Florența şi Renașterea (VII)

Motto: Am văzut îngerul în piatră și am sculptat până l-am eliberat.  (Michelangelo)
                                                                   
Context

Puține orașe pot face concurență Florenței privind grija acordată propriei istorii, preocupare datorată în primul rând marilor săi Cancelari, care, pe lângă respectul acordat documentelor, erau și iluștri scriitori, oameni de cultură, umaniști. Pe baza documentației impresionante din arhivele de stat sau particulare, se poate afirma că în prima jumătate a secolului al XII-lea populația Florenței număra între 10-15.000 de locuitori; a urcat la 50.000 la începutul lui Duecento, la 70.000 la jumătatea secolului, la 100.000 în 1300. În veacul al XIV-lea, Florența era unul dintre cele mai mari orașe ale Italiei, alături de Milano, Veneția, Napoli, Genova. În lumea creștină, doar Parisul avea o populație mai numeroasă, adică aproximativ 150.000 de locuitori. Istoria Florenței este tipică pentru majoritatea orașelor italiene care n-au evoluat către soluția dinastică precum Franța sau Spania și nici n-au dezvoltat o viață de curte. Încă din secolul al XI-lea apăruseră acele republici independente (repubbliche marinare) precum Amalfi, Veneția, Pisa. În secolul următor au apărut alte Comune libere ca Milano, Siena, Lucca, Florența, Verona, conduse de cetățeni liberi care se ocupau cu meșteșugurile și comerțul. „Mai mult în cazul Florenței decât al oricărei alte Comune, procesul prin care marea burghezie, prin intermediul Artelor, ajunge să pună stăpânire pe puterea politică, folosind-o pentru creșterea preponderenței economice și financiareˮ [1].
Controversele despre periodizarea epocilor istorice și culturale abundă și nu sunt profitabile pe tărâmul ideilor, de cele mai multe ori. Pentru a ne clarifica poziția, ne situăm în limitele părerilor școlii franceze a Analelor care consideră că nu există o falie între Evul Mediu și Renaștere, ci un lung Ev Mediu prelungit între antichitate și modernitate. Revista „Annales” a pus bazele curentului numit Noua Istorie, fundamentat de istorici cu recunoaștere mondială de talia lui Lucien Febvre, Fernand Braudel, Henri Pirenne, March Bloch sau, din generația mai nouă, nume precum Jacques Le Goff și Jean Delumeau, ultimul demonstrând cum se preiau anumite idei în mod mecanic și apoi se transmit pentru decenii sau sute de ani, încurajând o lene a gândirii: „Dacă s-ar înlătura din cărţile de istorie cei doi termini solidari – şi solidar inexacţi – de Ev Mediu şi de Renaştere, înţelegerea perioadei care se întinde de la Filip cel Frumos până la Henric al IV-lea ne-ar fi uşurată. Dintr-un singur condei s-ar lăsa deoparte un lot întreg de prejudecăţi. Mai cu seamă ne-am descotorosi de ideea că o tăietură brutală a despărţit un veac al întunericului de o epocă a luminii” [2]. După nașterea breslelor, numite ghilde în spațiul anglo-german sau Arte în spațiul italian, asistăm la o autoguvernare a orășenilor pe criterii profesionale, care a lăsat două urme adânci: apariția juriștilor și apariția impozitelor. În școli și universități asistăm la o adevărată revoluție juridică, o renaștere a dreptului roman combinat cu cel canonic, ambele reglementând relațiile stăpân-vasal și domenii precum căsătoria sau împrumutul cu camătă.
„În secolul al XII-lea – afirma Roberto S. Lopez – Comunele italiene erau în mod esențial guvernate de negustori, create de negustori pentru interesele negustorilor: o bază ideală pentru revoluția comercială. Comerțul – comentează Lopez - înflorește în libertate și fuge de constrângeri; de obicei, orașele mai prospere erau cele care adoptau o politică mai liberalăˮ. [3]  În planul mentalităților, exista o preocupare generală a societății pentru tot ce însemna marfă, comerț, capital, transport. O largă circulație și contribuție în acest mediu efervescent au avut-o scrierile specifice cum ar fi Paolo da Certaldo, Cartea bunelor obiceiuri, un fel de manual cu sfaturi pentru folosirea eficientă a banilor, pentru succesul în afaceri. [4] Pe la 1340 circula tratatul Practica negustoriei (La Pratica della mercatura), în care Florentino Pegolotti făcea o listă impresionantă cu 286 produse cuprinzând mirodenii, condimente, dar și articole pentru farmacie, vopsele, parfumuri, adică de spițerie. Erau aduse din India, China și Extremul Orient de către arabi, apoi preluate din porturile Acra, Beirut și mai ales Alexandria. Era timpul orașului, „timpul economiei, al muncii și al comerțuluiˮ (Jacques Le Goff). Dacă timpul Bisericii era al lui Dumnezeu, timpul orașului era unul laic, terestru și rațional. Orologiile mecanice apărute pe frontispiciile catedralelor nu mai măsurau doar orele rugăciunilor, ci și câștigurile negustorilor.
De la anul 1000 până la Renaștere, rolul negustorilor în schimbarea mentalităților și în progresul social și economic rămâne fundamental: „Dacă la sfârșitul Evului Mediu Europa devansează toate celelalte civilizații ale lumii, … dacă ea își începe atunci expansiunea mondială destinată să modifice chipul întregii noastre planete, negustorii și-au adus o contribuție fundamentalăˮ [5].
                  

Coloanele Florenței: negustorii și bancherii

Activitatea manufacturieră, comerțul și activitatea bancară se susțineau reciproc, generând o bogăție impresionantă. Marile bănci florentine din Duecento și Trecento aparținând familiilor Bardi, Peruzzi, Spini, Frescobaldi, Mozzi, Acciaiuoli, Bonaccorsi și împrumutau bani cu dobândă mare, dar și cu mare risc, papilor din Avignone, suveranilor din Europa (mai ale regilor Angliei și Franței) susțineau manufacturile textile. La Florența se produceau și se finisau între 7%-10% din toate țesăturile și pânzeturile de lână, de in și de mătase ale Occidentului, cu o mare cerere pentru vopselurile scumpe și pentru alaun, un minereu ce fixa culorile, adus din Turcia și mai apoi de la Tolfa, de lângă Roma, familia Medici cumpărând de la papă cu 30.000 de florini monopolul extragerii, producerii și vânzării.
Solistul acestei activități orchestrate ce producea bunăstarea a fost florinul de aur (fiorino dʼoro), monedă bătută la Zecca di Firenze, monetărie a statului, începând din 1252, folosită în afacerile internaționale, de mare anvergură, în timp ce florinul de argint bătut din 1296 era destinat afacerilor mici, interne. Oficialii Monetăriei (Ufficiali della Zecca) supravegheau și garantau corectitudinea monedei: unul aparținea breslei Arte del Cambio, altul făcea parte din Arte di Calimala. Avea diametrul de 21 de milimetri, cântărea 3,5368 grame, iar aurul era de 24 de karate: „…Negustorii din Florența dădură ordin împreună cu poporul și comuna să se bată monedă de aur în Florența; Și atunci începu buna monedă de aur fin, care se cheamă florini de aur, și valora unul 20 soldi. Și asta fu… în luna noiembrie, anul lui Hristos 1252. Care florini, 8 cântăreau o uncie, și pe o parte era încrustat crinul, și pe alta Sfântul Ionˮ [6]. În momentul de față, specialiștii evaluează 1 florin de aur la 110 euro, respectiv 150 de dolari.
Un personaj-cheie în nașterea finanței îl are schimbătorul de monede (il cambiavalute). În Europa circulau diverse monede, cu un conținut diferit de metal prețios, așa încât numai acesta cunoștea și era autorizat să stabilească valoarea lor.
Banca Peruzzi avea 15 filiale și 90 de funcționari angajați în punctele cele mai fierbinți ale traficului comercial, în toată Italia (Genova, Pisa, Napoli, Veneția, Sardinia, Sicilia), dar mai ales în exterior: Bruges, Paris, Cipru, Avignone, Londra, Maiorca, Rodos, Tunisia. Spune Giovanni Villani că Banca Peruzzi avansase regelui Angliei 600.000 de florini aur, celui al Neapolelui 100.000, în timp ce regele Franței i-a alungat din regatul său după ce le-a confiscat averile.
A doua coloană vertebrală a sistemului bancar florentin, prin Piero Gualterotto di Bardi cumpărase prin 1332 o proprietate și un castel lângă Prato cu 10.000 de florini, momentul începerii ascensiunii. În 1427 trăiau la Florența 60 de nuclee familiale, ramificații ce purtau numele Bardi, 45 dintre ele așezate în cartierul Oltrarno. Scrie Villani că cei 900.000 de florini împrumutați lui Eduard al III-lea al Angliei valorau un regat (valea un reame); însuși istoricul a fost încarcerat fiind amestecat în acest împrumut, după care în 1348 va muri din cauza epidemiei de ciumă. În momentul maximei străluciri, Compagnia Bardi era una dintre cele mai bogate din Europa, cu un venit chiar mai mare decât al familiei Peruzzi. Compagnia avea între 1310-1345 un număr de 346 de angajați și, împreună cu Pazzi și Acciaiuoli, deținea monopolul finanțelor pontificale. Din neamul lor și-a ales Cosimo de Medici soția, Contessina deʼ Bardi, care va fi și bunica lui Lorenzo Magnificul.
Companía Acciaiuoli a fost fondată la 1282, devenind bancherii familiei de Anjou ce conducea regatul Napoli, dar și ai papei. La fel de vestită era și banca familiei Strozzi care avea filiale în toată Europa. Cei din familia Strozzi erau vestiți pentru luxoasele construcții rezidențiale, pentru preocuparea lor pentru artă și cultură, mai ales prin Palla Nofri Strozzi, fin literat, filosof, colecționar de manuscrise rare, cunoscător de latină și greacă.
Falimentul băncilor Bardi și Peruzzi a provocat un șoc atât de mare Florenței, încât timp de jumătate de secol nimeni nu le-a luat locul, până la întemeierea Băncii Medici. „Trebuie observat că Banca Medici nu va ajunge niciodată la dimensiunile avute de cele conduse de Peruzzi și Bardi. De la 88 de bănci cât numărase Florența la apogeu, în vremea Medicilor nu mai existau decât 33” [7]. Termenul bancrută are o istorie interesantă, el provenind din banca rotta=bancă ruptă (banca însemnând chiar obiectul fizic pe care negustorul așeza monedele, iar rotta însemnând ruptă, aici cu sensul de falimentată).
În momentul maximei dezvoltări, banca Medici, cea mai importantă din Europa vremii, nu avea decât 7 filiale și 65 de funcționari, mai puțini decât Bardi și Peruzzi. Întemeietorul dinastiei Medici lăsase fiului său Cosimo de’ Medici o moștenire de 180.000 de florini de aur. Cât timp a condus destinele Florenței, acesta, supranumit il Vecchio, dar și Pater Patriae, cheltuiește circa 400.000 de florini pentru opere de binefacere și înfrumusețare a orașului său, făcându-l unul dintre cele mai vestite din lume. A construit biserici, drumuri, monumente, a contribuit substanțial la construirea Cupolei catedralei orașului, vestita Santa Maria del Fiore. Vilele sale construite de cei mai buni arhitecți ai vremii erau adevărate bijuterii arhitecturale și artistice: Caffaggiolo, Careggi, Trebbio, Palazzo Medici. În acesta din urmă, pictorul Benozzo Gozzoli creează pe la 1459 capela familiei împodobită cu frescele capodoperei sale „Il Viaggio dei Magiˮ, ca semn al magnificenței vestitei familii. Cosimo mărește de 4 ori moștenirea lăsată de tatăl său și perfecționează sistemul bancar după modelul holding-ului. Capii filialelor din teritoriu erau cu grijă aleși de Cosimo dintre familiile de vază, bogate, credincioase seniorului: Portinari, Martelli, Sassetti, Rucellai, Ginori.

         
Banul, izvorul Renașterii

La conducerea destinelor Republicii Florența se afla un nucleu format din circa 140 de familii, care acumulaseră o bogăție uriașă și spectaculoasă. Pentru evidențierea forței financiare a acestor familii este relevant documentul numit Il Catasto, ce intră în vigoare la 22 mai 1427 și precizează: bunurile imobile și mobile ale fiecărui cap de familie, veniturile și împrumuturile, sumele datorate statului ca impozite. La un venit de până la 100 de florini impozitul era de 3%, iar la venituri între 100-1000 de florini impozitul era de 5%, taxa crescând apoi direct proporțional pentru sumele mai mari de 1000 care nu erau puține. În felul acesta, rezultatul imediat a fost colectarea a 25.500 florini pentru oraș, folosiți mai ales pentru susținerea războiului cu Milano. Cele 60 de mii de familii luate în evidență prin declarații fiscale evidențiază informații despre circa 265 de mii de oameni din Florența, Pisa, Pistoia, Prato, Arezzo, Volterra, Cortona San Miniato, dar și din contado (zona rurală), adică din toată Toscana. S-au întocmit 4 registre mari, câte unul pentru fiecare cartier, iar până la 1480 s-au mai făcut încă 8 recensăminte. „Pentru cel mai bogat cetățean, Palla Strozzi, au fost necesar 33 de pagini pentru a face lista celor 30 de case și palate, 45 de moșii, 94 de mii de florini învestiți în Muntele de Pietateˮ [8]. Întreprinzătorii au dus o politică agresivă și inovativă. Francesco Datini după 1385 controla 317 muncitori filatori la Prato și mai bine de 453 împrăștiați în 95 de sate toscane. Datele din Cadastru sunt impresionante și lămuritoare. [9]
Un număr de 140 de persoane, capi de familie, aveau un venit mai mare de 10 mii de florini fiecare, o sumă considerabilă, dacă nu foarte mare. Primii 10 contributori aveau un venit mai mare de 40 de mii de florini, astfel: Palla di Nofri Strozzi cu 161.900, un Francesco di Simone Tornabuoni cu 110 mii, un Giovanni di Bicci de’ Medici cu 91 de mii, urmat de Giovanni și Bartolomeo Panciatichi cu respectiv 81 și 70 mii florini, Alessandro di Filippo Borromei cu 57 mii, Niccolò di Donato Barbadori cu 52 mii, Niccolò di Giovanni Da Uzzano cu 51 mii, de Bernardo Lamberteschi cu 48 mii și Francesco di Francesco Dellaluna cu 39.700. Considerând mărimea sumelor și numărul ramurilor de familie, vom afla pe primul loc Strozzi, care cu 2 ramuri totalizau 171 mii de florini de aur. Îi urmează Panciatichi cu 2 ramuri și suma de 151 mii, vin apoi Medici cu 143 mii și 4 ramuri, Tornabuoni cu 110 mii și o singură ramură, Barbadori cu 83.400 și două ramuri, Borromei cu 78 mii și 2 ramuri, Alberti cu 73 mii și trei ramuri, Da Uzzano cu 70 mii și două ramuri, Bardi cu 66 mii și 4 ramuri, Pazzi cu circa 64 mii și trei ramuri. În poziția a unsprezecea îi găsim pe Quaratesi cu circa 55 mii și trei ramuri, urmați de Bischeri cu 54 mii și două ramuri, Guicciardi cu 51 mii și trei ramuri, Lamberteschi cu 48 mii și o ramură, Rinuccini cu 48 mii și trei ramuri, Ardinghelli cu 47 mii și două ramuri, Serragli cu 41 mii și două ramuri și, în sfârșit, Dellaluna cu 39.700 și o ramură, ceea ce înseamnă că acestea erau primele 18 familii capitaliste cele mai bogate din Florența. Următoarele 15 familii aveau un venit superior sumei de 20 de mii de florini. Dacă luăm act că primele 140 de personaje reprezentau de-abia 1,4% din totalul contributorilor republicii și că venitul mediu pe cap de locuitor se ridica la aproximativ 5 mii de florini, devine evident că Florența dispunea de o avere incredibilă. Cercetătorul american Richard A. Goldthwaite precizează câteva aspecte concluzive în urma studiului său ce ia în discuție 3 secole de istorie economică florentină (XIII-XVI): „Florența a fost timp de trei secole inima pulsantă a economiei europene și principalul centru de dezvoltare a capitalismului […] Bunăstarea a fost reciclată și învestită în capital uman, transformată în patrimoniu al arhitecturii urbane, al artei și al unei tradiții artizanale niciodată egalate de vreun alt orașˮ (s.n.) [10].Între Duecento și Cinquecento italiana a fost limba oficială a afacerilor și a comerțului în Europa și în lumea cunoscută. În măsura în care marile companii bancare Bardi și Peruzzi numite de Villani „coloanele creștinismuluiˮ și-au folosit averea pentru înfrumusețarea orașului, pentru opere de mecenat, de civilizare, ele au contribuit la dezvoltarea credinței, dar și a artelor. Casa Bardi a închis bilanțul anului 1318 cu o cifră de afaceri de 873.638 de florini de aur, echivalentă cu 3.089 kg. de aur, valoare superioară celor 250.000 florini cu care Florența a achiziționat în 1341 orașul Lucca, vestit pentru manufacturile de mătase, pentru ca mai apoi, în 1421, să cumpere portul Livorno cu circa 100.000 de florini, pentru a căpăta ieșire la mare. Un fapt interesant intrat în tradiția acelei vremi și consemnat în cărțile contabile este un cont separat, nu în sumă mare, dar pe care îl respectau toți, dedicat lui „Messer Domineddio” (Domnului Dumnezeu), care era donat săracilor, orfanilor, celor cu beteșuguri, așezămintelor religioase, sume de bani care îi permiteau negustorului sau bancherului să înfrunte cu mai puțină teamă justiția divină pentru câștigurile ilicite.
La sfârșitul secolului, către 1490, puterea și influența breslelor erau la apusul lor. Nu mai întâlnim comenzi venite din partea breslelor, iar inițiativa a fost preluată de marile familii conducătoare, adică Medici și aliații lor. Astfel, s-a trecut de la comenzile colective la comenzile individuale ale marilor familii.
Lorenzo de Medici folosește valul de dezvoltare artistică în scop personal de propagandă pentru propriul prestigiu și pentru faima Florenței. În ultimele două decenii ale secolului, papa Sixt al IV-lea solicită prin apelul la Lorenzo Magnificul ca un grup masiv de artiști să vină la Roma pentru realizarea frescelor Capelei Sixtine: Botticelli, Ghirlandaio, Perugino, Cosimo Rosselli. Tot la inițiativa Magnificului, în aceeași ani, Leonardo vine la curtea milaneză a lui Ludovico Sforza cu daruri și hotărât să lucreze pentru acesta. Verocchio merge la Veneția, iar Benedetto și Giuliano da Maiano iau drumul regatului Napoli pentru a-și oferi prețioasele servicii. Lorenzo încurajează acest exod al artiștilor, îl folosește în favoarea sa, prezentându-i ca pe adevărați ambasadori ai culturii florentine, cea care câștigase primatul în Peninsulă și în Europa, alături de economie și finanțe.
După marea Ciumă, când anumite așezări au pierdut chiar și 75% din populație, Toscana număra puțin mai mult de 400 de mii, iar în Cadastrul din 1427 apăreau doar 37 de mii de suflete în Florența, iar împreună cu zonele rurale din jur, circa 104 mii de oameni. Către mijlocul secolului al XIV-lea și primul sfert din următorul, Florența își impune hegemonia pe cel puțin 2/3 din Toscana: Prato și Pistoia în 1351, Volterra în 1361, San Miniato în 1370, Arezzo în 1384, Pisa în 1406, Cortona în 1411 și Livorno în 1421. Singure Lucca și Siena rămâneau în afara dominației florentine.
Producția manufacturieră a întregii zone a căpătat o conformație dictată de capitală. Pe când mare parte a civilizației urbane a suferit o recesiune economică evidentă, Florența a ieșit întărită din criza cauzată de Ciumă. Într-o perioadă de 150 de ani (1350-1500), capitala Toscanei a adăugat noi realizări pe tărâm bancar, comercial și manufacturier, consemnând vârful dezvoltării industriei lânii și a mătăsii, într-un teritoriu cu mână de lucru ieftină, dar calificată.
În primele două decenii ale secolului al XV-lea, Florența numără 72 de companii bancare, își mărește teritoriile ajungând la 12 mii de metri pătrați, inclusiv orașul de coastă Livorno, cumpărat de la genovezi cu 100 de mii de florini (circa 350 de tone de aur fin) pentru ieșirea la mare. Astfel, Florența și regiunile rurale înconjurătoare (Contado) se constituie într-o mare piață integrată, dirijată de economia monetară care realizează convergența prețurilor în întregul teritoriu. O dovadă elocventă a relațiilor comerciale dintre capitală și zonele rurale înconjurătoare o aflăm în documentele financiare ale Spitalului Santa Maria Nuova, un număr de 1795 furnizori de mărfuri participând la alimentarea și îngrijirea bolnavilor și nevoiașilor internați aici.
În felul acesta, în circa 100 de ani (1350-1450), dominația florentină se extinde de la un teritoriu de 3900 de km pătrați la circa 12 mii. Este o trecere decisivă de la orașul-stat la statul teritorial, Republica Florența, cu o capitală ce își trage seva, puterea economică, meșteșugărească și financiară de la întreg teritoriul toscan, pregătind-o pentru declanșarea minunii care a fost Renașterea.    

Reverberațiile Renașterii

S-au scris mii de pagini despre vocația republicană a Florenței, despre dorința de libertate a cetățenilor săi. Lucrurile trebuie privite mai nuanțat. Odată cu preluarea puterii de către Cosimo Medici il Vecchio (Pater Patriae), democrația dispare ca substanță, în realitate fiind vorba despre dictatura neoficială a familiei Medici, pitită după formele impersonale ale unei aparente republici. Nu este mai puțin adevărat că această familie de mari bancheri, iluștri oameni politici sau talentați poeți și scriitori, a ilustrat în cel mai înalt grad vocația mecenatismului. Unii cercetători au estimat contribuția totală a familiei Medici în opere de artă, de cultură și civilizație, la peste 1 miliard de dolari americani.
Renașterea s-a propagat către întreaga Europă, mai apoi către întreaga lume, ca o epocă de grație a frumosului și a creativității umane. „După antichitatea clasică greco-romană, Quattrocento reprezintă prima epocă ce oferă din nou o producție relevantă de artă profană” [11].
Ni se pare a fi un gest de omagiu nemărginit adus lui Michelangelo Buonarroti de a-l lăsa să transmită prin capodopera sa David întregul mesaj al Renașterii către cei de astăzi. Pentru prima dată după antichitatea greacă și cea romană, un bărbat nud de 5 ori mai mare decât un om obișnuit a devenit centrul elaborării artistice și o matrice a imaginarului. Giorgio Vasari afirmă că Michelangelo, cu David al său, i-a învins pe antici, transformând cu genialitate valori spirituale specifice doar Omului în reprezentări artistice. Astfel, David, o statuie unică și irepetabilă „a devenit o icoană a armoniei cosmice” [12]. Este un mesaj peste veacuri despre libertatea, demnitatea, frumusețea și măreția omului.

Ion Gănguț
(nr. 12, decembrie 2022, anul XII)

NOTE

[1] Arnold Hauser, Storia sociale dell’arte , vol.II,, trad. it. Anna Bovero, Einaudi, Torino, 1995, p. 20.
[2] Jean Delumeau, Civilizația Renașterii (I), Ed. Meridiane, Buc., 1995, p. 9.
[3] Roberto S. Lopez, La rivoluzione commerciale del Medioevo, Einaudi, Torino, 1975, p.91.
[4] Paolo da Certaldo, Il libro di buoni costumi, Le Monnier, Firenze 1945.
[5] Jacques Le Goff (coordonator), Omul medieval, trad. Ingrid Ilinca și Dragoș Cojocaru, Ed. Polirom, Buc., 1999, p.259.
[6] Giovanni Villani, Nuova cronica, a cura di Giuseppe Porta, 3 voll., Parma 1990-1991, libro VI, capitolo LIII.
[7] R. de Roover, Il banco Medici dalle origini al declino (1397-1494), trad. it., Ed. La Nuova Italia, Firenze, 1970, P.123.
[8] Arnold Esch, LʼItalia alla fine del Medioevo, Firenze University Press, 2006, p.73.
[9] David Herlihy e Christiane Klapisch-Zuber (trad. ital.), I toscani e le loro famiglie. Uno studio sul catasto fiorentino del 1427, Bologna, Il Mulino, 1988.
[10] Richard A.Goldthwaite, Lʼeconomia della Firenze rinascimentale, il Mulino, Bologna, 2013, p. 856.
[11] Arnold Hauser, Storia sociale dell’arte , vol.II,, trad. it. Anna Bovero, Einaudi, Torino, 1995, p. 44..
[12] Adele Colli Franzone Bonzanini, Economia Aziendale Online Vol. 6, 3/2015: pp. 115-140.