-a petrecut în 1933, cu patru ani înainte ca Eliade să facă pasul fatal, evidențiat de câteva articole publicate în anii 1937-38, în care propriile tendințe naționaliste iau forma unor endorsement-uri clare în favoarea legionarismului codreanist. Cu alte cuvinte, el se raliază decisiv Mișcării doar în anul 1937, inaugurat de „martiriul”, în războiul civil din Spania, al gardiștilor Ion Moța (cumnat al Căpitanului) și Vasile Marin, și încheiat cu acel exploit al Mișcării la alegerile parlamentare din toamnă ce aveau să ducă, odată cu momentul ei de maximă popularitate politică, la instaurarea dictaturii lui Carol II. Mai mult chiar, reluarea ostilităților Palatului împotriva Gărzii de Fier și a susținătorilor ei (de la cei majori, precum Nae Ionescu, până la cei minori, precum Mircea Eliade) avea să culmineze cu decapitarea acesteia, prin asasinarea lui Codreanu.
Ca susținător al Legiunii, Nae avusese de îndurat o primă detenție – paralel cu suspendarea, timp de patru ani, a ziarului său „Cuvântul” –, la începutul anului 1934, fiind suspectat (și apoi eliberat fără urmări penale) ca instigator moral al atentatului prin care „Nicadorii” legionari îl uciseseră, în 29 noiembrie 1933, pe președintele Consiliului de miniștri, Ion Gh. Duca. Rămas fără „unealta” ziarului, și-a continuat activitatea „socratică”, prin cursurile universitare și conferințe ținute prin țară, fără să se sinchisească de publicarea în scris a vreunei opere filosofice sistematice, pe care de altfel o disprețuia, considerând-o piatra funerară a gânditorului. Au venit apoi evenimentele din 1938, prelungite până în primăvara anului 1940, când Nae Ionescu a murit. Restul e cunoscut: teritoriile românești cedate fără luptă, abdicarea lui Carol, sosirea generalului Ion Antonescu la putere, cooptând la guvernare legionarii lui Horia Sima, rebeliunea legionară din 1941 și în fine războiul, ale căror consecințe nu au fost până acum complet anihilate.


Nae Ionescu înfățișat ca diavol (Catedrala Patriarhală, București)
(foto wikipedia, autor Mihai Pitea)


După instaurarea comunismului, publicistica, cursurile litografiate și alte scrieri publicate sau inedite ale lui Nae Ionescu au fost ținute riguros la index, iar atunci când s-a scris despre el, s-a scris doar negativ. La absența unui climat liber de dezbatere s-a adăugat și circumstanța că Nae fusese „diabolizat” încă în viață, nu numai de către patriarhul Miron Cristea, care a ținut să-l imortalizeze în scena Judecății de Apoi pictată la intrarea în catedrala patriarhală. Chiar și făcând abstracție de opiniile și implicarea politică a logicianului trăirist, înrâurirea indiscutabilă pe care a avut-o asupra „tinerei generații” interbelice a rămas probabil marcată cu fier roșu de ciudata și înciudata prefață la romanul De două mii de ani (1934; apărut în 2018 în traducere italiană) scris de fidelul său ucenic brăilean și evreu, Mihail Sebastian. De la antisemitismul teologic al acele prefețe, până la antisemitismul tout court era un pas scurt. Prin el, adică prin tatăl răutăților, Diavolul, era mai ușor de lovit în toți ucenicii săi, indiferent cât, când și cum  flirtaseră cu legionarismul.
Dacă Eliade credea, în 1978, că nu se poate scrie „o istorie obiectivă” asupra lui Codreanu și a Mișcării, astăzi cum stau lucrurile? Se pare că nu mai e o misiune imposibilă, căci asupra Căpitanului au fost publicate în ultimii ani mai multe opere urmând tocmai acea „atitudine obiectivă” pe care Eliade o credea „fatală” autorului. Una a fost scrisă chiar de autoarea celei mai recente biografii a Profesorului, Tatiana Niculescu; printre altele, volumul Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, publicat cu succes la editura Humanitas în 2017, a fost recent tradus și în Polonia.
Astfel, în seria biografiilor istorice dedicate unor personaje ilustre ale istoriei României (Regina Maria, Regele Carol II, Regele Mihai), publicate la aceeași Humanitas în ultimii cinci ani, a apărut, în aprilie 2020, volumul Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, devenită și ea, în plin lockdown, un bestseller. În cazul acestei cărți, putem spune că o parte din „teren” a fost pregătit de autoarea însăși, căci în ultimii ani s-a impus publicului din România prin aceste biografii clasice, scrise în stil anglosaxon, temeinic documentate dar fără etalare inutilă de erudiție, într-un stil clar și deopotrivă elegant, adresându-se atât specialistului cât, mai ales, cititorilor de rând. În anii nouăzeci, de (interminabilă) „tranziție”, astfel de sinteze nu erau posibile. Ele datorează mult eforturilor anevoioase și lipsite de glorie, întreprinse de cercetători perseverenți. Rezultatele muncii lor sunt reviste sau volume monografice aproape imposibil de găsit în librării, publicate la edituri de nișă, în tiraje extrem de reduse, în ediții cu greu finanțate.
Acesta este cazul, bunăoară, al „înaintemergătoarei” Dora Mezdrea, cea care, de peste douăzeci de ani, s-a dedicat cu deosebită sârguință cercetării naeionesciene. Așa au apărut, din 1999 până în 2018, la trei edituri succesive, seria de Opere complete aleacestuia, îngrijite împreună cu Marin Diaconu. Opere? Păi nu era, dumnealui, un filosof-fără-operă? Poate că ar râde și el, azi, văzându-și cursurile rostite și scrierile scurte (articole, prefețe, conferințe) adunate nu doar într-un singur volum, cum făcuse Eliade în 1937 (culegerea Roza vânturilor fiind singura carte antumă a lui Nae Ionescu), ci în douăzeci de tomuri groase. Dora Mezdrea nu s-a ocupat doar cu editarea operelor, știute și neștiute, ale Profesorului. I-a dedicat extinse studii biografice, apărute într-o Biografie apărută inițial, la începutul anilor 2000, în patru volume (publicate la diferite edituri succesive), iar mai recent, în ediția a doua, revăzută și adăugită, în două tomuri de câte peste 800 pp., la Editura Muzeul Literaturii Române (București, 2015). Alte lucrări specifice au văzut lumina tiparului în acest răstimp, precum seria volumelor Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității (la editura Eikon). Deși, prin însăși natura lor, aceste lucrări analitice, în care nu lipsește un ton „reabilitativ” – poate și ca reacție la perioada deceniilor trecute, de anatemizare ideologică –, au ajuns mai greu la cititorii de rând, ele au meritul de a oferi cercetătorilor o masă prețioasă de informații și documente, utilă inclusiv pentru realizarea unor sinteze mai accesibile, așa cum este volumul Tatianei Niculescu. Astfel, după o perioadă de diabolizare (teza) și o fază de reabilitare (antiteza), avem acum în față o nouă biografie, „obiectivă”, a lui Nae Ionescu (sinteza). Ea are meritul de a fi construită cu echilibru, delicatețe și empatie, oferindu-ne portretul interesant și credibil (fără a pretinde a fi exhaustiv sau definitiv) al unui personaj excentric, aventuros, controversat, greu de fixat în șabloane, dar mai ales inevitabil atunci când cercetăm rădăcinile, evoluția și ramificațiile „tinerei generații” interbelice.
Că Nae Ionescu e interesant și seducător nu numai ca personaj istoric, ci și ca autor (filosofic), o demonstrează o altă noutate editorială semnificativă, marcând poate decisiv revenirea lui în forță. În același an 2020, la Editura Fundația Națională pentru Știință și Artă a Academiei Române, în prestigioasa Colecție de „Opere fundamentale”, au apărut, sub îngrijirea lui Marin Diaconu și a Dorei Mezdrea, trei tomuri de Opere ale lui Nae Ionescu, incluzând Cursurile universitare (volumele I și II), precum și o selecție de studii, prefețe, articole și cronici ale sale (volumul III), însoțite de obișnuitele aparate critice ale lucrărilor ce apar în această colecție (introduceri, postfețe, cronologii, note, indici de nume).
În fine, pentru a încheia seria acestor considerații – și coincidențe – finale, ținând cont că revista de față se numește Orizonturi culturale italo-române, semnalăm cititorilor români apariția, la începutul lunii octombrie 2020, la editura Stamen din Roma, a volumului de 482 pp. Conoscenza metafisica ed esperienza religiosa, cuprinzând, în traducerea italiană a lui Igor Tavilla, Cursul de filosofia religiei, 1924-1925, Cursul de metafizică (cel asupra lui Faust) din 1925-1926, iar ca Addendum, prelegerea inaugurală din 1919 despre „Funcțiunea epistemologică a iubirii”, alături de alte aparate critice (introducere, postfață, bibliografie și Index). Editorial, cel puțin, Nae Ionescu s-a reîntors.




Horia Corneliu Cicortaș
(nr. 1, ianuarie 2021, anul XI)