Antonio Rizzo: „Îmi amintesc de o zi de școală. Caietul 5. Istoria limbii italiene”

Semnalăm apariţia volumuluiÎmi amintesc de o zi de școală. Caietul 5. Istoria limbii italiene / Mi ricordo di un giorno di scuola. Quaderno 5. Storia della lingua italiana. Scrisă de Antonio Rizzo, seria bilingvă „Îmi amintesc de o zi de școală” care cuprinde până în prezent cinci volume, a fost publicată de Asociația Italienilor din România - RO.AS.IT „pentru a promova și a face cunoscute într-un mod accesibil cultura și limba italiană”, după cum a afirmat doamna Ioana Grosaru, președintele asociației.
Cele patru volume publicate anterior de către profesorul Antonio Rozzo, specializat în semiotică și tehnici de comunicare în masă, sunt: Călătorie prin amintiri și poezii învățate la școală (2014); Dante: Infernul în canturi și terține alese (2015); Poeți italieni intre tradiție și inovație: de la Crepusculari la Quasimodo și Ungaretti (2016); Vă povestesc romanul italienilor: Logodnicii de Alessandro Manzoni (2019).
Acest al cincilea volum prezintă un parcurs cronologic al evoluției limbii italiene, fiind completată de imagini, referiri literare și istorice, hărți și tabele cronologice, note și aprofundări care o fac foarte accesibilă publicului larg. În continuare, publicăm prefaţa cărţii scrisă de profesoara Nicoleta Silvia Ioana.



„Încotro se îndreaptă limba italiană?” Poate că aceasta este întrebarea care a stat la baza deciziei autorului. Iar această lucrare a apărut ca o consecință firească a drumului parcurs până acum de autor prin publicațiile sale? Răspunsul scontat este confirmat de Antonio Rizzo care, cu orgoliu, în numele concetățenilor săi, dar adresându-se și unui cititor român, caută un răspuns, plecând, însă, de la originile limbii sale; o serie lungă de episoade oferite de istorie și-au adus contribuția la creșterea și dezvoltarea armonioasă a limbii italiene pe care o vorbim astăzi, îndreptându-ne în aceeași direcție cu societatea care trăiește prin limba pe care o vorbește.
Aceasta este ideea centrală și minuțios argumentată de autor, în deplină sintonie cu gândirea unui alt lingvist de seamă, Giuseppe Antonelli, despre faptul că prin intermediul limbii „se transmite întreagaviață a unei comunități; se transmit schimbărilesociale și răsturnările politice, imaginația colectivăși obiceiurile individuale.” Limba este un organism viu care se naște, se dezvoltă, se maturizează odată cu civilizația căreia îi servește ca mijloc de comunicare, iar schimbarea lingvistică nu este decât „creativitateacare se obiectivează istoric și devine istorie(știință), tradiție”. Prin urmare „schimbarea lingvisticănu este decât nașterea limbajului, obiectivarealimbajului prin vorbire” afirma, de asemenea, lingvistul Eugeniu Coșeriu. (Coșeriu, 1966: 66)
În acest context, cel de-al cincilea Caiet este fructul gândirii mature a autorului, care dorește să transmită cititorului său cât de mult istoria limbii italiene este în simbioză cu istoria poporului italian, cu geografia și politica sa, cu literatura, cultura, arta, cu dialectele, dar și cu neologismele sau e-talienismele – limba italiană prin intermediul computerului – care caracterizează perioada în care trăim.
Așadar, Antonio Rizzo, continuând seria celor patru volume de literatură italiană, numite modest sau poate nostalgic Caiete, prezintă cititorului cea de-a cincea lucrare, dedicată istoriei limbii italiene, care îl consacră în rândul sociolingviștilor.

Îmi amintesc de o zi de școală, Caietul 5. Istoria limbii italiene, definit de autor un „vademecum pentru ceicurioși în legătură cu limba italiană” sau „un instrumentutil pentru un student sau pentru un cititorcare dorește să cunoască o istorie succintă alimbii italiene”, este o lucrare realizată în semn derecunoaștere a valorii limbii in care și-a scris caieteleprecedente. Este structurată în cinci părți, carecorespund unor evenimente istorice și culturale curol de pietre miliare într-o dimensiune temporală aformării limbii italiene, și o anexă importantă pentrucine dorește să aprofundeze acest subiect.
Călătoria propusă de autor este lungă dar reală și într-un stil deja familiar cititorilor săi, pe care Antonio Rizzo îi invită la cunoaștere prin intermediul multiplelor informații, cu caracter istoric, geopolitic, literar, artistic, informații transpuse în cuvinte proprii sau generos citate, în impresii și considerente personale, mărturisiri pline de nostalgie din adolescența sa, ori prin imagini sub forma hărților, fotografiilor, o adevărată istorie ilustrată a limbii italiene.

Prima parte începe cu o bine cunoscuta frază care anunță o poveste „A fost odată…” și ar fi trebuit să continue „ca niciodată și dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit…”, dar pentru noi toți ar fi fost o mare pierdere. În schimb, în cazul nostru, acest „odată” îl ajută pe autor să plece în călătoria sa, de la momentul zero al nașterii limbii italiene, și anume, de la momentul concepției acesteia care a coincis cu folosirea limbii latine, popularizarea ei în sensul de popularizare a limbii latine, apoi primele semne de confirmare a schimbărilor în structura acesteia (Ghicitoarea veroneză, imaginile scrijelite pe zidurile din catacombele Commodillei, actele notariale de la Abația Montecassino, inscripția bisericii San Clemente – monument la care autorul se referă prin intermediul a patru ilustrații sugestive, scene cheie pentru lingviști). Istoria limbii continuă cu faza nașterii limbajului poetic, cu versurile de dragoste din Ravenna sau Cântul creaturilor al lui San Francesco d’Assisi.

Pelerinajul îl poartă pe cititor la Curtea lui Frederic al II-lea de Suabia cu Școala Poetică Siciliană, cu poezia care îl încântă pe cititorul pelegrin, cu versuri bine alese și elocvente pentru obiectivul lucrării, înaintând în timp și spațiu către partea a doua a lucrării, în Toscana, cu Școala Toscană, și prezentând primele nume de seamă ale noii limbi italiene: Dante, Petrarca și Boccaccio. Autorul lasă adesea cuvântul lui Dante și, prin citate din diferite capitole ale lucrării De vulgari Eloquentia, prezintă filosofia sa lingvistică.
Urmează Petrarca cu Canțonierul și o serie de curiozități ale acestuia, cu efortul depus de el pentru a se îndepărta de limba vorbită, pentru a înnobila dicția, creând un model indiscutabil pentru lirica succesivă și anticipând saltul de calitate al lexicului limbii italiene făcut de Giovanni Pascoli. Cititorul se bucură de frumusețea și de perfecțiunea versurilor lui Petrarca, dar și de versatilitatea sa.
Urmează Boccaccio și importantulsău Decameron, lucrare în care îmbogățește structurile sintactice pe care le modelează imitând latina, dar evitând latinismele și amplificând structura prozei față de predecesorii săi.

Celor trei reprezentanți ai „coroanei” secolului al XIV-lea le succede Interludiul Umanismului, în partea a treia a lucrării, care aduce cu sine o nouă lume, având ca protagonist Omul ca măsură a lucrurilor și centru al Universului, dar și Renașterea cu influențele sale impuse de teoreticienii și creatorii normelor limbii italiene: Bembo, Trissino, Machiavelli.
Autorul dă posibilitatea să fie aprofundată parabola umanistă prin informații bogate cu caracter teoretic, prin hărți sugestive care reliefează situația Italiei și subliniază rolul important al personalităților vremii, precum mecena și Senior al Florenței, Lorenzo Magnificul, dar și primul umanist Lorenzo Valla și Leon Battistia Alberti cu studiile sale, din care se va naște prima gramatică italiană, numită Grammatichetta.

În trecerea de la Umanism la Renaștere, Antonio Rizzo permite cititorului o pauză pentru a-și trage sufletul și să recapituleze cu spirit didactic, printr-o schemă mnemonică, parcursul limbii italiene de la origini, respectiv anii 770-780, până in anul 1492, anul descoperirii Americii; schemă prin intermediul căreia cititorul poate să aprofundeze atât parabola umanistă cât și momentul istoric și reprezintă pentru autor o nouă ocazie de a reconfirma ideea că istoria unei limbi sau a unei literaturi este „istorie”, așadar implicit istorie socială, civilă, politică, economică. În baza acestui motiv, este adusă în atenția cititorului istoria Italiei din secolul al XV-lea, cu mozaicul de state și o serie de hărți care evidențiază diviziunile momentului care au condamnat Italia la trei secole de dominație străină, dar și cu reveniri fericite pe tărâm cultural prin impulsurile date de Seniorii și mecenații de la curțile lor. Sfârșitul secolului este marcat de nașterea unei autorități incontestabile în ceea ce privește limba italiană și sistemul său de reguli: Accademia della Crusca (1582-1583).

Partea a patra ne conduce prin secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Prima jumătate a acestei părți este dedicată Barocului, curent reevaluat de cercetătorii și consumatorii de artă avizați – și aici cititorul se poate delecta cu o serie de sculpturi ale lui Gian Lorenzo Bernini, lucrări ale arhitectului Francesco Borromini, dar și de iubitorii muzicii care, la secole distanță, continuă să se bucure de grația melodramelor lui Claudio Monteverdi, Domenico Scarlatti și de creațiile lui Antonio Vivaldi.
În același context autorul ancorează limba în viața publică, prezentând informații despre ceremoniile publice, turniruri, căsătorii, funeralii, care alegorice etc. Este prezentat, de asemenea, Galileo Galilei cu două exemple din scrierile sale, dar și Gian Battista Marino, poet avangardist al timpului său, care pare să îl preanunțe pe Gabriele D’Anunzio, despre care cititorul dornic de aprofundare are la dispoziție Caietul 3 al autorului, la care acesta face trimitere.
Pe final de secol, dar de importanță notabilă pentru istoria limbii italiene, autorul prezintă problema reevaluării dialectelor, prin redescoperirea identității și orgoliului național, odată cu primele manifestări ale Commedia dell’Arte,precum și cu teatrul în variatele sale forme.
Secolul al XVIII-lea este introdus de autor cu dovezile respective: Timpuri noi. Idei noi, care îl familiarizează pe cititor cu premisele geopolitice, cu situația Iluminismului în Franța și respectiv în Italia, cu evoluția ziarelor și revistelor (chiar și de modă și de bune maniere) și introducând pe rând personalități precum Vittorio Alfieri, Ugo Foscolo, Giuseppe Parini, dar și pe abatele Melchiore Cesarotti, considerat anticipator al teoriei sociolingvistice afirmând că: „Limbile se hrănesc, astfel, din aceeași viață intelectuală și civilă care animă societatea care le folosește”. Și cu toate eforturile depuse și de Goldoni, căruia autorul îi atribuie meritul de construcție lingvistică a așa-numitelor sit-comedy. La finalul secolului al XVIII-lea Italia era „Italia limbilor”, nu a unei limbi unice și unificate.

Partea a cincea a Caietului 5 este structurată în două capitole generoase dedicate ultimelor două secole și frământărilor istoriei, precum și interdependenței dintre geneza națiunii și limbă, fiind adusă în discuție istoria limbii, ca disciplină teoretică. În capitolul dedicat în mare parte secolului al XIX-lea, autorul evidențiază conștientizarea limbii italiene, devenită unitară după Unificarea Italiei, și rolul decisiv avut de marele lombard Alessandro Manzoni, considerat de autor al patrulea tată al limbii italiene, protagonist al Caietului 4 al lui Antonio Rizzo, care, după ce a „limpezit-o în apele râului Arno”, o oferă italienilor ca limbă națională, și nouă tuturor, de altfel, într-o formă îngrijită, rafinată, elegantă, formă în care ni se prezintă limba italiană și astăzi. Sunt trecute în revistă și limbile dialectale și poezia satirică – armă nevăzută, dar profund resimțită în contestarea puterii – dar se analizează și revoluția lingvistică a lui Pascoli și D’Annunzio, care împărtășesc gustul pentru alegerile lexicale rare și prețioase.
D’Annunzio, numit poetul-soldat, se bucură de o atenție generoasă din partea autorului, care ne trezește curiozitatea cu o coincidență extraordinară, observată la D’Annunzio și la Pablo Neruda care a scris fraze similare, in spaniolă, zece ani mai târziu, dar cu același mesaj.
Ultimul capitol, dedicat „secolului scurt” sau „secolului ism-elor”, caracterizat fiind de o dezvoltare foarte rapidă a națiunii italiene la nivel comercial, științific, artistic, lingvistic și literar, marcat de două războaie mondiale și de un regim fascist, este un capitol foarte încărcat informațional. Pentru a ne menține conectați la obiectivul lucrării, autorul ne însoțește cu analize subtile de text, de limbaj, cu nostalgie sau reflecție, induse de texte atent selecționate, mergând pană la citarea de exemple de statistici triste din Primul război mondial, care fac parte din istoria noastră. Pe lângă poeții menționați, regăsim și observații referitoare la primele decenii ale secolului al XX-lea, în care legăturile cu limbajul tradiției vor fi definitiv transformate de Crepusculari și de Futuriști, subiect ce a făcut obiectul Caietului 3 al lui Antonio Rizzo, precum și introducerea in „fluxul conștiinței”, un adevărat gen literar, pe care îl va folosi și Pirandello. Nu scapă condeiului autorului nici criticile aspre față de regimul fascist, finalizând lucrarea sa cu considerente referitoare la renașterea națiunii italiene odată cu sfârșitul celui de-al Doilea război mondial și cu o stare de optimism datorită remarcabilelor dimensiuni industriale, infrastructurale, precum și reconstrucției sociale, culturale, dar și lingvistice, prin maturitatea dobândită de limba italiană.
Însă, între entuziasm și mâhnire, uneori este un singur pas. Și aceasta este nota care reiese din concluziile acestui Caiet, în care autorul se oprește asupra prezentului lingvistic și cultural cu o privire profundă, ușor plecată, poate în semn de resemnare sau poate de oboseală, cu un limbaj ușor caustic, care ar trebui să ajungă la cei ce citesc, limbaj care subliniază pierderea plăcerii pentru cuvinte. Autorul nostru definește, intr-o manieră ironică, câțiva termeni precum: italiano, politichese, italiorum, burocratese, care amenință perfecțiunea limbii pe care o iubește atât de mult, și se opune folosirii cuvintelor în limba engleză, chiar dacă sunt acceptate de dicționar. Dar, în cele din urmă, îi revine optimismul, poate și datorită cuvintelor lui Antonelli, care ne asigură pe scurt că, în orice caz, engleza influențează doar lexicul, care este tranzitoriu și sectorial.
Și, cum concluziile autorului sunt mai degrabă divergente decât convergente și pot fi considerate la fel de bine anticipări pentru un nou studiu, la sfârșitul lucrării îi sunt prezentate cititorului noi informații despre disciplinele care s-au alăturat lingvisticii, cu largi paranteze referitoare la procesele complexe care au guvernat actul lingvistic, cu reflecții asupra celor două noi categorii de limbaj, idiolectele și tehnolectele lingvistice, dar și cu o scurtă trecere prin dialectele arhaice și moderne, despre care autorul afirmă convins că acestea ar reprezenta o bogăție etnografică și antropologică care transformă limba italiană într-o limbă unică, matură și flexibilă, deschisă influențelor, armonioasă ca întotdeauna.

Cu acest …Caiet 5. Istoria limbii italiene, Antonio Rizzo propune cititorului o călătorie de neuitat în timp și în timpuri, reușind să realizeze un ajutor indispensabil tuturor celor care au un minim contact cu limba și civilizația italiană, un instrument desăvârșit pentru cei care doresc să o aprofundeze.
Cât privește structura bilingvă a acestui caiet, structură cu care autorul ne-a obișnuit în lucrările sale, este cu adevărat complexă, foarte bine articulată și, în același timp, ușor de urmărit, cu o cadență care îl însoțește pe cititorul în limba română sau în italiană fără să îl obosească și care, eventual, îi antrenează competențele lingvistice și culturale, astfel că îl poartă către finalul poveștii mai informat, mai curios, mai experimentat și mai orientat în vastul domeniu al istoriei limbii italiene.