Florența şi Renașterea (VIII)

Motto: „Putem spune cu îndreptăţire că orice operă care excelează în redarea materialelor frumoase, a florilor, a bijuteriilor sau a ţesăturilor este realizarea unui artist nordic…” (Ernst Hans Gombrich)

Preliminarii

În acest studiu, ne propunem să oferim un tablou al picturii flamande, al noutăților aduse de aceasta în spațiul european, al plus valorii adăugate, al relațiilor cu pictura renascentistă, în general, cu cea italiană, în special. Precizăm că vom lua în discuție dezvoltarea picturii (nu și a celorlalte arte), ca timp de referință – secolul al XV-lea (Quattrocento în italiană), iar ca spațiu – un teritoriu destul de vast, nu întotdeauna riguros delimitat, care cuprinde Flandra, Țările de Jos, Luxemburgul, Burgundia. Căsătoria lui Filip Temerarul cu Margherita, moștenitoarea casei de Flandra (1369). a însemnat începutul unei dezvoltări accelerate a casei de Burgundia pe un vast teritoriu sub conducerea acestuia (1364-1404), apoi a lui Ioan I (1404-1419), Filip cel Bun (1419-1467), Carlo Temerarul (1467-1477), Maria de Burgundia (1477-1482).

Casa de Burgundia

Fiul lui Ioan, Filip al III-lea, zis cel Bun, a fost unul dintre cei mai influenți monarhi ai evului mediu târziu. În perioada domniei sale, Burgundia ajunge la apogeul existenței sale. De-a lungul domniei sale de aproape 48 de ani este un abil diplomat, jocul de alianțe pe care acesta îl practică între Anglia și Franța îi permit să fie șeful unui stat independent, autointitulându-se „Mare Duce al Occidentului” și unul dintre principalii mecena ai perioadei. Filip extinde teritoriile sale, domeniile burgunde din Țările de Jos cuprinzând majoritatea teritoriului actual al Belgiei, Olandei și Luxemburgului.
Doar după 1430, când a adăugat Brabantul și Limburgul (1430), Olanda și Zeelanda (1431), provincia Hainaut (1433) și Luxemburgul (1451), se poate vorbi de Statul Burgundia, cu granițe ferm conturate și o curte vestită în toată Europa Evului Mediu.
 Pictura flamandă se naște și se dezvoltă la începutul secolului al XV-lea într-un teritoriu ce cuprinde Țările de Jos sudice, așa-zisa Flandra (cu orașele Bruges, Ypres, Gand), teritoriul Brabantului (cu orașele Anvers și Artois), precum și regiunile numite Olanda și Zeelanda, aflate ceva mai la nord.     
 Bruges, favorizat de poziția sa geografică, nu departe de Marea Nordului (15 km.) cu acces la canalul Zwin (canal natural care restabilește legătura cu Marea Nordului din 1134 printr-un proces natural), față în față cu estuarul Tamisei, era considerat cel mai mare și mai sigur port flamand în comerțul cu lâna provenită din Anglia și Scoția, prelucrată pe loc sau revândută altor orașe. De asemenea, era un centru de import al grâului din Normandia și al vinurilor din Gasconia, cu avanpostul său, orașul Damme.
În 1277 sosește la Bruges prima flotă genoveză, iar în 1314 ajung galerele venețiene. Bruges devine punctul nodal între Europa de Nord și Marea Mediterană, înflorind comerțul cu Levantul și Africa nordică. Începând cu secolul al XII-lea, intră în circuitul târgurilor de stofe, pânzeturi și îmbrăcăminte, alături de târgurile permanente din Champagne (cu orașele Lagny, Bar-sur-Aube, Provins și Troyes). După 1300, Liga  Hanseatică își deschide sedii comerciale, iar navele genoveze și venețiene aduceau, printre alte mărfuri, prețiosul alaun ce era necesar în vopsirea și fixarea culorilor. În curând, Bruges devine centru de depozitare și de schimb de mărfuri, mai ales vestita stofă de Flandra, foarte prețuită. Alături de comerț, au înflorit activitățile financiare. Cuvântul bursă își are originea din numele familiei Van der Burse, familie de comercianți provenind din Veneția (della Borsa), care avea un han pe frontispiciul căruia se afla sculptată în piatră stema familiei, 3 pungi cu bani (it. borsa înseamnă geantă, pungă). Întâlnirile negustorilor, schimbul de mărfuri, tranzacționarea de metale prețioase (aur, argint, platină), de bani, de hârtii de valoare în acest loc din Bruges sunt atestate documentar începând din anul 1309 și continuând până după secolul al XVI-lea.
În secolul al XIV-lea, activau aici negustori și bancheri aparținând a 17 națiuni diferite, dintre care un mare număr erau italieni, mai ales genovezi, venețieni, toscani.
Europa Occidentală era polarizată în două mari centre de dezvoltare: Toscana cu centrul la Florența și Flandra cu centrele Bruges, Bruxelles, Gand. A stabili corect această dialectică între Nord și Sud, între Italia și Flandra „significherebbe fare la storia della pittura europea del Quattrocento, un aspetto fondamentale del secolo essendo proprio il dialogo tra i due centri che polarizzano le tendenze formali del tempo” [1], adică „ar însemna să facem istoria picturii europene din Quattrocento, un aspect fundamental al secolului constituindu-l chiar dialogul dintre cele două centre care polarizau tendințele formale ale timpului“ (trad. noastră).
Italienii au fost frapați de felul lor nou și inconfundabil de evocare a realității, de reflectare a luminii, epiderma lucrurilor, peisajele lor lenticulare miraculoase, capacitatea lor de a sugera grosimea și aproape textura unui brocart, sclipirea unei pietre prețioase. Practic, nu există niciun mare centru artistic în Italia unde modelele flamande să nu pătrundă și să nu fie apreciate. „De la Genova la Napoli, de la Ferrara la Florența, de la Urbino și Pesaro la Roma, de la Milano la Chieri, de la Pisa la Lucca, de la Sicilia la Sardegna, pictorii și operele nordice sunt prezente și admirate, lasă urme și primesc, în mod natural, ceva în schimb” [2]. Un istoric al artei din secolul al XVI-lea (Giorgio Vasari) nota că „non c’era casa di calzolaio in città che non avesse un quadro fiammingo” („nu era casă de cizmar în oraș care să nu aibă un tablou flamand” (trad. noastră).           

Pictura în ulei

Noutatea adusă de pictorii flamanzi era una de substanță și părea de mult timp așteptată. În vreme ce spiritul Renașterii se impune din se în ce mai evident la Florența și în toată peninsula, Nordul rămâne fidel tradiției goticului internațional. Legile matematice ale perspectivei, secretele anatomice ale corpului omenesc, ba chiar și ruinele romane nu par să tulbure liniștea maeștrilor din Nord. În prezentarea lui Antonello da Messina, Giorgio Vasari vorbea de „bucuria de necrezut” a pictorilor din toată Europa la apariția noii tehnici; el mai evidențiază noutatea și importanța picturii în ulei, pe care „toți pictorii din lume o doriseră de vreme îndelungată… vopselele căpătând o strălucire mult mai puternică, iar culorile devenind atât de aprinse” [3].
Sfârșitul Evului Mediu trezește parcă interesul pentru lumea reală. „Materialitatea, concretețea corpurilor nu mai poate fi ignorată, anatomia omului și a viețuitoarelor impune mutații decisive, profunzimea spațiului și incidența luminii asupra elementelor naturii de asemenea; ineditul acestei lumi reale, văzute și nu imaginate, nu mai poate fi redat în tempera. Pictorii resimt acut nevoia unei tehnici noi: aceasta va fi pictura în ulei” [4].
Această tehnică, de mult timp visată și așteptată, este resimțită ca o descoperire revoluționară, spectaculoasă, care aducea în plus față de tempera strălucirea culorilor, transparența și profunzimea lor, căldura, bogăția, intimitatea și vigoarea lor. Noua tehnică permitea reluarea lucrului la un tablou pe suprafață umedă sau uscată prin tehnica suprapunerii (it. tecnica della velatura), după un timp scurt sau după câțiva ani. În pictura flamandă asistăm la o adevărată revoluție privind lumina – caldă, vibrând intim în interioare şi fluidă, uşoară (aproape imaterială) şi transparentă din exterior, pătrunsă misterios prin ferestre sau înregistrată în depărtarea ecranelor filtrate – lumina, așadar, va fi cel mai important și frumos eveniment omagiat de artiştii Burgundiei în secolul lor de aur.

Măreția și luxul Casei de Burgundia

Ducele Filip cel Bun și-a folosit averea și influența conform obiceiurile vremii pentru a servi politicii sale în relațiile cu Franța și Anglia, în primul rând, dar și cu toate statele europene. Îmbrăcămintea armatei sale și cea personală, splendoarea ceremoniilor pe care le organizează, produc efectul dorit: de a-și consolida poziția de conducător bogat și puternic. [5] Cronicarii vremii descriu amănunțit fastul și luxul veșmintelor ducelui care, doar ele valorau peste 100.000 de scuzi de aur. [6] Diferitele daruri făcute aristocraților europeni ai vremii se asociază idealului cavaleresc, la fel ca și crearea Ordinului Lâna de Aur în 1430, care a avut o notorietate ilustră în timpul vieții sale și chiar mult timp după moartea sa, spre a-i servi la afirmarea independenței sale politice în raporturile cu Franța și Anglia, dar și pentru pregătirea unei cruciade pe care nu va reuși s-o realizeze niciodată. Ordinul Lâna de Aur era o replică la Ordinul Jartierei creat de Eduard al III-lea al Angliei în 1348, în același spirit al idealului curtenesc, legenda lui Iason și a Argonauților în slujba binelui și a curajului fiind binecunoscută cavalerilor medievali.
Pentru a evidenția măreția, luxul, fastul casei de Burgundia, este suficient să oferim câteva informații legate de nunta lui Filip cel Bun sau a fiului său, Carol Temerarul, puse la dispoziție de cronicari ai vremii, unii prezenți la aceste ceremonii.
După ce își pierde primele două soții, Filip cel Bun se însoară pentru a treia oară cu Isabella de Portugalia, o prințesă din casa regală a Angliei. Ea debarcă în portul Ecluse în decembrie 1429, fiind în seama a 200 de doamne și domnișoare pe care ducele le-a selectat în vederea constituirii propriei sale Case spre a-i asigura serviciile și bunăstarea. Philippe a sosit cu o flotă de 6 corăbii portugheze și o escortă de nobili aleși. La Bruges, unde urmează să aibă loc nunta, Nicolas Rolin, cancelar, consilier și om de încredere al Ducelui ajunsese încă din octombrie 1439 pentru a se putea ocupa personal de pregătirile de nuntă în fruntea unui convoi extravagant format din cincisprezece căruțe umplute cu tapiserii, o litieră de aur pentru mireasă, douăzeci și trei de căruțe cu materiale pentru ceremonie, un atelaj încărcat cu bijuterii și cincizeci de care cu butoaiele de vin ales. Pentru această ocazie, ducele de Burgundia și-a redecorat și rearanjat luxosul palat. Cele mai frumoase tapiserii din Flandra decorau marile săli și capela. Au fost așezate fântâni peste tot, din care curgeau vinul și apa de trandafir. Bucătăriile au fost echipate cu ustensile și grătare suplimentare, pentru nenumăratele feluri de mâncare ale sărbătorii nunții. 
Sâmbătă, 7 ianuarie 1430, Filip cel Bun și Isabella de Aviz au fost cununați de către episcopul de Tournai, Jean de Thoisy. Mirele arăta minunat, îmbrăcat în veșmintele sale scumpe de catifea neagră, cu podoabele sale cele mai prețioase. El afișa o frumusețe senină și patriciană. Duminică, 8 ianuarie, ducele și ducesa se îmbarcă spre Bruges, șase nave portugheze îi escortează. Și de parcă asta nu ar fi fost suficient, vasele erau de asemenea de aur. Sunt întâmpinați de delegațiile din Flandra și de cele ale „națiunilor”, 800 de comercianți, englezi, venețieni, genovezi sau florentini care aveau reprezentanțe deschise în oraș. Aclamată de mulțime, Isabelle s-a dus la palat în litiera sa de aur, însoțită de șambelanul ducelui, domnul Roubaix, și de fratele său, tânărul cavaler Don Ferrante, și de cavalerii de onoare ai acestuia. Urmându-l, de-a lungul străzilor împodobite de sărbătoare, procesiunea invitaților, cavaleri viteji și doamne frumoase ajung în fața palatului ducal, unde, la un semnal, șaptezeci și trei de trompete salută pe noua ducesă de Burgundia.
În vârful scărilor, aceasta este așteptată de ducesa de Bedford, cumnata ei, care o ia de mână pentru a o duce la capela unde se va desfășura serviciul într-o pompă și un lux nemaivăzute. Isabella de Portugalia și Filip al III-lea de Burgundia au în comun, printre altele, gustul pentru ceremonial. Căsătoria lor inaugurează o eră de splendoare și opulență, reglementată de o etichetă precisă care va face Curtea de Burgundia un model de savoir-vivre european. Masa Ducelui, în acea zi, se transformă într-un monument al rafinamentului. Sunetul trompetelor anunță intrarea multelor și aleselor bucate. Mâncărurile sunt adevărate sculpturi cu personaje de basm sau din mitologie, purcei fripți, zâne de zahăr, castele. Invitații admiră și gustă zecile de feluri condimentate cu scorțișoară și ghimbir, vinurile de Beaune și Macon. Oaspeții participă la momente excepționale. Și de parcă asta nu ar fi fost suficient, vasele mesenilor erau de asemenea din aur. Doar cei privilegiați au fost invitați la acest eveniment regal. Festivitățile vor dura o săptămână întreagă, cu mai multe banchete, parade, turniruri, jocuri, baluri de neuitat. [7]
În 1468, cu ocazia paradei prilejuite de căsătoria fiului și urmașului său la conducerea Burgundiei, Carlo Temerarul (1433-1477), erau prezenți 20 de florentini (10 negustori și 10 manufacturieri), 108 negustori genovezi, 108 germani și 34 spanioli. La paradă erau prezenți doar cei mai de vază, pentru că era necesar să dispună de cai, costume, podoabe și ornamente foarte scumpe, mulți erau veniți din ale orașe din Nordul Europei, inclusiv Londra.
Olivier de la Marche (1425-1502), cronicar și om de curte pe lângă ducele de Burgundia, prezent la toate ceremoniile importante, povestește astfel: „Dopo venivano i Fiorentini, preceduti da sessanta portatori di torce vestiti di blu, ai quali seguivano quattro paggi uno dietro l’altro su quattro destrieri; i paggi indossavano vesti argentate e mantellette di velluto cremisi, mentre i cavalli avevano gualdrappe di satin bianco con i bordi di velluto blu. Alla testa dei mercanti fiorentini, in qualità di capo della loro nazione, sfilava Tommaso Portinari, vestito come i consiglieri del Signor Duca, perché consigliere anche lui. Seguivano cinque coppie di mercanti in abiti di satin nero ricamato, e poi dieci fattori in satin nero semplice; tutti avevano giustacuori cremisi. Chiudevano il corteo fiorentino 24 valletti a cavallo vestiti di blu”, în traducere însemnând:  „După aceea veneau Florentinii, precedați de 60 de purtători de torțe, îmbrăcați în albastru, urmați de 4 paji, unul în spatele celuilalt, pe 4 armăsari; pajii purtau haine argintate și mantii de velură purpurie, în timp ce caii purtau valtrapuri de satin alb cu margini de catifea albastră. În fruntea negustorilor florentini, în calitate de conducător al nației lui, defila Tommaso Portinari, în straie de consilier al Ducelui. Urmau 5 perechi de negustori în haine de satin negru cu broderii și apoi 10 șefi de ateliere în satin negru simplu; toți aveau cămăși purpurii. Închideau cortegiu florentin 24 de valeți călare, îmbrăcați în albastru” [8].
În timpul domniei lui Filip al III-lea, Burgundia a atins apogeul prosperității și prestigiului său, devenind un centru important al artelor cu influențe de substanță în întreaga Europă. Rolul de susținător al artiștilor, oamenilor de litere, de adevărat Mecena, este incontestabil. Remarcabilă este și preocuparea sa pentru îmbogățirea bibliotecii Casei de Burgundia, care a ajuns spre sfârșitul vieții sale la 900 de volume, cea mai frumoasă bibliotecă după cea a Vaticanului.

Arta „primitivilor flamanzi”

Sub acest nume consacrat de istoricii artei de dată mai recentă, este cunoscută activitatea pictorilor din secolele al XV-lea şi al XVI-lea din zonele precizate mai sus. Prima generație a artei flamande este legată de Jan van Eyck, Rogier van der Weyden și Robert Campin. A doua generație este reprezentată de Petrus Christus și Dieric Bouts, alături de alți pictori anonimi sau de mai mică importanță. Ultima generație se manifestă spre sfârșitul Quattrocento, printre numele cele mai importante numărându-se Hans Memling și Hugo van der Goes.
Primitivi flamanzi este un termen folosit pentru desemnarea pictorilor activi în secolele al XV-lea și al XVI-lea în partea meridională a Țărilor de Jos, în orașele înfloritoare ale zonei, Tournai, Bruxelles, Bruges, Gent și Anvers, care  beneficiau toate de prosperitatea ducatului de Burgundia. Se consideră că această perioadă de activitate artistică intensă începe cu cariera pictorului Robert Campin (din Tournai) și a lui Jan Van Eyck și se continuă cam până la moartea lui Gerard David în 1523. Această perioadă evoluează în același timp cu Renașterea italiană, dar este văzută ca o mișcare artistică independentă de aceasta. Creația Primitivilor flamanzi poate fi înțeleasă și ca un moment final al moștenirii artistice medievale din nordul Europei de trecere de la Evul Mediu spre Renaștere. De aceea Primitivii flamanzi sunt categorisiți atât ca pictori ai Renașterii (în formă incipientă), cât și ca pictori ai stilului gotic internațional. O altă clasificare se poate face după locul în care își au originea: Jan Van Eyck, Hans Memling și Gerard David (din orașul Bruges), Rogier Van der Weyden și Robert Campin (din Tournai), Dieric Bouts, Juste de Gand, Hugo Van der Goes (din Gent), Ieronimus Bosch și Pieter Brueghel Bătrânul (din Anvers și Bruxelles). Subiectele tablourilor sunt fie scene religioase, fie portrete, fie subiecte mitologice. Picturile din această perioadă sunt executate în majoritatea lor pe lemn de stejar, fie ca panou unic, fie triptic sau poliptic.
Dezvoltarea acestei Școli este legată de influența ducilor de Burgundia în toată Europa. Țările de Jos meridionale devin un centru politic și economic important, recunoscut prin produsele sale de lux, postavuri, tapiserii, obiecte de orfevrărie de mare preț. Picturile Primitivilor flamanzi au fost deseori vândute în Germania și Italia, dar și în Anglia, Spania, Portugalia, prin neguțători și bancheri. Școala Primitivilor flamanzi a introdus în pictură o mare inovație, considerată o adevărată cotitură în istoria artei: ei au introdus pictura în ulei, prin perfecționarea noii tehnici realizate de Jan Van Eyck. Pictura în ulei permite obținerea unei purități și luminozități mult mai bune decât vechea tehnică a picturii cunoscute ca „pictura în tempera” cu cele două variante tehnice ale sale: una folosea dizolvarea pigmentului colorat în gălbenuș de ou, iar alta dizolva pigmentul în soluții apoase de clei de origine animală, sau clei de polizaharide („gumă arabică” provenind din unele specii de salcâm originare din Arabia). Tehnica tempera a fost dominantă înainte de apariția picturii în ulei. Ea are avantajul de a permite execuția unor lucrări de mare finețe, dar și dezavantajul de a se usca repede, nepermițând reluarea sau transformarea unor părți. Tehnica picturii în ulei oferă alte posibilități de exprimare artistică. Geniul lui Jan Van Eyck se manifestă nu în inventarea ei (deși avea o minte născocitoare, cum afirmă Vasari), ci în perfecționarea ei, astfel încât a fost considerată o inovație răsunătoare, cu influențe în toată Europa, ba chiar la nivel mondial.

Ion Gănguț
(nr. 1, ianuarie 2023, anul XIII)

NOTE

[1] Enrico Castelnuovo, Presenze straniere: viaggi di opere, itinerari d’artisti nel Quattrocento, pp. 5-6, in La pittura in Italia, Il Quattrocento, vol. II, Electa, Milano 1986 e 1987.
[2] Ibid., p.6.
[3] Giorgio Vasari, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, vol.II, Ed. Meridiane, București, pp.26-30.
[4] Liviu Lăzărescu, Pictura în ulei, Ed. Sigma Plus, Deva, 1996, p.10.
[5] Élise BANJENEC, « Une cour cousue d’or : les ornements précieux utilisés par le duc Philippe le Bon », in L’Habit fait-il le moine ?, Questes, Bulletin des Jeunes Chercheurs médiévistes, n° 25, avril 2013, p. 45-64.
[6] La Marche O. (de), Mémoires d'Olivier de La Marche : maître d'hôtel et capitaine des gardes de Charles le Téméraire, Beaune H. et d’Arbaumont J. (éd.), Paris, Renouard, 1883-1888, vol I, p. 278.
[7] O. de la Marche, Mémoires, éd. Beaune et d’Arbaumont, Paris, 4, 1888 (Société de l’histoire de France), „Traictié des nopces de monseigneur le duc de Bourgoingne et de Brabant‟, pp. 95-144.
[8] Francesco Guido Bruscoli, „Mercanti-banchieri fiorentini tra Londra e Bruges nel XV secolo” în „Mercatura è arte”, Roma, Viella, 2012, pp. 11-44.