Florența şi Renașterea (I)

Ce se mai poate spune nou despre Florența-leagănul Renașterii? Ideea scrierii acestor rânduri ne-a venit după ce multă vreme am meditat asupra miracolului florentin. De ce Italia? De ce Florența și nu alt oraș din peninsulă sau de aiurea? Vom încerca să oferim câteva răspunsuri posibile.
În „La Stampa” din 26.11.2014, apare informația că UNESCO, în întrunirea de la Doha, desfășurată între 15/25 iunie 2014, a decretat că din totalul de 1.007 situri considerate patrimoniu al umanității, localizate în 161 de țări, Italia se află pe primul loc cu 51 de obiective, fiind urmată de China – 47 și Spania – 44 de obiective. Printre acestea se numără centrul istoric al Florenței, precum și 14 ville și grădini ale familiei Medici, familie fără de care nu se poate concepe istoria Florenței timp de trei secole. S-au adăugat, apoi, impresiile a doi cunoscuți scriitori francezi, unul reprezentând realismul – Stendhal - și celălalt – un romantic de substanță, Alphons de Lamartine. Primul descria ceea ce mai apoi avea să se numească sindromul Stendhal: J’aperçois ensuite le tombeau de Machiavel; et vis-à-vis de Michel-Ange, repose Galilée… Dante, Boccace et Pétrarque. Quelle étonnante réunion! mon émotion est si profonde, qu’elle va presque jusqu’à la piété. J’étais déjà dans une sorte d’extase, par l’idée d’être à Florence, et le voisinage des grands hommes dont je venais de voir les tombeaux. „J’étais arrivé à ce point d’émotion où se rencontrent les sensations célestes données par les beaux-arts et les sentiments passionnés. En sortant de Santa Croce, j’avais un battement de coeur, ce qu’on appelle des nerfs, à Berlin; la vie était épuisée chez moi, je marchais avec la crainte de tomber” [1], adică „Zăresc apoi mormântul lui Machiavelli și dincolo de Michelangelo se odihnește Galilei… Dante, Boccaccio și Petrarca. Ce adunare strălucitoare! Emoția mea este atât de profundă, încât merge aproape de pietate. Eram deja într-un soi de extaz, la gândul de a fi la Florența și în vecinătatea marilor oameni ale căror morminte venisem să le văd. Ajunsesem în acest grad de emoție unde se întâlnesc senzațiile celeste date de artele frumoase și sentimentele pasionante. Ieșind din Santa Croce, simțeam o bătaie de inimă, ceea ce la Berlin se numește nervi; viața se epuizase în mine, pășeam cu teama de a mă prăbuși” (trad. noastră). Aflat în 1827 în Toscana cu însărcinări diplomatice, Alphons de Lamartine mărturisea: „Quando entrai a Firenze, Dante, Petrarca, Machiavelli, i Pazzi, i Poliziano, i Michelangelo e mille altri mi pareva guardassero dalle finestre di quei palazzi bui che bordano le vie”, adică „În momentul când intrai în Florența, Dante, Petrarca, Machiavelli, Pazzi, Poliziano, Michelangelo și alții o mie păreau că mă privesc de la ferestrele acelor palate întunecate ce străjuiau drumurile”(trad. noastră).
           

Despre nume și însemne heraldice

Orașul a fost fondat de romani în anul 59 a.C. Ceremonia întemeierii Florenței a coincis cu celebrarea zilelor denumite Ludi Florales în onoarea zeiței Flora, astfel încât așezarea s-a numit Florentia. Stema inițială a fost crinul alb pe un scut oval. Ulterior, după înfrângerea ghibelinilor (susținătorii Imperiului) de către guelfi (adepții Papei), acesta a devenit crinul roșu. Crinul alb simboliza puritatea Madonei. O explicaţie mai apropiată de realitate ar fi aceea că această floare împodobește din belșug câmpiile și colinele toscane. S-a emis și părerea că acest nume ar proveni de la comandantul legiunii romane, Florentis, întemeietorul așezării.
Un alt simbol al orașului este il Marzocco, reprezentând un leu impunător ținând scutul cu crin roșu (denumirea este legată de zeul războinic Marte). Leul simboliza puterea poporului, iar o înfăptuire artistică magistrală i-a fost dată de sculptorul Donatello în 1419. Opera originală, din pietra serena, se află la Museo del Bargello, dar o copie străjuiește și în Piazza della Signoria. Iată una dintre primele descrieri ale orașului și ale oamenilor săi: cetate nobilă care se află în provincia Toscana, clădită sub semnul lui Marte, scăldată din belșug de un fluviu măreț cu apă dulce care o împarte aproape în două jumătăți, cu aer blând, păzită de vânturi păgubitoare, nu prea întinsă, bogată în fructe bune, cu cetățeni viteji la arme, mândri și certăreți, avută în câștiguri neîngăduite pentru măreția ei, mai mult bănuită și temută decât iubită de cetățile vecine.... cetățenii au obiceiuri bune, iar femeile sunt frumoase și împodobite, casele sunt mărețe, pline de multe ateliere de meșteșuguri utile. Din care pricină, mulți oameni din țări depărtate vin să o vadă nu de nevoie, ci pentru calitatea meseriilor și a artelor și pentru frumusețea orașului [2]. Papa Bonifacio VIII adăuga celor patru elemente care stau la baza lumii – aerul, apa, cerul, pământul – pe al cincilea, care este Florența.

Florența-cetatea Umanismului și a Renașterii

În veacul al XIV-lea, Florența era cel mai bogat oraș al lumii creștine și cel mai mare centru al civilizației occidentale. Apariția și dezvoltarea în acest spațiu a unei societăți cu adevărat umaniste și renascentiste a fost posibilă datorită câtorva factori esențial: 1. acumularea de bogăție și bunăstare; 2. o puternică mișcare de naștere și propagare a noilor idei, a noii viziuni despre viață și despre lume; 3. o autoguvernare nu perfectă, dar funcțională și eficientă; 4. o pregătire a copiilor și a tinerilor în școli și ateliere în consens cu viața și imperativele vremii. Fiecare dintre acești factori are zeci, chiar sute de ramificații. Fapt este că societatea florentină ajunsese la o dezvoltare echilibrată (un echilibru tensionat, însă, de mișcări sociale sau politice) și armonioasă care a situat-o în avangarda Renașterii.
Explicația acumulării de bogăție și bunăstare se află într-o combinație fericită între industrie, finanțe și comerț, astfel încât, în zorii Renașterii, Toscana era cea mai dezvoltată regiune a Europei, alături de Flandra. Pentru că bogăția înseamnă cifre, vom recurge la ele, pentru a realiza un tablou cât mai grăitor. Pe la 1300, Toscana era spațiul geografic cel mai urbanizat din Europa și poate din lume. Dintre cele 7-9 milioane de locuitori ai Peninsulei Italice, Toscana număra peste 1 milion de locuitori, dintre care mai mult de o treime trăia în orașe-cetăți cu mai mult de 5 mii de locuitori. 325 de mii locuiau în orașe de mari dimensiuni pentru acea vreme: Florența – 110 mii, Siena – 50 de mii, Pisa – 30 de mii, Arezzo – 18 mii, Pistoia și Cortona – cu câte 12 mii [3].
Deși agricultura zonei asigura mare parte din necesitățile populației, nu de acolo a venit adevăratul boom economic și financiar al Florenței, ci din industria manufacturieră, cu precădere cea a lânii, a mătăsii (brocart cu fire de aur și argint) și a podoabelor foarte scumpe din aur, argint și pietre prețioase. Producătorii erau organizați în bresle, cooperative, numite astăzi corporații. Astfel existau 7 Arte Maggiori: cea a postăvarilor care prelucrau ţesăturilor importate, numită Calimala după numele străzii unde se găseau atelierele; breasla lânarilor; cea a judecătorilor și a notarilor; cea a bancherilor și a comercianților; a medicilor și a spițerilor; a vânzătorilor care asigurau comerțul cu mirodenii, dar și cu pietre prețioase; breasla celor care se ocupau cu mătasea; breasla cojocarilor și a blănarilor. Fiecare breaslă avea un statut, o stemă, o formă de conducere și reguli foarte clare de funcționare. Arte Minori erau în număr de 14 și cuprindeau alte ramuri necesare într-o comunitate, ele operând pe plan local și limitat. După numele lor, ne dăm seama că diferențele existente între cele numite majore și cele numite minore erau de natură financiară, dar și politică sau socială.
În cap. 94 intitulat Despre grandoarea, starea și magnificența Comunei Florența, istoricul Giovanni Villani ne face un tablou mai concludent decât o carte de sute de pagini: la începutul secolului al XIV-a, în Florența erau 110 biserici, 30 de spitale și 40 de bănci. Potrivit registrului de încasare a taxelor și impozitelor (rationes decimarum), florentinii se hrăneau bine cu 4 mii de viței anual, 30 de mii de porci, 60 de mii de damigene cu vin.
Producția celor peste 200 de ateliere manufacturi era de 70-80 de mii de valuri de postav. Gradul de instruire a copiilor era foarte ridicat în comparație cu alte orașe ale vremii; dintre cei 10 mii de copii florentini, majoritatea știau să scrie și să citească, circa 1 mie aveau cunoștințe de matematică și algoritmi, iar circa 6 sute frecventau școli superioare [4].
Activitatea manufacturieră era impresionantă. În atelierele de boiangerie (tinttoria), lâna de cea mai bună calitate adusă din Anglia, Scoția, Irlanda și mai apoi și din Spania sau Franța, suferea cam 30 de procese de prelucrare, executate de muncitori specializați, operații care au rămas la fel până la 1900. Era o societate, în mod surprinzător, foarte modernă.
           

Domnia florinului de aur

Ideea florinului de aur a fost una genială și a adus cetății mai multă bogăție chiar decât din producerea de lână, postav sau mătase. Florinul de aur – il fiorino d’oro – a fost bătut la 1252, cu 30 de ani înaintea ducatului venețian. El avea un diametru de 2 centimetri, cântărea 3,53 de grame de aur pur de 24 de karate. Conceput ca o îngemănare a profanului cu sacrul, avea pe față stema Florenței – crinul, iar pe verso – chipul Sf. Ioan Botezătorul, patronul spiritual al orașului. Timp de câteva secole, a fost cea mai importantă monedă a vremii, moneda forte, unică, în care se făceau tranzacții, comerț, împrumuturi. Fiind unica monedă de aur din Europa, devine moneda de referință de la Londra până la Constantinopol. Bancherii florentini, cu o minte și o iscusință impresionante, au dirijat și au stăpânit piețele și comerțul, influențând în mare măsură și politica orașelor și a statelor. De această monedă se leagă și destinul și istoria familiei Medici, cea aflată timp de trei secole, cu mici întreruperi, la cârma Florenței.
Banca Medici a fost fondată în 1397 de către Giovanni di Bicci de’ Medici, fiind cea mai mare din Europa și având filiale independente la Geneva, Avignon, Bruges, Londra, Roma, Napoli, Veneția, Milano, Barcelona etc. Încă de la naștere, dar mult mai consistent ulterior, a finanțat principi și regi, papi și împărați. Când a murit, întemeietorul Băncii Medici a lăsat 180 de mii de florini de aur, echivalentul a 36 de miliarde USD de astăzi. Între 1435-1450, banca a avut un profit de 290.791 de florini de aur. La 1400, Florența singură avea un venit mai mare decât întreaga Anglie. Existau peste 80 de bănci, iar bancherii florentini, departe de a mai face tranzacții cu monedă lichidă, au inventat bonurile de tezaur, scrisoarea de credit, scrisoarea de schimb – lettera di cambio – și asigurările. Cumpărător și vânzător abil, bancherul florentin al vremii era un maestru al lettera di cambio, un specialist al schimbului.
Florența acelor vremuri însemna piață liberă și liber schimb. De aceea, la jumătatea secolului al XV-lea rezervele de aur ale Parisului și ale Londrei, cumulate, nu erau nici jumătate din cele ale Florenței. În cadastrul florentin, Il Catasto (1427), documentul care semnifică începuturile taxelor și impozitelor moderne, aflăm că 140 de familii aveau venituri de peste 10 mii de florini, primele 10 dintre cele mai bogate dețineau peste 40 de mii de florini: Strozzi, Tuornabuoni, Medici, Borromei ș.a. Aceste 140 de familii reprezentau abia 1,4% din totalul de contributori la bugetul Florenței. O bogăție incredibilă! Încă un fapt care ilustrează despre ce sume vorbim; două mari bănci, Peruzzi și Bardi, dau faliment din cauza imposibilității regelui Angliei, Eduard al III-lea, de a le plăti uriașa datorie de 1. 365.000 de florini de aur, bani împrumutați de coroana engleză pentru susținerea Războiului de 100 de ani împotriva Franței, cea care va ieși victorioasă.
Dezvoltarea comerțului este fără precedent, comerciantul, negustorul devenind o figură, un tip emblematic al vremii. El trebuie privit în strânsă legătură cu producătorul de bunuri manufacturiere, artizanale, dar și cu bancherul, fără de care nimic nu s-ar produce, nu s-ar vinde sau nu s-ar cumpăra. Documentele vremii, de o mare bogăție cantitativă, dar și de o mare diversitate, ilustrează efervescența epocii sub acest aspect. Numai actele bogatului comerciant toscan Francesco Datini din Prato înregistrează folosirea pentru comerţ a peste 3.000 de nave diferite în perioada1383-1411 [5].

Despre școli şi dezvoltarea învățământului

Una dintre explicațiile dezvoltării pe toate planurile și într-un mod spectaculos a societății florentine se află în dezvoltarea învățământului. Acest fenomen a constituit o necesitate și, în plus, era și în spirito del tempo. La 1300, Florența era orașul cel mai alfabetizat din Europa, 40% dintre copiii între 5-14 ani frecventând școala. Locul școlilor de pe lângă mănăstiri a fost luat treptat de școlile laice, publice, comunale, care erau în principal de două feluri: scuola di grammatica și scuola di abaco. Primele instruiau copiii să scrie și să citească, iar celelalte îi învățau matematica, calcule necesare în ateliere, în comerț, în contabilitate. Importanța acordată școlilor, educării și instruirii copiilor și tinerilor se explică prin faptul că au fost cerute de viață, de realitate. Se predau matematica, elemente de geometrie de bază, științele, istoria, geografia, etica, dar și educația fizică și muzica. Școala florentină era mai modernă decât ne închipuim [6]. Dezvoltarea școlilor în efortul de redescoperire a culturii clasice latine și grecești, dar și pentru a răspunde cerințelor vieții de zi cu zi în manufacturi, bănci, comerț, a avut urmări decisive în înflorirea învățământului pentru mai bine de patru secole. Acestea au constituit bazele școlilor superioare, ale Universităților din întreaga Europă până la începutul secolului al XX-lea.
           

Despre biblioteci şi arta manuscriselor

Epoca pe care o cercetăm reprezintă o adevărată explozie a producerii, a circulației și a comerțului cu cărți și manuscrise. Nu întâmplător au apărut acum importantele biblioteci din Veneția, Ferrara, Mantova, Biblioteca Vaticana din Roma sau Biblioteca Laurenziana Medicea la Florența. Bibliotecile Renașterii au avut valențe funcționale multiple: păstrarea manuscriselor și a cărților; o funcție culturală în circulația ideilor; o funcție educativă în transmiterea experienței către generația tânără; o funcție estetică, deoarece manuscrisele și cărțile legate prețios erau ele înseși obiecte estetice, iar aici se desfășurau cenacluri, spectacole de teatru și muzică. Rolul fundamental l-au avut acele scriptoria monastica, unde se copiau, se multiplicau manuscrisele valoroase.
Treptat, acestea se laicizează, ajungând să execute comenzi care se plăteau foarte bine. Unul dintre cei mai vestiți proprietari de bottega dei manoscritti din Florența era Vespasiano da Bisticci, vizitat deseori de umaniștii vremii, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Manuscrisul și cartea devin obiecte de artă, textul fiind împodobit cu motive florale sau zoomorfe, iar legăturile acestora confecționate artistic cu aur, argint și pietre prețioase. Caligrafia era la mare căutare și considerată artă majoră. Arta manuscriselor cu miniaturi minuțios și măiestrit confecționate devine artă cu statut deplin, ca pictura sau arhitectura. În aceste ateliere, manuscrisele erau corectate, multiplicate, catalogate, legate și autentificate.
Până la apariția tiparului cu litere mobile, invenția genială a germanului Guttenberg, bottega dei manoscritti a însemnat un loc important de propagare a culturii umaniste și a Renașterii în marile centre urbane din Italia și mai apoi în toată Europa. Astfel, vestitul librar Vespasiano da Bisicci execută o comandă de 200 de volume în 22 de luni, la cererea lui Cosimo de Medici, fondatorul uriașei biblioteci Medicea Laurenziana, care numără 11.000 de manuscrise și 2.500 de papirusuri egiptene. Valoarea inestimabilă a acestei biblioteci este sporită de aportul artistic al arhitectului, nimeni altul decât Michelangelo Buonarotti, care construiește clădirea cu o înălțime mai mare decât lungimea sa, cu un plafon reprezentând din fresce o uriașă constelație. Este perioada în care manuscrise și cărți păstrătoare ale culturii și civilizației de sorginte ebraică, arabă, musulmană, greacă, latină, creștină sau laică, sunt traduse și circulă într-un spațiu foarte larg într-o adevărată frenezie. Toți umaniștii erau pasionați de manuscrise și cărți. Este suficient să-i amintim pe Francesco Petrarca, Coluccio Salutati, Lorenzo Valla, Leon Battista Alberti sau Pico della Mirandola, corifeii Umanismului și ai Renașterii.

Transferul culturii bizantine

Până la Renașterea italiană, Constantinopol, orașul sfânt al Bizanțului, a deținut hegemonia culturii și civilizației. Oraș al artelor și al științelor, era depozitarul unui tezaur material și spiritual impresionant. După decăderea școlilor filosofice din Atena și Alexandria, această metropolă a menținut vie tradiția elenistică, pe care avea s-o transfere Italiei și Europei în trei momente distincte:
Către sfârșitul veacului al XIV-lea, deja începuse o mișcare de atragere a erudiților bizantini către Florența, către Italia. La 28 martie 1396, secretarul Republicii florentine, Coluccio Salutati, el însuși umanist erudit, îi scria o scrisoare învățatului bizantin Manuel Chrisolora prin care îl invita la Florența: …noi am hotărât să chemăm un învăța… ce poate să-i învețe limba greacă pe concetățenii noștri, dând astfel înfloritului Studium al orașului Florența… strălucirea unei noi glorii [7]. La 1421, G. Aurispa face o călătorie în Grecia, după care aduce în Italia 238 de volume în limba greacă, cunoscute sub numele de codexuri.
Al doilea val de erudiți bizantini a ajuns în Italia cu ocazia Conciliului de la Ferrara-Florența în anii 1438-1439, când s-a încercat, fără rezultat, reconcilierea Bisericii romane cu cea bizantină. Aceștia au fost uimiți de măreția cetății Renașterii și au aflat că manuscrisele, cărțile rare grecești, obiectele de artă din vechiul Bizanț sunt la mare căutare aici și pot valora greutatea lor în florini de aur.
Ultimul val și cel mai consistent s-a produs după căderea Constantinopolului, la 1453. După mărturiile scrise ale vremii, au debarcat atunci la Florența și în alte centre urbane italiene peste 100 de grămătici, umaniști, sculptori, pictori, arhitecți, muzicieni, astronomi și filosofi, având asupra lor manuscrise rare, cărți, obiecte de artă, precum și toată cultura și înțelepciunea vechilor greci. Acum se scriu cărți de gramatică a limbii grecești (Konstantinos Lascaris publică la 1467 Gramatica limbii grecești), se traduc din greacă în latină, pentru prima dată după sursa originală, Platon, Aristotel, Homer și toată pleiada de gânditori ai vechii Elade, completându-se în mod fericit cultura clasică latină cu cea greacă. În spațiul italian s-a produs o adevărată bătălie de idei între adepții filosofiei lui Arisotel, avându-l ca exponent pe Giorgio din Trapezunt, și tabăra platonicilor având în frunte pe Giorgio Gemistos Plethon. Cel care a reușit o relativă conciliere a celor două tabere a fost cardinalul Vasilios Bessarion, bărbat de o mare erudiție, care a rămas în conștiința italienilor drept il più greco fra i latini e il più latino fra i greci (cel mai grec dintre latini și cel mai latin dintre greci- trad. noastră).
Florentinii renascentiști au găsit o rezolvare originală a acestei probleme, născându-se astfel Academia Neoplatonică, patronată de familia de Medici, bancheri care au acumulat pentru ei, dar și pentru Cetate și pentru Italia, cu vocația indiscutabilă de mecenat. Fruntașii neoplatonismului, Leon Battista Alberti, Marsilio Ficino, Pico della Mirandola, au influențat pentru mult timp mișcarea de idei din întreaga Europă.
           

Câteva concluzii

Despre Umanism și Renaștere, despre miracolul florentin, s-a scris o literatură impresionantă, cantitativ și calitativ, care ar putea descuraja pe oricine ar mai încerca să adauge ceva. Cu toate acestea, am simțit nevoia scrierii acestor rânduri, ca o punte aruncată peste timp între omul modern de astăzi și orașul-muzeu ce găzduiește acest tezaur al frumosului și al sublimului, al măreției spiritualității umane. Momentul despre care am exprimat câteva păreri a fost, poate, unul de grație al istoriei, când omul eliberat de prejudecăți, într-o manifestare liberă și dezlănțuită, s-a înălțat prin frumos în elanul de a atinge Divinitatea. În mare măsură a și reușit. De ce Florența? Am aflat un răspuns interesant la Giorgio Vasari în celebra sa operă Le vite de' più eccellenti architetti, pittori, et scultori italiani, da Cimabue insino a' tempi nostri. În introducerea la viața pictorului Perugino, el explica destinul Florenței de aleasă a lumii Renașterii prin trei elemente: spiriti liberi, insodisfatti – spirite libere, veșnic nemulțumite; bisogna essere industriosi se si vuole vivere bene – trebuie să fii industriaș dacă vrei să trăiești bine; la terza: l’estremo desiderio di gloria e  d’onori… in tutte le persone di tutte professioni – a treia: dorința acută de glorie și de onoruri… la toate persoanele și în toate profesiile (trad. noastră).
Adăugăm acestor observații câteva elemente pe care le considerăm relevante și pe care le vom dezvolta în viitor: reînvierea culturii clasice latine, grecești și creștine a fost grefată pe o cultură populară solidă, bogată, diversă, din care au izvorât capodoperele lui Dante, Petrarca, Boccaccio, scrise în limba poporului, il volgare toscano, care avea să pună bazele italienei literare; o autoguvernare a Florenței cu vocație republicană, prielnică dezvoltării economice, sociale, spirituale; uriașa avere a familiilor de bancheri florentini care cheltuiau nu numai pentru ei, ci și pentru comunitate și pentru frumusețea Cetății lor, cu o largă vocație de mecenat; dezvoltarea școlilor; un moment de grație al Istoriei și al Divinității.
Să nu uităm că familia de Medici, în cei 300 de ani cât a condus destinele Florenței, a cheltuit pentru opere de cultură, știință și artă impresionanta sumă de 1 miliard de USD de astăzi. Oamenii de cultură, artiștii, savanții erau apreciați, plătiți în aur, fiind egali sau mai presus decât Papii, Principii și Seniorii. Florența renascentistă rămâne un subiect deschis care trezește nu numai interesul omului modern, ci și o perpetuă fascinație.

Ion Gănguț
(nr. 4, apriliie 2022, anul XII)

NOTE

[1] Stendhal, Rome, Naples et Florence, éditions Gallimard, 1987.
[2] Dino Compagni, Cronica, Editura pentru Literatură Universală, București, 1967, pp. 20-21
[3] vezi Paolo Malanima, Uomini e risorse in Italia dalla crescità medievale alla crescità contemporanea, Il Mulino, Bologna, 2002.
[4] Giovanni Villani, Croniche di Giovanni Matteo e Filippo Villani, 2 vol.,Trieste, 1857-1858, pp.183-188.
[5] vezi și R.A Goldthwaite, L’economia della Firenze rinascimentale, Bologna, Il Mulino, 2013, in Storia Economica, 2013, facs. I, pp. 218-222.
[6] Carlo Cipolla, Istruzione e sviluppo, 1969, Il Mulino, Bologna, pp. 53-54.
[7] Radu Manolescu, Orașul medieval, Buc., 1976, p. 294.