Florența şi Renașterea (V)

Orașul, elementul fundamental al marilor schimbări

În secolele al XIII-lea și al XIV-lea (Duecento și Trecento), peninsula italică apărea ca un conglomerat de 200-300 de orașe-stat (città-stato) între care existau relații complexe de interdependență: „Economia italiană se constituia într-un sistem policentric format din economii urbane autonome și diferite, dar complementare și interdependente.ˮ [1] Această stare de fapt explică, printre altele, și diversitatea școlilor artistice din cuprinsul Peninsulei.
Nucleul fundamental în evoluția societății pe toate planurile era orașul care primește în epoca medievală un contur din ce în ce mai precis, dar și foarte divers. În funcție de rolul lor preponderent, Peter Burke le clasifică în trei grupe: orașe comerciale care erau și porturi (Veneția, Genova, Amalfi, Pisa); orașe unde predomină manufacturile și industria (Florența și Milano); orașe – centre de putere și administrație (Roma și Napoli). [2]
Pentru a evidenția potențialul demografic al zonei și gradul de dezvoltare, precizăm că, la început de Trecento (secolul al XIV-lea), Toscana număra în jur de 1,1 milioane de locuitori, iar 325 de mii dintre aceștia trăiau în orașe de mari dimensiuni pentru vremea aceea: Florența cu 110 mii, Siena – 50 de mii, Pisa – 30 de mii, Arezzo – 18 mii, Pistoia și Cortona – 12 mii. La 1500, gradul de urbanizare a Italiei era de 3 ori mai mare decât media europeană, de 5 ori mai mare decât a Angliei. Către 1300, Italia deținea cam 20% din populația totală a Europei. [3]
Înainte de Marea Ciumă, peninsula italică era, de departe, cea mai urbanizată zonă a Europei, poate a lumii: 11 orașe aveau mai mult de 40 de mii de locuitori, pe când în restul Europei erau 8-9; orașe între 10 mii-30 de mii erau mai mult de 70, pe când în restul Europei nu se aflau decât maxim 50. [4]

Marea ciumă

În 1334, mongolii asediază Caffa din Crimeea, deţinută de genovezi, conflictul izbucnind din pricina unor neînţelegeri comerciale. În timpul asediului, mongolii încep să moară de ciumă, iar conducătorii lor iau decizia de a catapulta cadavrele peste ziduri în cetate. Asediul va fi ridicat, însă în oraş izbucneşte epidemia. Ulterior, galerele genoveze aduc ciuma în Italia (1347), de unde se va răspândi în întreaga Europă, unde găseşte un climat propice. Consecințele dezastrului sunt de neimaginat, mai ales că epidemia a fost însoțită și accentuată de perioade de foamete: „Mănăstirile din regiunile mediteraneene au rămas practic pustii... populaţia din Toscana s-a redus la un sfert sau chiar la o cincime; în timp ce populaţia Angliei a scăzut – în numai 28 de ani – de la patru milioane la două milioane şi jumătate de locuitori... În Islanda, întreaga populaţie a fost secerată de molimă... La scară naţională, în 1450, deci la un secol după izbucnirea marelui flagel, populaţia ţărilor europene scăzuse cu 38% în Franţa şi Ţările de Jos, cu 33% în Anglia, cu 27% în Italia, cu 26% în Peninsula Iberică, cu 25% în Germania şi în Scandinavia.” [5]
Populația Florenței și a Toscanei s-a refăcut treptat, poate mai repede decât în alte zone ale Europei, având la îndemână resurse mai bogate și spirit întreprinzător înnăscut. Una dintre sursele de îmbogățire și de belșug pentru populația Florenței și a Toscanei, anterioare câștigurilor din bănci și negustorie, le-au constituit manufacturile textile specializate în 4 mari ramuri: bumbac, in, lână și mătase, ultimele două fiind cele mai dezvoltate și cele mai prospere. Mărturia cea mai cunoscută, de acum clasică, ne-o oferă Giovanni Villani, care a consemnat că „pe la 1310 la Florența existau în jur de 200 ateliere de lână și stofe din lână care produceau 100.000 de valuri de stofă și aveau 30.000 de angajați. Valoarea producției se ridica la 1,2 milioane de florini de aur, anual, un venit impresionant pentru acele vremuri, câte 16 florini pe bucatăˮ 6].

Florența, motorul dezvoltării

Evoluția economică a Florenței, care i-a adus bunăstarea și belșugul și a plasat-o în fruntea orașelor europene, poate fi structurată pe trei etape: între secolele XI-XIII asistăm la revoluția comerțului internațional; odată cu secolul al XIV-lea începe producția cu substrat industrial; între secolele XV-XVI ne situăm în plină producție de bunuri industriale de folosință îndelungată [7]. Bogăția acestui oraș au fost manufacturile de lână și cele de mătase care au importat materii prime din străinătate și le-au returnat în aceste țări sub formă de produse de înaltă calitate.
La Florența se produceau două tipuri de țesături – țesături de San Martino (panni di San Martino), foarte luxoase, cu lână engleză asupra căreia florentinii dețineau monopolul – și țesături de Garbo (panni di Garbo), cu lână din zona bazinului mediteranean. Industria mătăsii s-a dezvoltat ceva mai târziu, dar cu mare viteză, astfel încât Florența a depășit Lucca, orientându-se către croitoria de lux, unde forța de muncă avea o pregătire superioară, salarii mai mari, mergând spre clasa de mijloc.
În a doua jumătate de Quattrocento, Florența era orașul cel mai industrializat din peninsulă și număra: 270 de manufacturi de lână, 83 pentru mătase, 84 pentru lemn și armături, 74 de prelucrare a aurului și argintului (orfevrării), 54 de prelucrare a marmorei și pietrei [8]. Imaginea Florenței era cea a unei societăți bogate și echilibrate, cu un mare grad de libertate în toate manifestările ei economice. Dincolo de asperitățile sociale, ideea de competiție capitalistă, de întrecere, a dominat întreaga perioadă, conferindu-i o aură de măreție, armonie și frumusețe.
Cultura umaniștilor s-a ridicat la înălțimea realizărilor economice și edilitare, celebrând măreția și libertatea de a cheltui pentru lucruri utile și frumoase. Mecenații și patronii artelor și-au cultivat aici mai mult ca oriunde pasiunea pentru construcții frumoase, pentru artele figurative, pentru îmbrăcămintea de lux, pentru obiectele domestice și de mobilier, intrând într-o competiție al cărei vector ordonator a fost primatul estetic. Capitalul uman și marea bogăție creată prin muncă (pentru care florentinii aveau un cult special, aproape religios) s-au transformat în capodopere de artă și arhitectură într-o perioadă de timp scurtă și într-o cantitate și calitate nemaiîntâlnite în vreo epocă istorică.
Cu o puternică industrie încă din vremea lui Dante, suportul esențial pentru dezvoltare economică și financiară imediată l-a constituit realizarea florinului de aur în 1252, florentinii întemeind adevărate colonii în toate așezările europene importante. Florinul devine moneda de schimb cea mai importantă utilizată în schimburile comerciale și bancare. După falimentul băncilor Bardi și Peruzzi din cauza rău-platnicilor și capricioșilor monarhi europeni (mai ales Anglia și Franța), următoarea generație de bancheri – Strozzi, Alberti, Cambini, Medici – s-au orientat către alte două imperii, mai sigure, care aveau nevoie de serviciile lor financiare: statul papal instaurat definitiv la Roma după Conciliul de la Konstanz și dinastia de Aragon, cu sediul la Napoli, după 1435. Florența și Toscana au fost în fruntea producătorilor de stofe din lână și mătase până după 1600, când locul lor a fost luat de produsele englezești. Când Ludovic al XI-lea, după Războiul de 100 de ani, a promovat Lyonul ca centru de afaceri, negustorii și bancherii florentini au fost primii care au pus stăpânire pe noua piață. Cu resursele naturale pe care le deţinea, Florența aproape că nu avea nevoie de importuri, cu excepția metalelor prețioase. Abundența de metale prețioase era extraordinară, fapt dovedit de numărul mare de manufacturi de podoabe din aur și argint. După pacea de la Lodi din 1454 au urmat câteva decenii de pace și liniște, de echilibru relativ care nu putea fi decât benefic pentru declanșarea plenară a Renașterii.

Florența, tărâmul marilor creații

Atmosfera generală ce domnea la Florența pe la mijlocul lui Quattrocento era una prielnică marilor creații. Iată ce scrie un patrician florentin, Giovanni di Paolo di Rucellai, în amintirile inițiate în 1457 în Zibaldone quaresimale ce oferă informații de pe parcursul a 20 de ani: „Florența se afla în bună pace, cheltuielile militare erau mici, municipalitatea impunea puține taxe; în felul acesta, orașul devenea bogat și era o abundență de bani.” Presiunea fiscală era mică, iar guvernele preferau să-i taxeze puțin pe cei bogați și să-i determine să investească în înfrumusețarea orașului.
Polii dezvoltării Europei la începutul secolului al XV-lea erau în două locuri: Flandra și Florența: „Nivelul atins de marile averi ale Italiei de la Renașterea târzie a fost extraordinar de înalt chiar și în comparație cu standardele de bogăție privată ale țărilor din nordul Europei, care la acel moment se confruntau cu cea mai mare expansiune economică” [9]. Bogăția a fost în continuă creștere în toată perioada dintre secolele XIV-XVII și a depășit posibilitățile efective de investire. Cei bogați s-au înmulțit atrăgând în rândurile lor noi categorii sociale care au investit în arte și în arhitectură, crescând mult consumul. Această creștere a consumului se poate bine observa în creșterea prețurilor. În secolul al XIV-lea, plata frescelor dintr-o capelă costa circa 500 de florini. În secolul următor, prețul s-a dublat, iar către 1600, pictori fără mare renume obțineau un preț de 3 ori mai mare. Filippo Strozzi a investit o treime din averea sa în construire propriului palat. Familia Riccardi a cumpărat și a mărit palatul Medici cu o sumă totală de 156.000 de florini.

Începând cu secolul al XI-lea, în paralel cu strângerea legăturilor cu Bizanțul, în Italia a pătruns mozaicul ca principală decorație în interiorul bisericilor. Pentru că mozaicul era foarte scump, el a fost înlocuit de folosirea frescelor în secolul al XIII-lea. Dacă Trecento poate fi considerat secolul frescelor, Quattrocento este secolul picturii de altar, a scenelor devoționale. Asistăm la o adevărată explozie a capelelor private. Numai la Florența existau în secolul al XV-lea circa 600 de capele private, ca semn al devoțiunii, dar și al orgoliului și al bunăstării orașului, cu un venit mai mare decât al întregii Anglii [10]. O capelă privată era rodul muncii complexe a arhitectului, a sculptorului, a pictorului și a decoratorului.
Marile familii angajau pe cei mai buni artiști. Cappella Brancacci este rodul colaborării dintre Masaccio și Filippino Lippi între 1424-1428. Cappella Sassetti este realizată de Domenico Ghirlandaio între 1482-1485, iar Cappella lui Filippo Strozzi este rodul colaborării dintre pictorul Filippo Lippi, care primește 350 de florini, și arhitectul Benedetto da Maiano. Vestite erau Cappella dei Pazzi, Cappella dei Rucellai, ca să nu mai vorbim de capelele private ale familiei Medici, ultima contribuție aducând-o chiar Michelangelo prin monumentele din Sacristia Veche.
Pentru a înțelege resorturile care determinau investirea unor sume enorme de bani în edificii civice, în monumente private (capele și sarcofage), tablouri și sculpturi, facem apel la cantitatea impresionantă de documente rămase și păstrate în Toscana în arhivele orașului și în arhivele private. Iată mărturii venite de la Giovanni Rucellai în jurnalul său Lo Zibaldone. Acesta este primul colecționar de artă din Florența și își exprimă satisfacția de a deține cele mai valoroase obiecte de artă „di mano di migliori maestri che siano stati da buono tempo in quà, non tanto in Firenze, ma in Italiaˮ (de mâna celor mai buni maeștri care s-au aflat de o bună vreme încoace, nu doar la Florența, ci în toată Italia - trad. noastră). O formulă folosită încă de Cosimo il Vecchio și apoi pentru câteva secole pe toată perioada Renașterii de către mecenații Florenței a fost: „Toate aceste lucruri de mai sus îmi dau mare mulțumire și cea mai mare dulceață, pentru că sunt făcute în onoarea lui Dumnezeu, în onoarea orașului și în amintirea mea” (s.n.).    
După moda frescelor, picturile au pătruns masiv în biserici. Într-un catalog care cuprinde un număr de 2.229 de tablouri din perioada 1420-1539, 2.023 au subiect religios și doar 237 au subiect profan (Burke,Peter, op. cit., p. 163).
Există trei motive pentru a introduce imagini în biserici. În primul rând, pentru educația oamenilor simpli, pentru că sunt instruiți de ele ca și cum ar fi cărți. În al doilea rând, astfel încât misterul Întrupării și exemplele sfinților să fie mai active în memoria noastră prin observarea zilnică a imaginilor. În al treilea rând, să trezească sentimente de devoțiune, deoarece ele sunt mai convingătoare în lucrurile văzute decât experimentate [11].

                                           
Florența, tărâmul competiției

Una dintre explicațiile pentru care Florența trebuie socotită leagănul Renașterii este ideea de concurență, de concurs, de întrecere, în sensul nobil al cuvântului, idee existentă în structura psihică, în forma mentis a cetățenilor mândrei cetăți, ca o a doua natură. Renașterea la Florența este renumită și pentru faptul că este terenul rivalităților intense, uriașe. Cei doi giganți ai timpului, ce se detașează în mod vădit de contemporanii lor, artiști geniali la rândul lor, Leonardo și Michelangelo, nu s-au putut tolera unul pe celălalt, dar poate această provocare sănătoasă i-a împins să-și folosească întregul potențial artistic creativ. Același efect l-a avut și conflictul dintre Lorenzo Ghiberti și Filippo Brunelleschi, care a durat decenii, pornit de la concursul legat de cea de-a treia poartă a Baptisteriului, Porta del Paradiso. Prin urmare, Florența din secolul al XV-lea lasă o moștenire uriașă, fiind multe de învățat în sistemul de inițiere și inovare artistică. Rivalitățile pe plan cultural, artistic, pe tărâmul frumosului, au avut în epocă și în perioada următoare rezultate estetice extraordinare.  
Florența devine noua Atenă a Europei odată cu înființarea Academiei Platonice in 1459, sub patronajul familiei Medici, în vila acestora de la Careggi. Conducătorul acestui grup de discuții era Marsilio Ficino, principalul traducător al operei lui Platon. Principala lor preocupare și pasiune în cadrul grupului era să traducă și să comenteze scrierile lui Platon. Academia Platonică îi avea în rândurile sale pe filosoful Pico della Mirandola și pe artiștii Donatello, Botticelli, Alberti, Verrocchio, Lippi şi Signorelli. Se pare că și tânărul Michelangelo, pe vremea când stătea la curtea lui Lorenzo di Medici, intra deseori în legătură cu acest grup filosofic.

Florența era acum capitala artistică a lumii mediteraneene şi centrul cultural al întregului continent. În această epocă, aspectul orașului se schimbă: vechile locuințe medievale, fortificate, cu turnuri de apărare, se transformă în câteva zeci de ani în frumoase palate, impunătoare și elegante, aparținând celor mai de vază dintre florentini. Palatele aveau 3, 4 sau 5 nivele, cu ziduri groase si fațade din blocuri de piatră. Conceptul construcției de formă cubică era reprezentativ. În centrul palatului se afla curtea interioara – il cortile – delimitată de arcade. Interiorul acestora era împodobit cu fresce, sculpturi și panouri în relief, la fel ca în antichitate. Fațadele aveau etajele separate de profiluri orizontale, iar ultimul nivel era încheiat cu streașina cornișei, puternic proiectate în exterior și înfrumusețate cu elemente decorative. De altfel, cornișa reprezintă unul dintre elementele tipice ale unui palat renascentist florentin. La etaje, ferestrele duble aveau arce în partea lor superioară, care ușurau din masivitatea construcțiilor.
Dintre aceste palate, cele mai reprezentative au fost Palazzo Medici, Palazzo Rucellai, Palazzo Strozzi și Palazzo Pitti, toate aparținând unor mari familii de bancheri. Omul nou al Renașterii ținea într-o mână Biblia cu învățăturile creștine, iar în cealaltă marile opere ale culturii păgâne, ale Antichității grecești și latine, redescoperite cu o uimire similară celui nou venit pe lume, moștenire pe care a luat-o ca ideal de viață personală, culturală și artistică. Este de bun-simţ să admitem că transformarea minţii omului medieval şi evoluția lui spre omul Renaşterii s-a realizat treptat, sub influența noilor experienţe, cu schimbări nesesizabile de-a lungul mai multor generaţii.
Așadar, Renașterea s-a născut din spiritul de competiție notoriu al toscanilor. Impactul Renașterii asupra istoriei spiritului a fost colosal, imposibil de comparat cu alt eveniment istoric sau cultural în istoria culturii și a civilizației. Astăzi, ne aflăm în punctul maxim de interes în jurul acestui fenomen imposibil de explicat în integralitatea sa, discuții ce prind contur clar de acum câteva sute de ani, de pe vremea iluminiștilor și a romanticilor. Problematica Renașterii este mai actuală ca oricând, stârnind discuții de mare efervescență pe tărâm economic, social, intelectual, religios și în mentalul colectiv european.

NOTE

[1] Goldthwaite, Richard, Wealth and Demand for Art in Italy, 1300-1600, Baltimore, 1993, trad. it. Ricchezza e domanda nel mercato dell'arte in Italia dal Trecento al Seicento, Edizioni Unicopli, Milano, 1995, p.48.
[2] Burke, Peter, Cultura e società nell'Italia del Rinascimento, Einaudi,Torino, 1984, pp. 231-233.
[3] Malanima, Paolo, Uomini e risorse in Italia dalla crescita medievale alla crescita contemporanea, Il Mulino, Bologna, 2002.
[4] Goldthwaite, Richard, op. cit.,p. 107.
[5]Drimba, Ovidiu D, Civilizaţia Renaşterii, în Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, Editura Vestala, vol. IX, 2008, p. 34)
[6] Villani, Giovanni,  Nuova Cronica, a cura di G.Porta, Parma 1990-1991, III, lib. XII, cap. XCIV, p. 199.
[7] Goldthwaite, Richard, op. cit.,p.55.
[8] Burke, Peter, op. cit., p. 232.
[9] Goldthwaite, Richard,  op.cit., p. 66.
[10] Wackernagel,Martin Il mondo degli artisti nel rinascimento fiorentino, Carocci Editore, Roma, 1994, p. 166.
[11] Vezi Baxandall, Michael, Pittura ed esperienze sociali nell’Italia del Quattrocento, Einaudi, Torino, 1978, pp. 4- 46.