Mitul pictoriței Elisabetta Sirani, fondatoarea primei Academii de Desen pentru femei

În octombrie 1994, Serviciul Poștal al Statelor Unitea editat pentru prima dată un timbru comemorativ cu o pictură a unei artiste, Elisabetta Sirani (1638-1665), originară din Bologna (Italia). Pictura reprezenta o Fecioară cu pruncul, o pânză realizată în 1663, care azi aparține colecției Muzeului National Museum of Women in the Arts din Washington D.C.  În același an, un crater cu diametrul de 28 de km de pe planeta Venus era botezat cu numele ei – Sirani. Opera Virgin with Child înfățișează o Fecioară cu trăsături umane, o mamă cu copilul în brațe. Micul Isus o privește cu gingășie așezându-i o coroană cu flori pe capul cu turban, precum era moda femeilor din Bologna în secolul al XVII-lea. Tabloul este un exemplu de imagine devoțională pictată de Elisabetta Sirani, de obicei pe comandă pentru persoane private, artista realizând peste o sută de opere de acest gen.

(Elisabetta Sirani in atto di ritrarre il padre - incizie de secol XIX realizată de Luigi Martelli după un autoportret existent în epocă la Galleria Hercolani din Bologna)

În fața operelor sale, contemplând astăzi printuri, desene sau acuarele realizate de Elisabetta Sirani, rămânem impresionați de grația contururilor pensulei, de frumusețea personajelor reprezentate și de armonia fină de lumini și umbre per care artista italiană le exprima cu un stil personal și talent genial.

Recent au fost realizate numeroase studii, cercetări și expoziții – toate dedicate carierei strălucitoare a Elisabettei Sirani. Supranumită de contemporani „cea mai bună pensulă din Bologna”, „Maestra” și întreprinzătoare, Elisabetta Sirani a fost o femeie excepţională care a trăit în perioada Renașterii și a rămas pentru totdeauna în istoria artei. În 1660 ea a fondat prima Academie de Desen pentru femei, promovând un nou model didactic care se detașa de cel original patriarhal. În 1663, pictoriței i-a revenit și responsabilitatea de a administra atelierul familiei Sirani ca Maestru, fiind nevoită să continue operele tatălui bolnav și să întrețină, cu onorariile primite, ucenicii și asistenții. Chiar dacă Elisabetta a murit tânără, la doar 27 de ani, din cauza unui ulcer perforat sau prin otrăvire, potrivit mitului, ea a reușit să instituie efectiv profesia de artist la feminin.
Muzeul Arheologic din orașul Bologna și-a celebrat „pictorița eroină” printr-o expoziție antologică în premieră în 2004-2005, cu 80 de opere expuse, adunate și într-un Catalog tipărit sub semnătura specialiștilor Jandraka Bentini și Vera Fortunati. Elisabetta era fiica artistului academician Gian Andrea Sirani, discipol predilect al marelui Guido Reni. Elisabetta s-a afirmat ca o mare artistă chiar din timpul scurtei sale vieți. Artista a trăit în Bologna din epoca Contrareformei, sediu al primei universități europene fondată în 1088, al doilea mare oraș ca importanță și dezvoltare din Statul Pontifical (Sfântul Scaun).
Galeriile Muzeului Uffizi din Firenze, în schimb, au găzduit în 2012 o expoziție cu titlul inspirat de primul biograf al artistei, Carlo Cesare Malvasia (Bologna 1616-1693): A picta și a desena ca un mare maestru: talentul Elisabetei Sirani. Malvasia era un prieten al familiei Sirani şi, frecventând des atelierul, el a intuit dexteritatea deosebită și talentul precoce al Elisabettei, astfel l-a încurajat pe tatăl ei să o învețe să picteze. În cartea sa Felsina Pittrice (1678), Malvasia a dedicat tinerei virtuoase numeroase pagini pline de elogii și admirație. Itinerarul expoziției parcurge peste 30 de opere prin care se evidențiază profesionalismul artistei italiene și conduce vizitatorul prin diferite tehnici comparative între desene, picturi și printuri de calitate înaltă. Pe pagina web a muzeului din Firenze poate fi vizitat un itinerar online al acestei expoziții grafice, realizat în cadrul proiectului Euploos. (linkul în limba engleză aici)

Elisabetta s-a născut la Bologna în 1638, prima din patru fii, apoi a primit o vastă educație în casa familiei și în atelierul tatălui. Cultura ei era foarte solidă în diferite materii precum istorie, literatură, științe și filozofie. Era talentată și la muzică, ea cânta la diferite instrumente și știa să citească notele. Scria și poezii, deseori acestea acompaniau picturile sale. A fost expusă încă de mică la tot materialul artistic care trecea prin atelierul tatălui, inclusiv operele lui Guido Reni, basoreliefuri, gravuri, xilogravuri și altele. Era o tânără erudită, virtuoasă și de mare talent. Elisabetta nu poseda doar o tehnică fină, ci și o capacitate ingenioasă de interpretare și de dezvoltare a unui stil propriu.
Particularitatea artistică a Elisabettei Sirani era rapiditatea ei de execuție a lucrărilor, pe care mai întâi le trasa cu cerneală sau acuarelă, cărbune sau grafit. Imediat ce un client îi comanda o lucrare, ea știa cum să dea formă gândurilor într-o schiță, apoi realiza opera pe pânză, cupru sau o grava. Domina pensula cu o dexteritate „virilă” și era capabilă să termine un portret într-o singură ședință. Faima ei a călătorit cu repeziciune și a ajuns la alte case nobile până în străinătate. Toți doreau să vină la Bologna să o viziteze și să o privească în timp ce picta. Pentru Elisabetta era și un mijloc de auto-promovare, mai ales îi convingea pe cei increduli, care o acuzau că nu ar fi adevărata autoare a operelor sale. În afara faptului de a fi un artist afirmat, tatăl Elisabettei era și un mare colecționar și comerciant de artă. Prin contele Malvasia avea relații cu familia florentină Medici, cu nobilul Ranuzzi, cu marchizul Ferdinando Cospi sau cu familia Crespi.
În anul 1657, la numai 18 ani, Elisabetta a câștigat un concurs pentru a realiza prima sa operă publică pentru Biserica San Girolamo della Certosa – o pânză de dimensiuni mari de 5 m pe 3,5 m, care reprezenta Botezul Domnului.

Pentru a înțelege măiestria fabricării de țesături în Bologna renascentistă, trebuie menționat că pânza Botezului Domnului era făcută dintr-o singură bucată, fără cusături. Este important acest detaliu și pentru valența operei. Artista Sirani a reușit să termine această pictură într-un an și a primit un onorariu de o mie de lire (un preț foarte ridicat). După această operă publică, Elisabetta nu a continuat să lucreze scene grandioase ca aceasta, dar Botezul Domnului, recent restaurat, demonstrează spiritul inventiv al artistei și curajul său de a se detașa de linia tradițională.
Viața ei s-a scurs exclusiv la Bologna. Nu a călătorit niciodată. Elisabetta Sirani știa cum să promoveze și să gestioneze termenele pentru clienți. A început să înregistreze operele sale în Note ale picturilor făcute de mine Elisabetta Sirani, publicate apoi de către Malvasia în Felsina Pittrice. Din acest registru-jurnal aflăm astăzi că lucrările sale au implicat toate rangurile din societatea din Bologna: cercurile de comercianți, mediile profesionale și intelectuale, până la elitele aristocratice, ecleziastice și politice. Lista ei include 195 de picturi, multe alte desene, acuarele și gravuri: o rețea capilară de 98 de clienți, dintre care 85 erau bărbați, iar aproape jumătate erau reprezentanți ai păturii de mijloc. Dacă se consideră că activitatea de succes a Elisabettei s-a extins pe timpul unui deceniu – din 1655 în 1665 – pictorița a avut un număr impresionant de opere realizate, mai mult de 20 într-un an.
Din ceea ce rezultă din notele sale, circa jumătate din lucrările Elisabettei sunt de tip religios devoțional, ea fiind în principal o pictoriță de scene istorice. De-a lungul anilor și-a diversificat stilul și s-a dedicat temelor alegorice, personajelor mitologice sau protagonistelor din istorie. De exemplu, a făcut portretele Porciei, al Timocleei, al Cleopatrei, al Iuditei, toate fiind eroine ale istoriei antice, dar Elisabetta a reușit să propună un aspect original, diferit de alți artiști, prin sublinierea caracteristicilor virtuoase ale femeilor.

În tabloul Porcia se rănește la coapsă, pe care Elisabetta l-a pictat în 1664 pentru neguțătorul de mătase Simone Tassi, a realizat portretul Porciei, nevasta lui Brutus, asasinul lui Iulius Cezar. Scena este inspirată de lecturile din Plutarh. De obicei, Porcia era pictată în timpul actului sinuciderii, dar artista Sirani a găsit un cadru original, nemaivăzut până atunci, în care Porcia se rănește la coapsă cu un cuțit, demonstrând determinarea și curajul de a urma planul soțului Brutus. Porcia este îmbrăcată într-o rochie somptuoasă de mătase extraordinară, fiind o elegantă atenție care include și onorează activitatea clientului său. Slujnicele din planul îndepărtat din fundal al tabloului reprezintă un mod clar prin care protagonista Porcia își revendica rolul activ de femeie, detașată de viața domestică, de obicei rezervată femeilor din acea epocă.

Venus îl pedepsește pe Cupidon, ulei pe pânză, Modena

           

În anul 1660 Elisabetta era menționată ca profesor la Academia San Luca din Roma, deci era considerată o profesionistă capabilă să administreze un atelier propriu. Ea a fondat efectiv o Academie de Desen doar pentru femei, reprezentând prima școală europeană pentru femei înființată în afara unei mănăstiri. Doi ani mai târziu, în 1662, a început să administreze și atelierul tatălui Gian Andrea Sirani, bolnav de guta care i-a deformat mâinile atât de mult încât nu mai reușea să picteze. Elisabetta a devinit efectiv „capul familiei”. Cu onorariile primite pentru operele realizate a reușit să întrețină toată familia compusă din nouă membri, servitorii, ucenicii și asistenții din atelier. Elisabetta era capul familiei chiar dacă era necăsătorită. În apogeul faimei sale, Elisabetta s-a stins la numai 27 de ani, în chinuri groaznice. Ea a fost înmormântata pe 4 noiembrie 1665 cu onoruri publice în biserica San Domenico din Bologna alături de Guido Reni.

Allegoria alla Pittura,
Elisabetta Sirani (autoportret?), 1658

Academia de Pictură a Elisabettei Sirani a fost prima la nivel european dedicată instruirii femeilor pentru a deveni profesioniste ale practicii grafice, pregătindu-le să realizeze fresce, catapetesme, gravuri sau sculpturi. A fost prima Academie înființată fără să aparțină unei mănăstiri și care avea un „Maestro” de sex feminin. Acesta a constituit prima etapă importantă pentru instruirea artistică a femeilor, o meserie dedicată exclusiv bărbaților, considerați adevărații deținători ai geniului artistic.
În sfârșit femeile puteau să se picteze una pe alta nud, tehnică rezervată doar artiștilor bărbați în academii. Elisabetta Sirani era și poetă, deci Academia ei era și un spațiu pentru literatură și muzică. Elevele sale proveneau din elita nobiliară sau intelectuală a orașului Bologna, dar și din familiile de artiști, care doreau să își educe fiicele într-un ambient potrivit unei femei.
Malvasia a notat frecvențele elevelor academiei Sirani în cartea sa Felsina Pittrice. Printre eleve le menționează pe cele două surori ale Elisabettei, Barbara și Anna Maria, pe Ginevra Cantofoli, Veronica Fontana, Lucrezia Bianchi, Lucrezia Scarfaglia și Teresa Coriolano.
Barbara și Anna Maria Sirani au călcat pe urmele surorii lor Elisabetta, chiar dacă nu au reușit să o egaleze în tehnică și măiestrie. După moartea precoce a surorii, ele au continuat în atelierul tatălui încercând să ducă la termen comenzile Elisabettei.
Ginevra Cantofoli (1618-1672) era eleva preferată a Elisabettei și asistenta ei. Conform istoricului de artă Massino Pullini, care i-a dedicat o carte în care a reconstruit viața ei (Ginevra Cantofoli. Naşterea unei pictoriţe in Bologna secolului al XVII-lea, Editura Compositori), atunci când Elisabetta a deschis porțile Academiei, Ginevra picta de mai mulți ani și era deja mamă a doi fii. Deci, se presupune că Ginevra Cantofoli ar fi frecventat deja atelierul tatălui Sirani, înainte de ieșirea la rampă a fiicei acestuia Elisabetta. Din păcate, Cantofoli a rămas în umbra profesoarei sale și, de-a lungul anilor, s-au pierdut multe din urmele lăsate de ea în spațiul public.
Veronica Fontana (Parma, 1651 - Bologna, 1690) a fost eleva care s-a specializat în gravură, xilogravură și ilustrarea cărților. Era fiica sculptorului Domenico Maria Fontana, de la care a învățat, de mică, tehnica de sculptură în lemn. Și-a finalizat formarea artistică în Academia pentru femei Sirani unde a învățat să deseneze și să picteze. A fost o artistă foarte admirată și a realizat numeroase frontispicii, steme de familie și ilustrații pentru texte științifice și religioase.
Lucrezia Bianchi, fiica pictorului din Bologna Baldassare Bianchi, a frecventat școala Elisabettei Sirani și a pictat apoi pentru ducesa din Modena.
Multe dintre femeile artiste care au trăit în secolul al XVII-lea au frecventat academia Elisabettei Sirani. În afara celor descrise mai sus pot fi menționate și Lucrezia Scarfaglia, Teresa Coriolano, Camilla Lauteri și Caterina Mongardi.

În zilele noastre, cu ajutorul izvoarelor istorice, putem să ne imaginăm pentru o clipă întâlnirile artistelor din atelierul Sirani pe strada Urbana din Bologna. Într-o perioadă în care femeile nu puteau să călătorească liber pentru a se instrui, așa cum făceau bărbații, la Bologna exista un spațiu artistic dedicat lor, cenaclul Sirani. Elisabetta a construit o stradă nouă pentru un nou capitol din emanciparea feminină și a reușit cu un stil propriu și virtuozitate. Contextul social a fost propice, în Bologna din secolul al XVII nu domina o singură familie, ci mai multe familii nobile, negustori, intelectuali și antreprenori, care erau interesați să achiziționeze artă în toate formele. Bologna era un oraș viu, animat de mulți intelectuali (de exemplu în acea perioadă trăia la Bologna astronomul Cassini invitat chiar de Malvasia în observatorul său), profesori și comercianți de artă. În acest ambient cultural excepțional femeile și-au găsit locul în Universitate, în artă sau în literatură. Se poate afirma că Bologna renascentistă la jumătatea secolului al XVII-lea a constituit un „incubator” cultural și artistic favorabil pentru a deschide o breșă în educarea femeilor. Odată cu pierderea profesoarei, în 1665, activitatea Academiei Elisabettei Sirani s-a întrerupt brusc. Dacă luăm în considerare vasta ei producție artistică și prolifica activitate de profesoară, cine știe cât de sus ar fi ajuns Elisabetta, dacă ar fi avut o viață mai lungă? Povestea ei va rămâne pentru totdeauna un mit, iar moartea ei un mister. Iar astăzi nu putem face altceva decât să îi admirăm operele și să îi cunoaștem îndeaproape povestea.

Irina Niculescu
(nr. 9, septembrie 2020, anul X)

PENTRU APROFUNDARE

Prof. Diana Tura
http://www.archiviodistatobologna.it/it/bologna/servizi/didattica/17-caso-sirani-storia-mito
https://www.youtube.com/watch?v=gYdK232YR5I
https://online.ibc.regione.emilia-romagna.it/I/libri/pdf/inchiostro/08_Tura.pdf
http://www.archiginnasio.it/mostre/bolognaneilibridarte.pdf

About Art
https://www.aboutartonline.com/gianandrea-sirani-una-storia-da-riscrivere-la-pittura-da-camera-e-daltare-novita-e-aggiornamenti/https://www.aboutartonline.com/pulini/
https://journals.openedition.org/italique/415

Conferenza prof. Adelina Modesti 24 maggio 2017
https://www.youtube.com/watch?time_continue=20&v=BwvEPQPf34I&feature=emb_logo
https://www.finestresullarte.info/recensioni-mostre/elisabetta-sirani-recensione-mostra-uffizi