Florența şi Renașterea (IX). O privire sintetică

Motto: „Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur” (Pico della Mirandola, De dignitate hominis).

În cele ce urmează, încercăm să oferim o posibilă interpretare a rolului Florenței în marea aventură care s-a numit Renaștere, interpretare bazată pe lecturi din mai multe domenii ale cunoașterii: economic, social, cultural, artistic, financiar, al mentalităților colective etc., astfel încât să oglindim complexitatea, aproape de necuprins, a unui capitol esențial și în același timp sublim din istoria evoluției omenirii.
Dacă vom cerceta bibliografia enciclopedistului Umberto Eco, vom observa cu ușurință atracția sa către perioada medievală despre care discutăm. După ce îngrijește și publică Il Medioevo (4 volume editate de Encyclomedia) între 2010-2011, o adevărată călătorie prin istorie, cultură, artă, muzică, filozofie, iată că în 2014 își întregește efortul, scoțând o operă monumentală în 14 volume, Il Medioevo, Casa Editrice Repubblica e LʼEspresso, el asigurând Introducerea, strângând în jurul său peste 300 de intelectuali din toată Europa. În volumul 14, Umberto Eco lasă câteva rânduri memorabile care sintetizează sfârșitul de Ev Mediu și intrarea hotărâtă prin Renaștere în Epoca Modernă: „Europa se populează cu catedrale, adevărate enciclopedii ale cunoașterii (s.n.) și ale unei debordante imaginații… Este o scenă luminată de vitralii, de manuscrise cu miniaturi strălucitoare, de culorile țesăturilor italiene și flamande care circulă pe mare și pe uscat, în nordul și sudul Europei, traversând o lume nouă care se dezvăluie în împestrițata ei multiplicitateˮ [1]. „Orice aş face, m-am născut ca să cercetez străbătând păduri simbolice, locuite de unicorni şi grifoni, și comparând structurile ascuțite și pătrate ale catedralelor cu împunsăturile maliției exegetice […] Această înclinație și această pasiune nu m-au părăsit niciodată, chiar dacă mai târziu, din varii motive, nu am urmat ca profesie academică medievistica. Astfel, Evul Mediu a rămas, dacă nu meseria mea, hobby-ul meu – și tentația constantă – și îl văd în toate, transpărând în lucrurile de care mă ocup, care nu par medievale și totuși sunt. Evul Mediu reprezintă creuzetul Europei și al civilizației moderneˮ (s. n.) [2].

Dezvoltarea meșteșugurilor

În Evul Mediu târziu, conform unor documente certe, Italia era regiunea cea mai urbanizată a Europei, iar în nordul și centrul peninsulei, pătura tot mai numeroasă a celor bogați a abandonat modul de viață feudal, părăsind spațiul rural și mutându-se în oraș. Acest fenomen a decurs în mod natural, având ca rezultat fuziunea nobilimii aristocratice cu burghezia din ce în ce mai numeroasă, în secolul al XIV-lea aceste două categorii ajungând să alcătuiască o clasă indistinctă, preponderent burgheză, cu o cultură burgheză, destul de diferită de cea feudală.         
Explicațía acumulării de bogăție și bunăstare se află într-o combinație fericită dintre industrie, finanțe și comerț, astfel încât, în zorii Renașterii, Toscana era cea mai dezvoltată regiune a Europei, alături de Flandra. Pentru că bogăția înseamnă cifre, vom recurge la ele, pentru a realiza un tablou cât mai elocvent. Pe la 1300, Toscana era spațiul geografic cel mai urbanizat din Europa și poate din lume. Dintre cele 7-9 milioane de locuitori ai Peninsulei Italice, Toscana număra peste 1 milion de locuitori, dintre care mai mult de o treime trăia în orașe-cetăți cu mai mult de 5 mii de locuitori. 325 de mii locuiau în orașe de mari dimensiuni pentru acea vreme: Florența – 110 mii, Siena – 50 de mii, Pisa – 30 de mii, Arezzo – 18 mii, Pistoia și Cortona – câte 12 mii (vezi Paolo Malanima, Uomini e risorse in Italia dalla crescità medievale alla crescità contemporanea, Il Mulino, Bologna, 2002).
Deși agricultura zonei asigura mare parte din necesitățile populației, nu de acolo a venit adevăratul boom economic și financiar al Florenței, ci din industria manufacturieră, cu precădere cea a lânii, a mătăsii (brocartul – pânză de mătase cu fire de aur și argint) și a podoabelor foarte scumpe din aur, argint și pietre prețioase. Producătorii erau organizați în bresle, cooperative, numite astăzi corporații. Astfel existau 7 Arti Maggiori: cea a postăvarilor care prelucrau ţesăturilor importate, numită Calimala după numele străzii unde se găseau atelierele; breasla lânarilor; cea a judecătorilor și a notarilor; cea a bancherilor și a comercianților; a medicilor și a spițerilor; a vânzătorilor care asigurau comerțul cu mirodenii, dar și cu pietre prețioase; breasla celor care se ocupau cu mătasea; breasla cojocarilor și a blănarilor. Fiecare breaslă avea un statut, o stemă, o formă de conducere și reguli foarte clare de funcționare. Arti Minori erau în număr de 14 și cuprindeau alte ramuri necesare într-o comunitate, ele operând pe plan local și limitat. După numele lor, ne dăm seama că diferențele existente între cele numite majore și cele numite minore erau de natură financiară, dar și politică sau socială.
În cap. 94 intitulat Despre grandoarea, starea și magnificența Comunei Florența, istoricul Giovanni Villani ne face un tablou mai concludent decât o carte de sute de pagini: la începutul secolului al XIV-lea, în Florența erau 110 biserici, 30 de spitale și 40 de bănci. Potrivit registrului de încasare a taxelor și impozitelor (rationes decimarum), florentinii se hrăneau bine cu 4 mii de viței anual, 30 de mii de porci, 60 de mii de damigene cu vin. Producția celor peste 200 de ateliere manufacturi era de 70-80 de mii de valuri de postav. Gradul de instruire a copiilor era foarte ridicat în comparație cu alte orașe ale vremii; dintre cei 10 mii de copii florentini, majoritatea știau să scrie și să citească, circa 1 mie aveau cunoștințe de matematică
și algoritmi, iar circa 6 sute frecventau școli superioare (Giovanni Villani, Croniche di Giovanni Matteo e Filippo Villani, 2 vol., Trieste, 1857-1858, pp.183-188).
Activitatea manufacturieră era impresionantă. În atelierele de boiangerie (tintoria) lâna de cea mai bună calitate, adusă din Anglia, Scoția, Irlanda și mai apoi și din Spania sau Franța, suferea cam 30 de procese de prelucrare, executate de muncitori specializați, procese care au rămas la fel până la 1900. Era o societate, în mod surprinzător, foarte modernă.
În Quattrocento comenzile de artă „minorăˮ sunt predominante față de marile comenzi. Se explică astfel de ce la Florența vom întâlni fie mari ateliere polivalente, fie mici ateliere strict specializate. Niciun oraș nu se putea compara în producția artizanală cu Florența, cantitativ și ca valoare artistică: „Bunăstarea a fost reciclată și învestită în capital uman, transformată în patrimoniu al arhitecturii urbane, al artei și al unei tradiții artizanale niciodată egalate de vreun alt oraș (s.n.) [3].
„Cronicaˮ lui Benedetto Dei oferă o cantitate impresionantă de informații despre familiile notabile ale orașului, despre aspectul urbanistic al cetății la 1472 și argumentează superioritatea față de Veneția mai ales prin numărul mare de ateliere meșteșugărești, 84 de ateliere de lucrări în lemn, 54 de ateliere de lucrări în piatră și marmură, 83 de prelucrare a mătăsii, 30 de ateliere de aurari și argintari. Este un număr enorm, care produce o cantitate impresionantă de obiecte de artă de lux, de cea mai bună calitate. Difuzarea artei florentine în toată peninsula și în Europa s-a datorat în primul rând acestei producții de artă „minorăˮ și mai puțin operelor de excepție.
Alături de aceste ateliere specializate, găsim marile ateliere polivalente, cu o organizare complexă și reunind artiști de toate felurile. Erau trei ateliere de mari dimensiuni la care se putea face orice tip de comandă. Ele aparțineau lui Ghirlandaio, Pollaiolo și Verrocchio și acolo se putea comanda de la un monument funerar colosal, până la bijuterii, pictură de altar, cicluri de fresce, desene și tipare pentru lucrări în lemn, marmură, piatră sau mozaic. În vreme ce Verrocchio se ocupa de comenzile de sculptură, Leonardo da Vinci și Lorenzo di Credi executau comenzile de pictură.
O notă de plată aparținând familiei Medici către atelierul lui Verrocchio atestă că doar un sfert din comenzi se refereau la picturi sau sculpturi. O mare înflorire și căutare o au lucrările în lemn. Toate edificiile se construiau nu după un plan desenat ca în zilele noastre, ci după un model construit din lemn (Raffaello era un specialist recunoscut al acestor modele arhitectonice construite din lemn, unde erau necesare cunoștințe de geometrie, despre proporții și perspectivă). Alt produs cu mare căutare erau incrustațiile în lemn, inciziile în piatră sau în metale prețioase (elevii lui Ghiberti moșteniseră talentul maestrului în arta orfevrăriei). Erau numeroase atelierele care produceau decorațiuni, țesături cu broderii, brocart cu modele din fire de aur și argint, tapiserii, obiecte de mare preț și de mare frumusețe. O mare dezvoltare cunoaște prelucrarea teracotei (terra = pământ, cotta = copt). Cel mai cunoscut era atelierul familiei Della Robbia care a inventat teracota smălțuită cu o istorie celebră prelungită până în zilele noastre. Un loc aparte îl ocupau vestitele cassoni, lăzi de zestre în care fetele tinere își adunau zestrea și cele mai de preț obiecte. Pe aceste lăzi se pictau stema familiei sau scene mitologice, fiind adevărate obiecte de artă. Tot ca obiect din universul domestic, cu o largă răspândire, este desco da parte – o tavă pictată pe ambele fețe, folosită pentru a servi mâncarea femeii care tocmai născuse și trebuia servită la pat. Pentru astfel de obiecte artistice erau comenzi nenumărate și se luau la întrecere chiar artiști consacrați precum Botticelli sau Filippino Lippi.
Lungul drum al recunoașterii valorii artiștilor în societate atinge punctul culminant în Renașterea matură, odată cu consacrarea celor mai mari nume: Raffaello Sanzio, Leonardo da Vinci și Michelangelo Buonarroti, când se împământenise deja modelul de om al Renașterii sub exprimarea cea mai potrivită și cea mai sintetică aparținând istoricului latin Cicero – homo humanissimus – adică om deplin, cultivat în cel mai înalt grad.

Dezvoltarea comerțului

Dezvoltarea comerțului este fără precedent, comerciantul devenind un tip emblematic al vremii. El trebuie privit în strânsă legătură cu producătorul de bunuri manufacturiere, artizanale, dar și cu bancherul, fără de care nimic nu s-ar produce, nu s-ar vinde sau nu s-ar cumpăra. Documentele vremii, de o mare bogăție cantitativă, dar și de o mare diversitate, ilustrează efervescența și frenezia epocii sub acest aspect. Numai actele bogatului comerciant toscan Francesco Datini din Prato înregistrează folosirea pentru comerţ a peste 3000 de nave diferite în perioada 1383-1411 [4].
Perioada cuprinsă între secolele XI-XIV, numită Evul Mediu Târziu, a însemnat „revoluția comercială”, când, pe fondul încălzirii generale a vremii, al creșterii producției agricole și a consumului, Europa Occidentală trece în mod treptat și natural de la o economie de subzistență de tip feudal la o economie de piață bazată pe concurență, pe circulația mărfurilor și a banilor. Personajul central care determină aceste schimbări este negustorul, într-un stil foarte practic și dinamic, dovedind istețime, curaj, spirit întreprinzător și din ce în ce mai multă lăcomie. Una dintre regulile respectate cu sfințenie de comercianții acelor vremuri și transmisă copiilor se referea la grija de a scrie, de a nota toate amănuntele din activitatea negustorească: „Regula de aur a negustorului este: să scrii tot, să scrii imediat, să scrii bineˮ.[5] Exemplul punerii în practică a acestei reguli se ilustrează cel mai bine la Francesco Datini, negustorul din Prato. Federigo Melis mărturisește că a avut norocul de a pătrunde și cerceta cele aproximativ 150.000 piese din Arhiva Datini care se compune din 125.000 de scrisori comerciale, 11.000 de scrisori private, 15.800 de alte documente și 600 de codexuri (libri contabili). Prețioasa moștenire aparținea perioadei 1363-1410 și ilustra tripla activitate ce caracteriza întreaga Toscană – manufacturieră, comercială și bancară – documentele provenind di 267 de localități italiene și străine (extrase de cont, scrisori de schimb, asigurări bancare sau maritime, facturi, moștenire unică prin „organicitatea și consistența eiˮ [6].
Unul dintre aspectele fundamentale ale avântului economic și demografic îl constituie dezvoltarea orașului. Orașul îl schimbă pe omul medieval, pune piața și banii în centrul preocupărilor lui materiale, îi lărgește orizonturile, îi propune mijloace de a se instrui și de a se cultiva. Este momentul când apar noi tipuri citadine: orășeanul, intelectualul, negustorul. Este celebră istoria negustorului din Prato, Francesco Datini, ca și a altor familii florentine, Bardi, Peruzzi, așa-zișii oameni noi, care din figuri umile ajung în vârful ierarhiei sociale a vremii. Începând cu secolul al XI-lea negustorii devin adevărați operatori economici. Ei citesc, scriu, calculează, transformă, schimbă monede, împrumută altora bani, se organizează în companii cu sedii și rețele în toată Europa, în toată lumea.
Inima economiei medievale este orașul care cunoaște o dezvoltare spectaculoasă. Spre deosebire de lumea rurală, imuabilă, orașul este un spațiu al prefacerilor rapide, al dezvoltării manufacturiere fără precedent. După specificul lor de bază, deosebim mai multe tipuri de orașe: orașe-comerciale (porturile Veneția, Genova), numite și città marinare (orașe-porturi); urmează orașele orientate spre meșteșuguri și artizanat (Milano și Florența), orașe de uscat, de interior (entroterra); există, în sfârșit, orașe de funcționari, sedii ale puterii (Roma – sediul papalității, Napoli – sediul regatului dinastiei de Anjou). Orașele din Italia fărâmițată vor oferi din ce în ce mai multe posibilități de lucru și de câștig. Banul introduce treptat o nouă mentalitate, laică și rațională. Italia centrală și de nord se va constitui într-un pol al dezvoltării accelerate, cu o rețea urbană fără egal în Europa și în lume prin mărimea orașelor, prin efervescența vieții economice și comerciale.
Cel de-al doilea pol de dezvoltare era Europa nord-vestică, Flandra, cu orașele Gent, Bruges, Ypres și mai târziu Anvers. De-a lungul secolelor, Italia și Flandra au stabilit legături economice și financiare solide, conectarea celor doi poli ai Europei printr-un fel de legătură ideală pe care au călătorit bărbați și femei, vehicule, de la un capăt al Europei la celălalt, cu Bruges și Gent în nord și Florența și Genova în sud. Erau drumuri parcurse de oficiali ai Banco dei Medici (aparținând familiilor Tani, Portinari și Baroncelli) și marcate prin trecerea de artefacte prețioase: țesături, tapiserii, bijuterii, cărți anluminate, tablouri și sculpturi. Bogații au comandat portrete și lucrări cu destinație ecleziastică, lucrări care au ajuns în Italia și au influențat arta italiană. Nu trebuie uitate cele peste 100 de orașe care între secolele XIII-XVI au format Liga Hanseatică: Lübeck, Hamburg, Rostock, Brandenburg, Bremen, Frankfurt, Danzig, Riga, Stockholm, Visby, Köln, Bruges, Novgorod etc.
Între 1150-1300, târgurile cele mai importante au fost cele din regiunea Champagne (orașele Legny, Bar-sur-Aube, Provins și Troyes) și Flandra meridională. Desfășurându-se periodic, pe toată durata anului (6 târguri anuale), au accelerat schimburile de mărfuri și monedă. Acolo se întâlneau toți comercianții Europei. Au apărut funcționari speciali ce garantează corectitudinea schimburilor și chiar garda târgului. Florentinii s-au impus cu un rol dominant în târgurile din Champagne, apoi în Geneva în prima treime a secolului al XV-lea, apoi în Lyon spre sfârșitul aceluiași secol. După descoperirea Americii, polul comercial s-a mutat în Spania, datorită cantităților mari de aur și argint din noile ținuturi direcționate spre Medina del Campo și Medina del Rio Seco. Începând din Duecento, Florența a surclasat orașele concurente din regiune, cum ar fi Pisa, Lucca, Siena, care au precedat-o în renaștere, și tot atunci a depășit marile puteri comerciale Genova și Veneția, agentul principal al acestor transformări fiind negustorul: „Negustorul, cu activitatea sa genială, multiformă, neobosită, imprimă ritmul vieții contemporanilor săi, el determină aspectul orașului și mediul familial privat; mecenatismul se naște odată cu el, care subvenționează artiștii pentru a construi și înfrumuseța locuințele, pentru a realiza adevărate capodopereˮ [7]. Unul dintre cei mai buni și pasionați cercetători ai economiei Florenței, căreia i-a închinat decenii din viața sa, Federigo Melis, sublinia că bunăstarea a venit ca urmare a mai multor surse: activitatea manufacturieră,  transporturile pe uscat și pe mare, comerțul, activitatea bancară, asigurările, agricultura, astfel încât se poate vorbi de o adevărată „explozie a companiilor cu o viață economică înfloritoareˮ [8].
Comerțul s-a născut din industrie și nu invers. Europa textilelor a dat naștere Europei negustorilor, dar totul a fost posibil datorită orașului, „agentul hotărâtor al dinamicii europeneˮ [9]. Fenomenul urbanizării în preajma Renașterii a cuprins întreaga Europă, mai rapid în sud și vest, mai lent în nord și răsărit, urmând altă traiectorie decât orașul bizantin, musulman sau chinez. După nașterea breslelor, numite ghilde în spațiul anglo-german sau arte în spațiul italian, asistăm la o autoguvernare a orășenilor pe criterii profesionale, care a lăsat două urme adânci: „Prima este recurgerea la juriști, la oameni ai legii. […] Cea de-a doua urmă o reprezintă impozitul (s.a.), … această lume dovedindu-se a fi una a inegalității și a injustițieiˮ [10]. În școli și universități asistăm la o adevărată revoluție juridică, o renaștere a dreptului roman combinat cu cel canonic, ambele reglementând relațiile stăpân-vasal și domenii precum căsătoria sau împrumutul cu camătă.
„În secolul al XII-lea – afirma Roberto S. Lopez – Comunele italiene erau în mod esențial guvernate de negustori, create de negustori pentru interesele negustorilor: o bază ideală pentru revoluția comercială. Comerțul – comentează Lopez – înflorește în libertate și fuge de constrângeri; de obicei, orașele mai prospere erau cele care adoptau o politică mai liberalăˮ [11]. În planul mentalităților, exista o preocupare generală a societății pentru tot ce însemna marfă, comerț, capital, transport. O largă circulație și contribuție în acest mediu efervescent au avut-o scrierile specifice cum ar fi Paolo da Certaldo, Cartea bunelor obiceiuri, un fel de manual cu sfaturi pentru folosirea eficientă a banilor, pentru succesul în afaceri [12]. Pe la 1340 circula tratatul Practica negustoriei (La Pratica della mercatura), în care Florentino Pegolotti face o listă impresionantă cu 286 produse cuprinzând mirodenii, condimente, dar și articole pentru farmacie, vopsele, parfumuri, adică de spițerie. Erau aduse din India, China și Extremul Orient de către arabi, apoi preluate din porturile Acra, Beirut și mai ales Alexandria. Era timpul orașului, „timpul economiei, al muncii și al comerțuluiˮ (Jacques Le Goff). Dacă timpul Bisericii era al lui Dumnezeu, timpul orașului era unul laic, terestru și rațional. Orologiile mecanice apărute pe frontispiciile catedralelor nu mai măsurau doar orele rugăciunilor, ci și câștigurile negustorilor.
De la anul 1000 până la Renaștere, rolul negustorilor în schimbarea mentalităților și în progresul social și economic rămâne fundamental: „Dacă la sfârșitul Evului Mediu Europa devansează toate celelalte civilizații ale lumii, …dacă ea își începe atunci expansiunea mondială destinată să modifice chipul întregii noastre planete, negustorii și-au adus o contribuție fundamentalăˮ [13].

Dezvoltarea finanțelor

Activitatea manufacturieră, comerțul și activitatea bancară se susțineau reciproc, generând o bogăție impresionantă. Marile bănci florentine din Duecento și Trecento aparținând familiilor Bardi, Peruzzi, Spini, Frescobaldi, Mozzi, Acciaiuoli, Bonaccorsi împrumutau bani cu dobândă mare, dar și cu mare risc, papilor din Avignone, suveranilor din Europa (mai ales regilor Angliei și ai Franței) şi susțineau manufacturile textile. La Florența se produceau și se finisau între 7%-10% din toate țesăturile și pânzeturile de lână, de in și de mătase ale Occidentului, cu o mare cerere pentru vopselurile scumpe și pentru alaun, un minereu ce fixa culorile, adus din Turcia și mai apoi de la Tolfa, de lângă Roma, familia Medici cumpărând de la papă cu 30.000 de florini monopolul extragerii, producerii și vânzării.
Solistul acestei activități orchestrate ce producea bunăstarea a fost florinul de aur (fiorino dʼoro), monedă bătută la Zecca di Firenze, monetărie a statului, începând din 1252, folosită în afacerile internaționale, de mare anvergură, în timp ce florinul de argint bătut din 1296 era destinat afacerilor mici, interne. Oficialii Monetăriei (Ufficiali della Zecca) supravegheau și garantau corectitudinea monedei: unul aparținea breslei Arte del Cambio, altul făcea parte din Arte di Calimala. Avea diametrul de 21 de milimetri, cântărea 3, 5368 grame, iar aurul era de 24 de karate: „…Negustorii din Florența dădură ordin împreună cu poporul și comuna să se bată monedă de aur în Florența; Și atunci începu buna monedă de aur fin, care se cheamă florini de aur, și valora unul 20 soldi. Și asta fu… în luna noiembrie, anul lui Hristos 1252. Care florini, 8 cântăreau o uncie, și pe o parte era încrustat crinul, și pe alta Sfântul Ionˮ [14]. În momentul de față, specialiștii evaluează 1 florin de aur la 110 euro, respectiv 150 de dolari. Un personaj-cheie în nașterea finanței îl are schimbătorul de monede (il cambiavalute). În Europa circulau diverse monede, cu un conținut diferit de metal prețios, așa încât numai acesta cunoștea și era autorizat să stabilească valoarea lor.
Banca Peruzzi avea 15 filiale și 90 de funcționari angajați în punctele cele mai fierbinți ale traficului comercial, în toată Italia (Genova, Pisa, Napoli, Veneția, Sardinia, Sicilia), dar mai ales în exterior: Bruges, Paris, Cipru, Avignon, Londra, Maiorca, Rodos, Tunisia. Spune Giovanni Villani că Banca Peruzzi avansase regelui Angliei 600.000 de florini aur, celui al Napolelui 100.000, în timp ce regele Franței i-a alungat din regatul său după ce le-a confiscat averile.
A doua coloană vertebrală a sistemului bancar florentin este reprezentată de  Piero Gualterotto di Bardi, care cumpărase prin 1332 o proprietate și un castel lângă Prato cu 10.000 de florini. În 1427 trăiau la Florența 60 de nuclee familiale, ramificații ce purtau numele Bardi, 45 dintre ele așezate în cartierul Oltrarno. Scrie Villani că cei 900.000 de florini împrumutați lui Eduard al III-lea al Angliei valorau un regat (valea un reame; însuși istoricul a fost încarcerat fiind amestecat în acest împrumut, după care în 1348 va muri din cauza epidemiei de ciumă. În momentul maximei străluciri, Compagnia Bardi era una dintre cele mai bogate din Europa, cu un venit chiar mai mare decât al familiei Peruzzi. Compagnia avea între 1310-1345 un număr de 346 de angajați și, împreună cu Pazzi și Acciaiuoli, deținea monopolul finanțelor pontificale. Din neamul lor și-a ales Cosimo de' Medici soția, Contessina deʼ Bardi, care va fi și bunica lui Lorenzo Magnificul.
Companía Acciaiuoli a fost fondată la 1282, devenind bancherii familiei de Anjou, ce conducea regatul Napoli, dar și ai papei. La fel de vestită era și banca familiei Strozzi care avea filiale în toată Europa. Cei din familia Strozzi erau vestiți pentru luxoasele construcții rezidențiale, pentru preocuparea lor pentru artă și cultură, mai ales prin Palla Nofri Strozzi, fin literat, filosof, colecționar de manuscrise rare, cunoscător de latină și greacă.
Falimentul băncilor Bardi și Peruzzi a provocat un șoc atât de mare Florenței, încât timp de jumătate de secol nimeni nu le-a luat locul, până la întemeierea Băncii Medici. „Trebuie observat că Banca Medici nu va ajunge niciodată la dimensiunile avute de cele conduse de Peruzzi și Bardi. De la 88 de bănci cât numărase Florența la apogeu, în vremea Medicilor nu mai existau decât 33ˮ [15]. Termenul bancrută are o istorie interesantă, el provenind din banca rotta = bancă ruptă (banca însemnând chiar obiectul fizic pe care negustorul așeza monedele, iar rotta însemnând ruptă, aici cu sensul de falimentată).
În momentul maximei dezvoltări, banca Medici, cea mai importantă din Europa vremii, nu avea decât 7 filiale și 65 de funcționari, mai puțini decât Bardi și Peruzzi. Întemeietorul dinastiei Medici lăsase fiului său Cosimo de’ Medici o moștenire de 180.000 de florini de aur. Cât timp a condus destinele Florenței, acesta, supranumit il Vecchio, dar și Pater Patriae, cheltuiește circa 400.000 de florini pentru opere de binefacere și înfrumusețare a orașului său, făcându-l unul dintre cele mai vestite din lume. A construit biserici, drumuri, monumente, a contribuit substanțial la construirea Cupolei catedralei orașului, vestita Santa Maria del Fiore. Vilele sale construite de cei mai buni arhitecți ai vremii erau adevărate bijuterii arhitecturale și artistice: Cafaggiolo, Careggi, Trebbio, Palazzo Medici. În acesta din urmă, pictorul Benozzo Gozzoli creează pe la 1459 capela familiei împodobită cu frescele capodoperei sale „Il Viaggio dei Magiˮ, ca semn al magnificenței vestitei familii. Cosimo mărește de 4 ori moștenirea lăsată de tatăl său și perfecționează sistemul bancar după modelul holding-ului. Capii filialelor din teritoriu erau cu grijă aleși de Cosimo dintre familiile de vază, bogate, credincioase seniorului: Portinari, Martelli, Sassetti, Rucellai, Ginori.
La conducerea destinelor Republicii Florența se afla un nucleu format din circa 140 de familii, care acumulaseră o bogăție uriașă și spectaculoasă. Pentru evidențierea forței financiare a acestor familii este relevant documentul numit Il Catasto, ce intră în vigoare la 22 mai 1427 și precizează: bunurile imobile și mobile ale fiecărui cap de familie, veniturile și împrumuturile, sumele datorate statului ca impozite. La un venit de până la 100 de florini, impozitul era de 3%, iar la venituri între 100-1000 de florini impozitul era de 5%, taxa crescând apoi direct proporțional pentru sumele mai mari de 1000 care nu erau puține. În felul acesta, rezultatul imediat a fost colectarea a 25.500 florini pentru oraș, folosiți mai ales pentru susținerea războiului cu Milano. Cele 60 de mii de familii luate în evidență prin declarații fiscale evidențiază informații despre circa 265 de mii de oameni din Florența, Pisa, Pistoia, Prato, Arezzo, Volterra, Cortona, San Miniato, dar și din contado (zona rurală), adică din toată Toscana. S-au întocmit 4 registre mari, câte unul pentru fiecare cartier, iar până la 1480 s-au mai făcut încă 8 recensăminte. „Pentru cel mai bogat cetățean, Palla Strozzi, au fost necesare 33 de pagini pentru a face lista celor 30 de case și palate, 45 de moșii, 94 de mii de florini învestiți în Muntele de Pietateˮ [16]. Întreprinzătorii au dus o politică agresivă și inovativă. Francesco Datini după 1385 controla 317 muncitori filatori la Prato și mai bine de 453 împrăștiați în 95 de sate toscane. Datele din Cadastru sunt impresionante și lămuritoare [17].
140 de persoane capi de familie aveau un venit mai mare de 10 mii de florini fiecare, o sumă considerabilă, dacă nu foarte mare. Primii 10 contributori aveau un venit mai mare de 40 de mii de florini. Următoarele 15 familii aveau un venit superior sumei de 20 de mii de florini. Dacă luăm act că primele 140 de personaje reprezentau de-abia 1,4% din totalul contributorilor republicii și că venitul mediu pe cap de locuitor se ridica la aproximativ 5 mii de florini, devine evident că Florența dispunea de o avere incredibilă.
Cercetătorul american Richard A. Goldthwaite precizează câteva aspecte concluzive în urma studiului său ce ia în discuție 3 secole de istorie economică florentină (XIII-XV): „Florența a fost timp de trei secole inima pulsantă a economiei europene și principalul centru de dezvoltare a capitalismului […] Bunăstarea a fost reciclată și învestită în capital uman, transformată în patrimoniu al arhitecturii urbane, al artei și al unei tradiții artizanale niciodată egalate de vreun alt orașˮ (s.n.) [18].

Munca

Din punctul nostru de vedere, toate explicațiile și argumentele care desemnează Florența ca leagăn al Renașterii gravitează în jurul ideii de muncă. În Piața Domului se găsesc trei monumente care transmit cu o forță convergentă impresionantă câteva idei-simbol, care vor face ca această triadă să devină model cu mici variațiuni pentru alte așezări din Peninsulă și din întreg creștinismul occidental. Este vorba de catedrala Santa Maria del Fiore, Baptisteriul și Clopotnița (il Campanile), adică simbolul credinței, al devoțiunii, al frumosului. Ideea de muncă țâșnește prin toți porii: „Florența în secolele XIII și XIV este un mare șantier: hărnicia locuitorilor săi transformă o mică așezare urbană într-un mare oraș, protagonist al istoriei. Sunt ani de puternic spirit întreprinzător în economie, de forță estetică; fervoarea negustorilor se intersectează cu geniul artiștilor și totul – de la gestul obscur al țesătorului până la lucrarea luminoasă a pictorului – colaborează la strălucirea orașului [19]. Asistăm la o profundă schimbare, la o evoluție în privința concepției despre muncă. Departe de a rămâne semn de dispreț și înjosire, munca devine simbol al meritului și al nobleții. Biserica Orsanmichele ilustrează cel mai bine prețuirea muncii, fiecare meserie din cele care compun Artele alegându-și ca patron câte un sfânt protector, sfinți expuși în nișele exterioare ale bisericii, creații ale celor mai buni sculptori ai vremii.
Omul medieval n-a mai simțit munca drept activitatea servilă a sclavului, ci ca o acțiune a omului liber. Prin muncă omul continua activitatea dumnezeiască a Creatorului suprem, se edifica civilizația, iar timpul devenea istorie. În toate orașele medievale, cu atât mai mult la Florența, există opere vizuale, de arhitectură, pictură sau sculptură care elogiază munca: „Dumnezeu este eternul lucrător care creează din nimic toate lucrurile și cheamă omul să colaboreze la creație. În această vocație consistă toată demnitatea muncii umaneˮ [20]. Munca și frumusețea ca expresii ale unei noi concepții antropologice constituie conținutul plăcilor (panourilor în relief) așezate la baza Campanilei lui Giotto. Este vorba despre o concepție autentic umană asupra muncii, cea care apare în reliefurile sculptate, un adevărat poem al muncii, care i-a făcut pe cetățenii Florenței protagoniști ai istoriei. Iată modelul impus de Florența prin cele trei opere din Piața Domului: credință-istorie-artă.
Cultul muncii, rațiunea succesului său ca cea mai importantă acțiune a omului nu derivă din vreo tradiție istorică glorioasă, nefiind semnificativă în vârstele civilizațiilor precedente, nici cea etruscă, nici cea romană, nici măcar din cea medievală timpurie. Semnificațiile muncii izvorăsc din capacitate antreprenorială a locuitorilor săi, din priceperea, hărnicia și talentul lor. Clopotnița, cu sunetul clopotelor care marcau trecerea timpului, cu plăcile lor în relief așezate pe două etaje, vorbește despre activitățile omului, despre legătura dintre muncă, om și istorie.

Dezvoltarea învățământului și a bibliotecilor

Una dintre explicațiile dezvoltării pe toate planurile și într-un mod spectaculos a societății florentine se află în dezvoltarea învățământului. Acest fenomen a constituit o necesitate și, în plus, era și în spirito del tempo. La 1300, Florența era orașul cel mai alfabetizat din Europa, 40% dintre copiii între 5-14 ani frecventând școala. Locul școlilor de pe lângă mănăstiri a fost luat treptat de școlile laice, publice, comunale, care erau în principal de două feluri: scuola di grammatica și scuola di abaco. Primele instruiau copiii să scrie și să citească, iar celelalte îi învățau aritmetica, acele calcule necesare în ateliere, în comerț, în contabilitate. Importanța acordată școlilor, educării și instruirii copiilor și tinerilor se explică prin faptul că au fost cerute de viață, de realitate. Se predau matematica, elemente de geometrie de bază, științele, istoria, geografia, etica, dar și educația fizică și muzica. Școala florentină era mai modernă decât ne închipuim [21]. Dezvoltarea școlilor în efortul de redescoperire a culturii clasice latine și grecești, dar și pentru a răspunde cerințelor vieții de zi cu zi în manufacturi, bănci, comerț, a avut urmări decisive în înflorirea învățământului pentru mai bine de patru secole. Acestea au constituit bazele școlilor superioare, ale Universităților din întreaga Europă până la începutul secolului al XX-lea.

Despre biblioteci. Epoca pe care o cercetăm reprezintă o adevărată explozie a producerii, a circulației și a comerțului cu cărți și manuscrise. Nu întâmplător au apărut acum importantele biblioteci din Veneția, Ferrara, Mantova, Biblioteca Vaticana din Roma sau Biblioteca Laurenziana Medicea la Florența. Bibliotecile Renașterii au avut valențe funcționale multiple: păstrarea manuscriselor și a cărților; o funcție culturală în circulația ideilor; o funcție educativă în transmiterea experienței către generația tânără; o funcție estetică, deoarece manuscrisele și cărțile legate prețios erau ele înseși obiecte estetice, iar aici se desfășurau cenacluri, spectacole de teatru și muzică. Rolul fundamental l-au avut acele scriptoria monastica, unde se copiau, se multiplicau manuscrisele valoroase.
Treptat, acestea se laicizează, ajungând să execute comenzi care se plăteau foarte bine. Unul dintre cei mai vestiți proprietari de bottega dei manoscritti din Florența era Vespasiano da Bisticci, vizitat deseori de umaniștii vremii, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Manuscrisul și cartea devin obiecte de artă, textul fiind împodobit cu motive florale sau zoomorfe, iar legăturile acestora confecționate artistic cu aur, argint și pietre prețioase. Caligrafia era la mare căutare și considerată artă majoră. Arta manuscriselor cu miniaturi minuțios și măiestrit confecționate devine artă cu statut deplin, ca pictura sau arhitectura. În aceste ateliere, manuscrisele erau corectate, multiplicate, catalogate, legate și autentificate. Până la apariția tiparului cu litere mobile, invenția genială a germanului Guttenberg, bottega dei manoscritti a însemnat un loc important de propagare a culturii umaniste și a Renașterii în marile centre urbane din Italia și mai apoi în toată Europa. Astfel, vestitul librar Vespasiano da Bisicci execută o comandă de 200 de volume în 22 de luni, la cererea lui Cosimo de' Medici, fondatorul uriașei biblioteci Medicea Laurenziana, care numără 11.000 de manuscrise și 2.500 de papirusuri egiptene. Valoarea inestimabilă a acestei biblioteci este sporită de aportul artistic al arhitectului, nimeni altul decât Michelangelo Buonarotti, care construiește clădirea cu o înălțime mai mare decât lungimea sa, cu un plafon reprezentând din fresce o uriașă constelație. Este perioada în care manuscrise și cărți păstrătoare ale culturii și civilizației de sorginte ebraică, arabă, musulmană, greacă, latină, creștină sau laică, sunt traduse și circulă într-un spațiu foarte larg într-o adevărată frenezie. Toți umaniștii erau pasionați de manuscrise și cărți. Este suficient să-i amintim pe Francesco Petrarca, Coluccio Salutati, Lorenzo Valla, Leon Battista Alberti sau Pico della Mirandola, corifeii Umanismului și Renașterii.

Despre transferul culturii bizantine. Până la Renașterea italiană, Constantinopol, orașul sfânt al Bizanțului, a deținut hegemonia culturii și civilizației. Oraș al artelor și al științelor, era depozitarul unui tezaur material și spiritual impresionant. După decăderea școlilor filosofice din Atena și Alexandria, această metropolă a menținut vie tradiția elenistică, pe care avea s-o transfere Italiei și Europei în trei momente distincte:
Către sfârșitul veacului al XIV-lea, deja începuse o mișcare de atragere a erudiților bizantini către Florența, către Italia. La 28 martie 1396, secretarul Republicii florentine, Coluccio Salutati, el însuși umanist erudit, îi scria o scrisoare învățatului bizantin Manuel Chrisolora prin care îl invita la Florența: …noi am hotărât să chemăm un învățat… ce poate să-i învețe limba greacă pe concetățenii noștri, dând astfel înfloritului Studium al orașului Florența… strălucirea unei noi glorii [22].La 1421, G. Aurispa face o călătorie în Grecia, după care aduce în Italia 238 de volume în limba greacă, cunoscute sub numele de codexuri.
Al doilea val de erudiți bizantini a ajuns în Italia cu ocazia Conciliului de la Ferrara-Florența în anii 1438-1439, când s-a încercat, fără rezultat, reconcilierea Bisericii romane cu cea bizantină. Aceștia au fost uimiți de măreția cetății Renașterii și au aflat că manuscrisele, cărțile rare grecești, obiectele de artă din vechiul Bizanț sunt la mare căutare aici și pot valora greutatea lor în florini de aur. Ultimul val și cel mai consistent s-a produs după căderea Constantinopolului, la 1453. După mărturiile scrise ale vremii, au debarcat atunci la Florența și în alte centre urbane italiene peste 100 de grămătici, umaniști, sculptori, pictori, arhitecți, muzicieni, astronomi și filosofi, având asupra lor manuscrise rare, cărți, obiecte de artă, precum și toată cultura și înțelepciunea vechilor greci. Acum se scriu cărți de gramatică a limbii grecești (Konstantinos Lascaris publică la 1467 Gramatica limbii grecești), se traduc din greacă în latină, pentru prima dată după sursa originală, Platon, Aristotel, Homer și toată pleiada de gânditori ai vechii Elade, completându-se în mod fericit cultura clasică latină cu cea greacă.
În spațiul italian s-a produs o adevărată bătălie de idei între adepții filosofiei lui Arisotel, avându-l ca exponent pe Giorgio din Trapezunt și tabăra platonicilor având în frunte pe Giorgio Gemisto Plethon. Cel care a reușit o relativă conciliere a celor două tabere a fost cardinalul Vasilios Bessarion, bărbat de o mare erudiție, care a rămas în conștiința italienilor drept il più greco fra i latini e il più latino fra i greci. Florentinii renascentiști au găsit o rezolvare originală a acestei probleme, născându-se astfel Academia Neoplatonică, patronată de familia de’ Medici, bancheri care au acumulat pentru ei, dar și pentru Cetate și pentru Italia, cu vocația indiscutabilă de mecenat. Fruntașii neoplatonismului, Leon Battista Alberti, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, au influențat pentru mult timp mișcarea de idei din întreaga Europă.

Spiritul competitiv

Una dintre explicațiile pentru care Florența trebuie socotită leagănul Renașterii este ideea de concurență, de concurs, de întrecere, în sensul nobil al cuvântului, idee existentă în structura psihică, în forma mentis a cetățenilor mândrei cetăți, ca o a doua natură. Renașterea la Florența este renumită și pentru faptul că este terenul rivalităților intense, uriașe. Cei doi giganți ai timpului, ce se detașează în mod vădit de contemporanii lor, artiști geniali la rândul lor, Leonardo și Michelangelo, nu s-au putut tolera unul pe celălalt, dar poate această provocare sănătoasă i-a împins să-și folosească întregul potențial artistic creativ. Același efect l-a avut și conflictul dintre Lorenzo Ghiberti și Filippo Brunelleschi, care a durat decenii, pornit de la concursul legat de cea de-a treia poartă a Baptisteriului, Porta del Paradiso. Prin urmare, Florența din secolul al XV-lea lasă o moștenire uriașă, fiind multe de învățat în sistemul de inițiere și inovare artistică. Rivalitățile pe plan cultural, artistic, pe tărâmul frumosului, au avut în epocă și în perioada următoare rezultate estetice extraordinare.  Florența devine noua Atenă a Europei odată cu înființarea Academiei Platonice in 1459, sub patronajul familiei Medici, în vila acestora de la Careggi. Conducătorul acestui grup de discuții era Marsilio Ficino, principalul traducător al operei lui Platon. Principala lor preocupare și pasiune în cadrul grupului era să traducă și să comenteze scrierile lui Platon. Academia Platonică îi avea în rândurile sale pe filosoful Picco della Mirandola și pe artiștii Donatello, Botticelli, Alberti, Verrocchio, Lippi şi Signorelli. Se pare că și tânărul Michelangelo, pe vremea când stătea la curtea lui Lorenzo dei Medici intra deseori in legătură cu acest grup filosofic.
Florența era acum capitala artistică a lumii mediteraneene si centrul cultural al întregului continent. În această epocă, aspectul orașului se schimbă: vechile locuințe medievale, fortificate, cu turnuri de apărare, se transformă în câteva zeci de ani în frumoase palate, impunătoare și elegante, aparținând celor mai de vază dintre florentini.
Palatele aveau 2-3 nivele, cu ziduri groase si fațade din blocuri de piatră. Conceptul construcției de formă cubică era reprezentativ. În centrul palatului se afla curtea interioara – il cortile – delimitată de arcade. Interiorul acestora era împodobit cu fresce, sculpturi și panouri în relief, la fel ca în antichitate. Fațadele aveau etajele separate de profiluri orizontale, iar ultimul nivel era încheiat cu streașina cornișei, puternic proiectate în exterior și înfrumusețate cu elemente decorative. De altfel, cornișa reprezintă unul dintre elementele tipice ale unui palat renascentist florentin. La etaje, ferestrele duble aveau arce în partea lor superioară, care ușurau din masivitatea construcțiilor.
Dintre aceste palate, cele mai reprezentative au fost Palazzo Medici, Palazzo Rucellai, Palazzo Strozzi și Palazzo Pitti, toate aparținând unor mari familii de bancheri. Omul nou al Renașterii ținea într-o mână Biblia cu învățăturile creștine, iar în cealaltă marile opere ale culturii păgâne, ale Antichității grecești și latine, redescoperite cu o uimire similară celui nou venit pe lume, moștenire pe care a luat-o ca ideal de viață personală, culturală și artistică. Este de bun-simţ să admitem că transformarea minţii omului medieval şi evoluția lui spre omul Renaşterii s-a realizat treptat, sub influența noilor experienţe, cu schimbări nesesizabile de-a lungul mai multor generaţii. Așadar, Renașterea s-a născut din spiritul de competiție notoriu al toscanilor.


Diversitatea și libertatea credințelor religioase

În secolele al XII-lea și al XIII-lea, în sânul bisericii catolice au apărut ordinele așa-zise cerșetoare sau mendicante, în Italia și în alte părți ale Europei. Ordinele, prin răspândirea lor, au determinat dezvoltarea culturii, înființând școli teologale în interiorul conventelor pentru instruirea călugărilor sau chiar universități. Datorită răspândirii ordinelor pe teritoriul mai multor ţări au apărut scrieri în limbile naţionale, deoarece predicatorii traduceau textul biblic spre a-l putea transmite poporului neștiutor de limbă latină. Răspândirea ordinelor mendicante în Italia și apoi în întreaga Europă a avut un rol civilizator, contribuind la răspândirea credinţei creştine de tradiție latină, la închegarea oraşelor prin polarizarea în jurul lor a comunităţilor care căutau vecinătatea și rugile călugărilor, consideraţi oamenii cei mai aproape de Dumnezeu, pentru mântuire.
Aceste ordine religioase au imprimat dinamism religiei fiind acceptate chiar de Papă, promovând un drum de urmat în vederea obţinerii mântuirii. Ele au contribuit la dezvoltarea oraşelor, la înlăturarea ereziilor care ameninţau religia catolică, la înfiinţarea universităţilor. Au promovat modestia, simplitatea, austeritatea, chiar sărăcia, refuzând ideea de proprietate, atât individuală, cât și colectivă. Ordinele mendicante au caracterizat din punct de vedere religios o epocă, cea a secolelor XII-XVI, mai ales în târguri și orașele mari, fiind considerate un factor de progres.
Ideea pe care vrem să o evidențiem este deplina libertate a acestor ramuri ale credinței creștine, mediul liber în care au putut coexista şi chiar concura în construirea unor lăcașe de o frumusețe și bogăție impresionante. Iată tabloul ordinelor mendicante la Florența și bisericile reprezentative: dominicanii – Santa Maria Novella; franciscanii – Santa Croce; carmelitanii – Santa Maria del Carmine; servitorii Mariei (i serviti) – SS. Annunziata; eremiții (călugării augustinieni) – S. Spirito etc.

Marii Cancelari ai Florenței

Puține orașe pot face concurență Florenței privind grija acordată propriei istorii, preocupare datorată în primul rând marilor săi Cancelari care, pe lângă respectul acordat documentelor, erau și iluștri scriitori, oameni de cultură, umaniști. Enumerându-i pe principalii cancelari ai Florenței și perioada când au ocupat această funcție, va deveni mai clar de ce această cetate a fost sortită s-o ia cu mult înaintea altora: Coluccio Salutati (1375- 1406), Leonardo Bruni (1410-1411 și 1427-1444), Carlo Marsuppini (1444-1453), Poggio Bracciolini (1453-1458), Bartolomeo Scala (1465-1497).
Laudatio Florentinae urbis (Elogiul cetății Florența, 1402) reprezintă o celebrare a orașului prezentat ca oraș-stat ideal în toate aspectele sale: poziția geografică favorabilă, clima prielnică, splendoarea construcțiilor publice și private, hărnicia și iscusința locuitorilor, vocația republicană. Deja Coluccio Salutati exaltase noțiunea de libertate legând-o de respectarea legilor. Bruni reia ideea înaintașului său și-i adaugă imaginea figurată a porților deschise prin care garantează cetățenilor ei libertățile cetățenești și egalitatea în fața legilor: „în niciun loc de pe pământ nu este atâta libertate și atâta egalitate în fața legilor între cetățenii cei mai de vază și cetățenii cei mai umili”.
Istoria Florenței este tipică pentru majoritatea orașelor italiene care n-au evoluat către soluția dinastică precum Franța sau Spania și nici n-au dezvoltat o viață de curte. Încă din secolul al XI-lea apăruseră acele republici independente (republiche marinare) precum Amalfi, Veneția, Pisa. În secolul următor au apărut alte Comune libere ca Milano, Siena, Lucca, Florența, Verona, conduse de cetățeni liberi care se ocupau cu meșteșugurile și comerțul. „Mai mult în cazul Florenței decât al oricărei alte Comune, procesul prin care marea burghezie, prin intermediul Artelor, ajunge să pună stăpânire pe puterea politică, folosind-o pentru creșterea preponderenței economice și financiare ˮ [23].
Ilustrul savant american Richard A. Goldthwaite s-a mutat la Florența de mai bine de un deceniu și a lăsat o serie de analize valabile, foarte bine argumentate. Printre acestea, convingerea că faza de maximă expansiune și inovație a Florenței a avut loc în jumătatea a doua a lui Trecento, iar Quattrocento a însemnat o încununare a eforturilor anterioare (Finis coronat opus – Horatius) și o nouă înflorire economică ce a ținut pe toată durata domniei lui Cosimo de’ Medici.
Unul dintre argumentele sale că originile capitalismului trebuie căutate la Florența a fost acceptat și de profesorul Sergio Tognetti, fin cunoscător al problemei: „Între Florența și Prato s-a păstrat cea mai mare colecție de documente contabile medievale și renascentiste, 2.500 pentru secolele XIII-XV, dar 10.000 dacă adăugăm secolul al XVI-lea, colecție pe care au lucrat istorici de mare calibru precum Armando Sapori, Federigo Melis sau Raymond de Roover” [24].
În aceeași lucrare aflăm o afirmație năucitoare, greu de crezut, dacă n-ar fi seriozitatea și renumele profesorului italian, specialist pasionat în istorie și economie socială: „În orice caz, în 1427, 40% dintre familiile florentine dețineau 99,7% din averea brută raportată, puțin mai mult decât averea brută a Statelor Unite în 1995 (95,3%)” [25].

Explicația oferită de Giorgio Vasari

 În introducerea la viața și opera lui Perugino, primul istoric de artă al lumii observa, bazându-se pe cunoașterea directă a realităților vremii, că „în Florenţa, mai degrabă ca oriunde, artiştii izbutesc să se desăvârşească în toate artele, dar mai cu seamă în pictură, deoarece aici sunt îmboldiţi de trei lucruri, şi anume: În primul rând de critica pe care o fac mulţi şi din belşug, aici născându-se oameni liberi din fire, pe care nu-i mulţumesc operele de calitate mijlocie şi care, atunci când preţuiesc vreo lucrare, ţin mai curând seama de frumuseţea şi de măiestria ei, decât de persoana autorului; În al doilea rând, de faptul că, dacă vrei să trăieşti, trebuie să fii muncitor, ceea ce nu înseamnă altceva decât să te foloseşti întruna de minte şi judecată – fiind iscusit şi harnic în ceea ce faci – şi, în sfârşit, să ştii să câştigi, căci Florenţa, oricât de întinsă şi de îmbelşugată ar fi, nu are de unde să le dea şi celor care stau, tot atât cât celor înzestraţi; al treilea lucru, de nu mai mică însemnătate decât celelalte două, este o sete de glorie şi de cinstire pe care aerul Florenţei o face să se nască şi să crească, uriaşă, în orice artist, şi care nu le îngăduie celor înzestraţi să primească a sta alături – necum să rămână în urmă – de unii pe care-i văd bine că-s oameni ca şi ei, chiar dacă-i recunosc de maeştri; ba, uneori, atâta îi sileşte să dorească gloria, încât – dacă nu-s blânzi din fire şi înţelepţi – ajung bârfitori, nerecunoscători şi nesătui în privinţa câştigurilor. Adevărat este însă că, atunci când a învăţat atât cât îi trebuie şi vrea să facă altceva decât să trăiască de pe o zi pe alta, ca animalele – dorind deci să fie bogat – artistul trebuie să plece de acolo şi să neguţătorească în afară atât măiestria operelor sale cât şi faima oraşului său, precum fac şi doctorii cu învăţătura lor (Viețile…vol.I, pp. 159-160).
Adăugăm acestor observații câteva elemente pe care le considerăm relevante:
a. reînvierea culturii clasice latine, grecești și creștine a fost grefată pe o cultură populară solidă, bogată, diversă, din care au izvorât capodoperele lui Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise în limba poporului, il volgare toscano, care avea să pună bazele limbii italiene literare;
b. o autoguvernare a Florenței cu vocație republicană, prielnică dezvoltării economice, sociale, spirituale;
c. uriașa avere a familiilor de bancheri florentini care cheltuiau nu numai pentru ei, ci și pentru comunitate și pentru frumusețea Cetății lor, cu o largă vocație de mecenat;
d. un moment de grație al Istoriei și al Divinității.
Să nu uităm că familia de’ Medici, în cei 300 de ani cât a condus destinele Florenței, a cheltuit pentru opere de cultură, știință și artă impresionanta sumă de 1 miliard de USD de astăzi. Oamenii de cultură, artiștii, savanții erau apreciați, plătiți în aur, fiind egali sau mai presus decât Papii, Principii și Seniorii. Florența renascentistă rămâne un subiect deschis care trezește nu numai interesul omului modern, ci și o perpetuă fascinație.

Concluzie: De fiecare element dintre cele enumerate mai sus ne-am ocupat pe rând pe parcursul ultimilor cinci ani în paginile revistei ieșene „Contact Internațional”, conduse de eminentul academician Liviu Pendefunda căruia, pe această cale, îi aducem sincere și călduroase mulțumiri. Deși unele aspecte sunt, totuși, mai importante decât altele, după părerea noastră, toate la un loc au contribuit la imaginea mereu fascinantă a Renașterii, care nu mai aparține doar Florenței, doar Italiei, ci lumii întregi. Un arhitect și designer italian, Giò (Giovanni) Ponti, făcea o observație adevărată și plină de miez: „Nu este cimentul, nu este lemnul, nici piatra nu este elementul cel mai rezistent, nici oțelul, nici sticla. Materialul cel mai rezistent în arhitectură este Arta”. Parafrazându-l, ne permitem să adăugăm: „Materialul cel mai rezistent din care s-a clădit Renașterea la Florența este Arta”. Este, practic, afirmația esențială pe care am încercat s-o ilustrăm în paginile acestei lucrări, descriind și analizând fenomenul numit Renaștere.

Ion Gănguț
(nr. 2, februarie 2023, anul XIII)

NOTE

[1] Intoduzione al Medioevo, a cura di Umbert Eco (14 vol.), Casa Editrice Repubblica e LʼEspresso, 2014.
[2] Umberto Eco, Scrieri despre gândirea medievală, Polirom, Iași, 2016.
[3] Richard A.Goldthwaite, Lʼeconomia della Firenze rinascimentale, il Mulino, Bologna, 2013, p. 856.
[4] R.A. Goldthwaite, L’economia della Firenze rinascimentale, Bologna, Il Mulino, 2013, in „Storia Economica”, 2013, facs. I, pp. 218-222).
[5] Jacques Le Goff, Negustorii și bancherii în evul mediu, traducere de N. Ghimpețeanu, Ed. Meridiane, București, 1994, p. 112.
[6] Federigo Melis, LʼAzienda nel Medioevo, con introduzione di Mario del Treppo, Firenze, 1991, p. 121.
[7] Federigo Melis, Lʼeconomia fiorentina del Rinascimento, con introduzione e a cura di Bruno Dini, Firenze, Le Monnier, 1984, p.189.
[8] Ibidem, Partea I, La vita economica di Firenze al tempo di Dante, p. 5.
[9] Jacques Le Goff, op. cit., p. 137.
[10] Ibidem, p. 134.
[11] Roberto S. Lopez, La rivoluzione commerciale del Medioevo, Einaudi, Torino, 1975, p.91.
[12] Il libro di buoni costumi, Le Monnier, Firenze 1945.
[13] Jacques Le Goff (coordonator), Omul medieval, trad. Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, Ed. Polirom, Buc., 1999, p. 259.
[14] Giovanni Villani, Nuova cronica, a cura di Giuseppe Porta, 3 vol., Parma 1990-1991, libro VI, capitolo LIII.
[15] R. de Roover, Il banco Medici dalle origini al declino (1397-1494), trad. it., Ed. La Nuova Italia, Firenze, 1970, P.123.
[16] Arnold Esch, LʼItalia alla fine del Medioevo, Firenze University Press, 2006, p.73.
[17] David Herlihy e Christiane Klapisch-Zuber (trad. ital.), I toscani e le loro famiglie. Uno studio sul catasto fiorentino del 1427, Bologna, Il Mulino, 1988.
[18] Richard A.Goldthwaite, Lʼeconomia della Firenze rinascimentale, il Mulino, Bologna, 2013, p. 856.
[19] Mariella Carlotti, Il lavoro e l’ideale. Il ciclo delle formelle del Campanile di Giotto, Societá Editrice Fiorentina, 2008, p. 10.
[20] Ibidem, p. 9.
[21] Carlo Cipolla, Istruzione e sviluppo, 1969, Il Mulino, Bologna, pp.53-54.
[22] Radu Manolescu, Orașul medieval, Buc., 1976, p. 294.
[23] Arnold Hauser, Storia sociale dell’arte , vol.II,, trad. it. Anna Bovero, Einaudi, Torino, 1995, p. 20.
[24] Sergio Togneti, Economia come opera dʼarte in Archivo Storico Italiano, Firenze, 2009, p. 348
[25] Ibidem, p. 361.