Florența şi Renașterea (VI)

Ipoteza că Renașterea s-a declanșat la Florența aproximativ după 1434

Întemeietorul casei domnitoare Medici, cu origini țărănești la Mugello, în apropierea Florenței, a fost Giovanni di Bicci deʼ Medici (1360-1429). După ce a lucrat mai întâi ca ucenic, apoi ca agricultor și în cele din urmă ca partener în filiala din Roma a societății bancare, Giovanni a preluat compania și a transferat sediul la Florența, orașul său natal, în 1397, considerat anul nașterii Băncii.
În afara profitului din tranzacțiile financiare, fiind Florența un centru înfloritor al industriei lânii, Giovanni, ca și cele mai bogate familii florentine, a investit și în industrie. În 1402, a organizat o companie pentru producția de țesături din lână, iar în 1408 una pentru mătase. În ansamblu, totuși, activitățile industriale au rămas secundare activităților bancare. La moartea acestuia, Cosimo a preluat conducerea companiei într-o perioadă când conducerea oligarhică a Florenței era dominată de familia Albizzi, prin Rinaldo degli Albizzi care reușește exilarea lui Cosimo de' Medici pentru 10 ani. Prevăzător, Cosimo, înainte de a fi exilat, a transferat la 30 mai 1433 cincisprezece mii de florini la filiala din Veneția, unde avea prieteni, și a fost primit nu ca un exilat, ci ca un oaspete. De asemenea, a încredințat trei mii de ducați călugărilor benedictini din San Miniato și alte șase mii au fost depuse în custodie la mănăstirea dominicană San Marco [1].
Și-a dat seama că era necesar să-și asigure controlul politic al Florenței, dar nu în mod direct, ci plasându-și oamenii de încredere în organele de conducere ale orașului, iar ca o garanție suplimentară a exilat 90 de adepți din tabăra Albizzi, inclusiv pe Rinaldo degli Albizzi, alte 80 de persoane excluzându-le din funcțiile publice. Cosimo răspundea celor care se săturaseră de atâtea lupte care ar fi putut distruge chiar orașul că «era meglio città guasta che perduta» (mai bine un oraș distrus decât unul pierdut – trad. noastră), iar «gli stati non si tenevono co’ paternostri in mano», adică statele nu se țin cu tatăl nostru în mână (trad. noastră) [2]. Cu un simț politic rar întâlnit, Cosimo a avut grijă să-și asigure și consimțământul poporului florentin. El a acordat împrumuturi preferențiale aliaților săi, a favorizat extinderea zonelor controlate de comercianții din Florența, a ușurat navigabilitatea râului Arno, a încurajat prelucrarea internă a mătăsii, a promovat agricultura. Mai mult, el a protejat umaniștii, artiștii, scriitorii; a favorizat crearea de biblioteci mari, achiziționarea de manuscrise prețioase sau transcrierea lor, traduceri din limba greacă. Dar, mai presus de toate, s-a angajat până la capăt într-un program grandios de construcție, căruia i-a încredințat promovarea propriei sale imagini de om puternic și generos, cu scopul de a-și demonstra credința religioasă, respectul pentru biserică, dorința de a ispăși pentru posibilele greșeli pe care le-ar fi putut comite în exercitarea activităților care îi aduceau cele mai multe venituri: comerțul și băncile.
În 1427 a instituit oficial Il Catasto, registrul unde erau declarate și înregistrate veniturile și cheltuielile fiecărei familii, casele și proprietățile, la fiecare trei ani. El a folosit Catasto ca pe un instrument prin care putea pune presiune asupra opozanților săi, aflați mereu în primejdia de a li se mări taxele de la 3% până la 33%, mărire decisă de oamenii săi din guvern. Pentru al șaptelea Cadastru, cel din 1457, Cosimo nu s-a ferit să falsifice declarația de venituri de la cele 11 filiale ale băncilor sale, indicând suma de 42.200 florini, cu mult inferioară celei reale.
Încă Giovanni di Bicci a contribuit la extinderea bisericii principale a districtului unde locuiau Medici, finanțând construcția și decorarea sacristiei și a unei capele. În sacristie, lucrarea lui Filippo Brunelleschi (1377-1446), Giovanni și soția lui au fost înmormântați cu mare onoare. Cosimo, preluând programul și atitudinea tatălui, a înzestrat sacristia cu bănci, dulapuri, mobilier, apoi a finanțat decorarea stucului cu scene din viața Sfântului Ioan, realizate de Donatello (1386-1466), care a construit de asemenea două uși de bronz.
Nu departe de San Lorenzo era mănăstirea San Marco, căminul călugărilor din San Silvestro, pe care Papa Martin al V-lea, din cauza conduitei lor necorespunzătoare, a decis să-i înlocuiască cu dominicanii din Fiesole. Cosimo a decis să plătească cheltuielile pentru reconstrucția mănăstirii: el a plătit pentru mobilier, veșminte, icoane, bibliotecă, clopotul cel mare și a contribuit la costurile zilnice ale călugărilor care tocmai s-au stabilit.
Frescele din chilii au fost executate de Fra’ Angelico (1395-1455), care în fiecare scenă pictată din viața lui Hristos a adăugat un sfânt dominican. În apropierea bisericii, Cosimo avea o chilie dublă în care să se retragă, să se roage și să mediteze. În 1438, Cosimo a dobândit drepturile de stăpânire a capelei principale a bisericii din mănăstirea San Marco și a comandat lui Fra’ Angelico o piesă de altar reprezentând Fecioara cu Pruncul; în prim-plan, sfinții Cosma și Damian, protectorii Medicilor, îngenunchează; la dreapta S. Lorenzo, S. Giovanni Evangelistul și S. Marco; la stânga S. Pietro Martire, S. Francesco și S. Domenico.
A reconstruit biserica Badia Fiesolana, a adăugat alte clădiri și o bibliotecă mare la mănăstire, pentru care o echipă condusă de Vespasiano da Bisticci (1421-1498), librar și scriitor de texte, formată din 45 de copiști care au lucrat timp de 22 de luni pentru a copia 200 de codexuri cu caracter sacru.
Cosimo a contribuit în cele din urmă la reconstrucția mănăstirii Santa Croce, care în 1423 fusese afectată de un incendiu și Santissima Annunziata. El a finanțat, de asemenea, biserici din afara Florenței: în Assisi, în Veneția, în Paris, în Ierusalim.
Enea Silvio Piccolomini, cel care devine Papă în 1458 cu numele de Pius al II-lea, sintetiza astfel: „Cosimo era stăpânul orașului… El decide războiul și pacea și controlează legile. E un rege de fapt, chiar dacă nu și cu numele.”

Prima bibliotecă publică a Renașterii

 În 1437 Cosimo i-a comandat lui Michelozzo, arhitectul de încredere al casei Medici, reconstrucția așezământului conventual San Marco după cele mai noi canoane renascentiste. În 1438 lucrările erau deja începute, iar sfințirea lui a avut loc în noaptea Epifaniei din 1443, în prezența papei Eugenio al IV-lea. Chiar dacă inițial promisese Papei că va cheltui 10.000 de florini, Cosimo a investit peste 40 mii de florini, cum precizează mărturia lui Vasari în Viețile... Complexul a fost organizat după toate normele simplității, dar și ale funcționalității, în jurul a două curți interioare (chiostri) numite Sant'Antonino și San Domenico, cu două săli de mese, o sală de oaspeți la parter. La primul etaj se aflau chiliile monahilor, în număr de 42, și Biblioteca. În anumite părți ale așezământului, lucrările s-au prelungit până în 1452. Spațiul este într-adevăr larg, aerisit și bine luminat, pentru a face citirea și studiul mai ușoare și mai plăcute. Sala de lectură are o lungime de 45 de metri și are 2 coloane ionice din pietra serena care împart sala în trei nave. Antonino Pierozzi, prior al mănăstirii din 1439 până la 1444 și în continuare episcop al Florenței, considera pictura ca un mijloc esențial în meditațiile și rugăciunile călugărilor (43 de fresce din viața lui Christos în chiliile călugărilor, plus alte trei în coridorul primului etaj).
Biblioteca a fost concepută de Michelozzo într-o formă de bazilică, are trei nave, împărțite de 2 coloane cu capiteluri ionice și arcuri rotunde și reprezintă prototipul bibliotecii mănăstirești renascentiste prin structură și prin funcționalitate. În afara faptului că găzduia multe volume, manuscrise și codexuri lăsate moștenire de Niccolò Niccoli, umanist și bibliofil, era deschisă și laicilor din afara mănăstirii. Cu marile dulapuri așezate pe lângă pereți, cu cele 64 de bănci din lemn de chiparos, pe care erau legate cu lanțuri volumele după moda vremii, găzduia, pe lângă cititori, copiști și miniaturiști (amanuensis). Astfel, Biblioteca di San Marco a însemnat prima bibliotecă publică din Florența și din Europa, prin grija lui Cosimo, unul dintre executorii testamentari ai lui Niccolò Niccoli, cel care a înzestrat așezământul cu cele 800 de volume, dintre care cel puțin 100 erau în limba greacă.

Conciliul de la Florența, moment ce grăbește declanșarea Renașterii

Vom trece în revistă, în mod succint, evenimentele legate de Conciliul Ecumenic de la Ferrara-Florența, pe care îl socotim hotărâtor pentru declanșarea Renașterii. Demersurile pentru unificarea celor două Biserici, după Marea Schismă din 1054, au fost numeroase, începute în timpul Papei Martin al V-lea și continuate cu Eugeniu al IV-lea. Bizantinii voiau să-și sporească puterea și influența politică printr-o alianță cu latinii, chiar cu compromisul recunoașterii suveranității Papei. Concret, doreau mai puțin o armată creștină care să-i apere de pericolul turcesc iminent, cât bani, mulți bani, pentru a-și organiza ei înșiși o asemenea armată. Din delegația ortodoxă făceau parte mărimi ale imperiului și ale bisericii – Împăratul  Ioan al VIII-lea Paleologul, Patriarhul Iosif al Constantinopolului, Marcu al Efesului, Isidor al Rusiei, Visarion al Niceei, ierarhii de la Sfânta Sofia, o sumă întreagă de învățați și nobili –în total peste 700 de personalități. Papa acceptase să plătească toate cheltuielile privind transportul și întreținerea orientalilor. Este momentul când izbucnește ciuma la Ferrara, când delegația răsăriteană nu mai fusese plătită de peste 4 luni.
Este momentul când intră în scenă Cosimo de' Medici, căci marii bărbați ai istoriei au simțul marilor momente. El promite Papei suma de 40.000 de florini de aur care ar fi rezolvat toate problemele. Să nu uităm că deținea privilegiul de a strânge toate taxele clerului catolic pentru Papă și că este primul bancher care nu împrumută regi și împărați sau condotieri, dar afaceri cu Biserica face oricât de multe.
Astfel, în prima decadă a lui 1439 Conciliul ecumenic se mută la Florența. În afară de aspectul neobișnuit, pitoresc, al straielor orientale, florentinii au fost fascinați de cunoștințele, știința de carte a răsăritenilor care, pe tot parcursul celor 7 luni cât a durat Conciliul, au avut o activitate de conferințe, întâlniri publice prin care popularizau marea moștenire lăsată de antichitatea grecească, anterioară antichității romane. Se detașa printre figurile ortodocșilor Georgios Gemistos Plethon, care l-a impresionat până la fascinație pe Cosimo. Urmare a conferințelor lui Plethon despre Platon, Cosimo a hotărât să înființeze la Florența ceva asemănător Academiei antice. A finanțat integral Academia Platoniciană coordonată de Marsilio Ficino, cel mai vestit filozof al vremii, care a primit sarcina de a traduce întreaga operă filosofică a lui Platon. Istoria consemnează schimburi de toate felurile, inclusiv culturale, între italieni și bizantini, moștenitorii culturii grecești. Umaniştii italieni au început să vină la Constantinopol chiar din secolul al XIV-lea, de exemplu Guarino Guarini, pentru a copia manuscrise greceşti, interesaţi în primul rând de cele din perioada clasică. În acelaşi timp învăţaţii şi umaniştii greci au venit în Italia mai ales în perioada când Bizanţul se afla sub presiunea tot mai ameninţătoare a turcilor şi au dus cu ei manuscrise greceşti. Cu prilejul acestor schimburi şi legături reciproce, umaniştii italieni au putut învăţa greceşte şi veni în contact cu operele de seamă ale scriitorilor bizantini.
De pildă, umanistul italian Giovanni Aurispa, care a venit la Constantinopol să înveţe greceşte, a primit în 1423 manuscrise ale operelor lui Procopius din Caesarea, iar greci ca Bessarion din Niceea, Ioan Lascaris au adus în Italia manuscrise importante, care au intrat în biblioteci devenite celebre. Unii dintre aceştia au devenit profesori de limbă greacă şi între cei mai de seamă se numără Emanuel Chrysolaras, pe care împăratul Manuil al II-lea Paleologul (1301-1425) l-a trimis în Italia ca să ceară ajutor împotriva turcilor. Aflat pe pământ italian, el a desfăşurat şi o activitate didactică la Florenţa și a tradus Homer și Republica lui Platon. Odată cu studierea limbii greceşti începe activitatea de editare a manuscriselor bizantine şi de traducere a lor în limba latină. Aşa apar o mulţime de lucrări importante, cum ar fi Gramatica lui Constantin Lascaris, tipărită la Milano în 1476, sau traducerea lucrărilor lui Procopius pe la 1470.
Consecințele Conciliului Ecumenic de la Florența au fost uriașe în planul culturii și nesemnificative în planul religios ecumenic. Pentru a se putea declanșa în mod plenar, Renașterea trebuia să se întregească, să se completeze cu tezaurul moștenirii grecești care a intrat hotărâtor în conștiința florentinilor odată cu sosirea vârfurilor intelectualității greco-bizantine, cu imaginarul ei și cu etica ei, cu umanismul, cu științele și cu estetica ei. Sosirea greco-bizantinilor la Florența a constituit un factor hotărâtor, declanșator de creativitate, armonie, de efervescență culturală, artistică în primul rând, de o calitate și valoare nedepășite până astăzi.

Adeziunea lui Cosimo de' Medici la tradiția Regilor Magi și a mecenatismului

Tradiția spune că cei trei magi erau Melchior, regele Persiei, Gaspar, regele Indiei și Baltazar, regele Arabiei. Magii erau considerați în Evul Mediu ca niște vrăjitori, alte conotații trimit spre ideea de origine domnească, regească și spre înțelepciune, deoarece au interpretat apariția stelei de la răsărit pe cer ca un semn al sosirii Mântuitorului. Conform tradiției, rămășițele pământești ale celor trei magi au fost găsite de către împărăteasa Elena, mama sfântului Constantin cel Mare, cu ocazia pelerinajului ei în Palestina şi în Țara Sfântă. Se spune că Sfânta Elena ar fi adus aceste moaște în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, de unde au ajuns la Milano duse de cruciați, înainte de a fi trimise la Köln de către împăratul Frederic I Barbarossa, în anul 1164. Racla celor Trei Magi, care se găsește în catedrala din Köln conţine, conform tradiţiei, oase sau moaște ale celor trei magi. Darurile magilor sunt păstrate la Mănăstirea Sfântul Pavel din Athos, iar moaștele lor se găsesc la Catedrala din Köln, construită special în acest scop. Aurul este simbolul dumnezeirii şi al gloriei, iar Matei, în Evanghelia sa, se referă la perfecţiunea strălucirii sale divine. Tămâia este o aromă sau un parfum şi sugerează mireasma desăvârşirii vieții sale, total lipsită de păcat. Smirna este o plantă amară, care anticipează suferinţele viitoare pe care avea să le îndure Cristos, purtând păcatele lumii. „Și intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui; și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă.” (Matei 2, 11). Imnografia sărbătorii Nașterii Domnului înțelege aceste daruri ca pe niște semne și simboluri: aur, pentru că Hristos este împărat; tămâie, ca unui Dumnezeu; și smirnă, ca Aceluia ce avea să pătimească, să moară și să fie îngropat cu smirna și aromele aduse de femeile mironosițe.
„Formidabila polemică în jurul cametei constituie într-un fel naşterea capitalismului” [3].
Se naște în mod firesc întrebarea în ce fel creștinismul, o religie care în mod tradiţional opune pe Dumnezeu banului, ar putea justifica bogăţia, mai ales bogăţia rău dobândită. „În discurs și, parțial, în fapte, Cosimo a fost mereu un republican, adept al unei conduceri colective și atent la viața oamenilor, respectând instituțiile alese de aceștia. Totuși, maniera sa de a conduce se definește perfect prin știuta metaforă a pumnului de oțel în mănușă de catifea. Oricât de colectivă era conducerea orașului după 1434, el avea cuvântul decisiv”, afirmă Silviu Voinescu în interesantele sale articole publicate în „Evenimentul zilei” 2016, sub numele de Plimbări florentine. După sute de ore de meditație în chilia sa de la San Marco, modelul magilor îi oferea lui Cosimo și altor familii fruntașe din Florența siguranța mântuirii bogaților, așadar investiția în lucruri frumoase devine visul oricărui om de afaceri, bancher sau politician, inclusiv al aprigilor florentini. Prin urmare, bogații Florenței participau cu abnegație la cultul magilor, considerând că era calea cea mai sigură pentru mântuirea păcatelor.
Cavalcata dei Magi se referă la o veche tradiție florentină, Sărbătoarea Magilor din secolul al XV-lea care se organiza la fiecare trei ani, iar din 1447 la fiecare 5 ani. Datoria de a organiza sărbătoare a fost încredințată unei confrerii laice zisă Compagnia dei Re Magi sau Compagnia della Stella care avea sediul la Convento di San Marco, din voința lui Cosimo de' Medici. Sărbătoarea era formată din trei cortegii care se reuneau în fața Baptisteriului, apoi în Piața Signoriei, după care ajungeau în fața Bisericii San Marco, unde în cântece și rugăciuni îl adorau pe Copilul Isus, îmbrăcați în stofe scumpe și strălucitoare. Prima informație certă asupra Companiei Regilor Magi este din 1417 și se referă la un document prin care Signoria acorda finanțare acestor spectacole publice, dar începuturile sale sunt în secolul anterior, adică Trecento. Magii, pentru familia Medici și pentru cetățenii de vază ai Florenței, au dobândit valori simbolice: deveniseră patroni ai regilor și cavalerilor, ai cărturarilor, comercianților, călătorilor, pelerinilor; unul dintre Magi, Gaspar, care a adus mir, un medicament, ca dar pentru Betleem, a fost protectorul Medicilor. Apoi, Cosimo părea să aibă toate motivele să-i facă patroni ai propriei familii atunci când, consolidându-și puterea, a aspirat să-și asume, deși nu prea deschis și cu precauție, posesiuni, daruri, atitudini cavalerești, stilul de viață cu care profesia sa de bancher internațional l-a pus în contact în Burgundia, în Franța, în Anglia. Și procesiunile Epifaniei, precum și plimbările, turnirurile au devenit o emblemă a orașului, amestec de spectacol religios și etalare a unor elemente curtenești și cavalerești. Magii au oferit, prin urmare, puternicilor orașului figuri confortabile de proiecție și identificare, iar Cosimo a făcut o legătură esențială între simbolistica Magilor și imaginea sa personală și a familiei sale.
Celebrarea Magilor a constituit un fel de epifanie a orașului însuși, în timpul căruia întregul oraș își etala cu ostentație bogăția și strălucirea, implicând figuri mărețe care au reconciliat în spiritul neoplatonismului păgânismul cu creștinismul, precum Pico della Mirandola (1463-1494) sau Marsilio Ficino (1433-1499). „Te-am pus în centrul lumii pentru ca de aici să priveşti mai lesne cele ce se află în lumea din jur. Nu te-am făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor pentru ca singur să te înfăţişezi în forma pe care tu însuţi o preferi, ca şi cum prin voia ta ai fi propriu-şi sculptor şi plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos ce sunt lipsite de inteligenţă; vei putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaşti în cele de sus, ce sunt divineˮ. [4]
Iată că mesajul lui Pico della Mirandola se referea direct la renașterea spiritului uman, astfel încât să se învecineze cu Divinitatea, lucru pe care corifeii Renașterii, contemporani și urmași ai celui care știa totul și ceva pe deasupra, l-au făcut cu prisosință.

Ion Gănguț
(nr. 11, noiembrie 2022, anul XII)

NOTE

[1] Raymond de Roover, Il Banco Medici dalle origini al declino (1397-1494), La Nuova Italia, Firenze 1970, p. 79.
[2] Machiavelli, Istorie fiorentine, VII, 6.
[3] Jacques Le Goff, Banii şi viaţa. Economie şi religie în Evul Mediu, trad. Ecaterina Stănescu, Buc. Erasmus, 1993, p .6.
[4] Pico della Mirandola, Raţionamente sau 900 de teze. Despre demnitatea omului, traducere şi note de Dan Negrescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.