Geniul lui Boccaccio după 640 de ani. Un joc de cuvinte surprinzător

În nuvela a zecea din ziua a şasea a Decameronului, fratele Ceapă iese la „vînătoare” de pomeni, de cules din rîndul poporului cucernic. Sîntem în Evul Mediu, lumea e habotnică şi cam neghioabă, necitită şi necălătorită. Pentru a o impresiona suplimentar şi a o îndemna la generozitate, călugărul le promite sătenilor că le va arăta o pană de-a arhanghelului Gavrilă, căzută din aripa acestuia, pe vremea cînd venise la Fecioara Maria pentru a-i da Bunavestire. Doi prieteni de-ai peregrinului, hotărîţi să-i facă o farsă, merg la hanul unde era cazat şi-i fură din desagă pana de papagal, pe care omul şi-o procurase de oareunde (şi care, pesemne, urma a fi exhibată pentru a păcăli poporul nerod). Spre a nu-i lăsa bagajul gol, cei doi îi îndeasă la schimb nişte tăciuni găsiţi pe moment în sobă.
Ademenit de gîndul că va vedea miraculosul element, norodul dă năvală să asiste la predica fratelui. Doar că, la momentul potrivit, deschizîndu-şi desagii, călugărul Ceapă constată că cineva i-a sfeterisit obiectul didactic. Nu se pierde cu firea şi, la faţa locului, inventează o altă poveste băşcălioasă, despre cum a făcut el rost de diverse moaşte călătorind prin ţările Orientului, unde se-ntîmplă zilnic o mulţime de miracole. Întrucît relicvele sînt pe-acolo nenumărate, iar el şi-a procurat mai multe din acestea, era firesc să le confunde între ele şi, din greşeală, să-şi pună în bagaje tăciunii pe care a fost ars Sfîntul Laurenţiu, în locul penei pierdute de arhanghelul Gavrilă.
Dar confuzia cu pricina – îi spune el mulţimii de gură-cască – nu e cîtuşi de puţin întîmplătoare, căci peste două zile va fi taman hramul de Sfîntul Laurenţiu. Iar tăciunii au virtuţi tămăduitoare, şi oricine îşi pictează cu ei semnul crucii nu va fi ars de foc, de-a lungul anului ce va veni, fără a-şi da seama. Ţăranii sînt fascinaţi de asemenea minunăţie şi dau buzna, care mai de care, spre-a fi mînjiţi cu cărbunii fratelui Ceapă peste hainele de sărbătoare şi spre a-i da cele mai generoase pomeni de pînă atunci.
Cei doi păcălitori, aşteptînd într-o parte să vadă cum se va descurca amicul Ceapă, rămîn ei înşişi păcăliţi de ingeniozitatea călugărului. La sfîrşit se duc la el, după ce-au rîs de li s-au strîmbat fălcile, îi destăinuie că ei i-au făcut farsa şi îi restituie pana de papagal. Toţi rămîn mulţumiţi: ţăranii că au fost parte la un miracol, Ceapă că a cules pomană mănoasă şi şi-a recăpătat pana (care-i va fi de folos în anul următor), cei doi prieteni că s-au distrat pe cinste.

Cam asta e pe scurt aventura cu pricina. Boccaccio este, după cum se ştie, unul dintre marii prozatori ai literaturii europene, iar nuvela cu fratele Ceapă constituie, fără îndoială, realizarea artistică de vîrf a Decameronului (deşi ar mai fi vreo cîteva piese care îi stau pe-aproape şi o concurează). Punctele sale de rezistenţă constau în sinuozitatea firului epic, mereu în măsură să ne surprindă. În complexitatea personajului principal, nimeni altul decît un călugăr mincinos, un escroc care trage pe sfoară credincioşii în folosul Bisericii, un orator savant dar neşcolit, un ingenios venial. În comicul dezinhibat cu care sînt conturate personajele secundare: Guccio Porco, sluga fratelui Ceapă, „e mincinos, e puturos şi pe deasupra şi lenos; e lăsător, e cîrtitor şi e şi neascultător; uituc, năuc şi hăbăuc”. În valorificarea esteticii urîtului şi a scabrosului: slujnicuţa Nuta, curtată intens de Guccio, este „o fetişcană îndesată şi groasă, scurtă şi cam slută la trup, cu o pereche de ţîţe de-ai fi zis că-s două corfe de gunoi şi c-un obraz cum numai pe la baronci mai vezi, toată asudată, unsă şi afumată ca un horn”.
Cheia de boltă a întregii poveşti o constituie îndrăzneala de gîndire a autorului, care îşi permite să ia peste picior minţile încuiate, blocate în şabloane. Dogmele bisericeşti sînt batjocorite cu un sarcasm hohotitor. Fratele Ceapă, umblînd cu fofîrlica pe drumurile Orientului, în căutarea moaştelor mult visate, s-a şi pomenit în faţa ochilor cu eşantioane consistente: „Atîtea, că de-aş vrea să vi le-nşir pe toate, aş număra trei zile-n şir şi tot n-aş isprăvi. Da’ totuşi, ca să nu vă las cu buzele umflate, de cîteva din ele barem şi tot am să vă povestesc. Întîi şi întîi mi-au arătat degetul Sfîntului Duh, nevătămat şi întreg, să juri că e aievea; pe urmă moţul îngerului ce i s-a arătat Sfîntului Francisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o coastă de-a lui Verbum caro; o bucăţică din veşmîntul sfintei credinţe catolice; vreo două sau trei raze din steaua ce-au văzut-o magii la răsărit; o bărdăcuţă cu sudoare de-a sfîntului Mihai cînd s-a bătut cu diavolul; falca morţii sfîntului Lazăr şi alte asemeni”.
Comicul debordant provine din întruparea conceptelor abstracte, sacrosancte. Cum ar putea oare să ni se înfăţişeze… degetul Sfîntului Duh? Sau… unghia heruvimilor? Sau… o bucăţică din veşmîntul sfintei credinţe catolice? Într-o asemenea înşiruire grotescă, trece neobservată, aproape firească în ochii cititorului român acea „coastă de-a lui Verbum caro”. Despre ce să fie vorba?
În textul original Boccaccio scrisese: „Egli primieramente mi mostrò il dito dello Spirito Santo così intero e saldo come fu mai, e il ciuffetto del Serafino che apparve a San Francesco, e una dell’unghie de’ Gherubini, e una delle coste del Verbum-caro-fatti-alle-finestre, e de’ vestimenti della Santa Fé cattolica, e alquanti de’ raggi della stella che apparve a’ tre Magi in oriente, e una ampolla del sudore din San Michele quando combattè col diavolo, e la mascella della Morte di San Lazzaro e altre”.
Să ne amintim că acţiunea se petrece în Evul Mediu, cînd liturghia se celebra în limba latină. Asta făcea ca poporul ignorant să nu priceapă multe din ceea ce bolboroseşte popa la altar. Nici fratele Ceapă nu era deosebit de marea masă, în privinţa culturii, doar că avea mai multă prezenţă de spirit şi abilitate, căci „fără s-aibă ştiinţă de carte nici de fel, se pricepea să mînuiască cu atîta măiestrie vorba…”. În biserici, cu ocazia Crăciunului şi de Bunavestire se obişnuia recitarea Evangheliei după Ioan (I, 14): „Verbum caro factum est et habitavit in nobis et vidimus gloriam ejus” („Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr”).
Este frecventă şi-n zilele noastre înclinaţia omului simplu ca, la auzul unei limbi necunoscute, să adapteze sunetele ciudate la propriul său grai pentru a le umple de (alt) sens. Aşa a procedat şi fratele Ceapă. Tot auzind la slujbă „Verbum caro factum est” (Cuvîntul s-a făcut trup), l-a echivalat sonor prin „Verbum caro fatti alle finestre” (în trad. aproximativă: Verbum caro trage-te la fereastră). Nu contează lipsa de sens a noii traduceri, importantă e doar asemănarea ei sonoră…
Şi iată cum unul dintre misterele cele mai solemne ale credinţei – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este ironizat de autor cu o lipsă de reverenţă ce taie respiraţia. Dacă tot s-a încarnat Cuvîntul Domnului, atunci pesemne că a avut şi coaste, care s-au putut păstra sub formă de moaşte în Orient. Iar şarlatanul frate Ceapă l-a văzut pe „Verbum caro” cum… se trăgea mai la fereastră.
Dincolo de necuviinţa zeflemelei (situate la limita sacrilegiului), pentru un filolog poate fi savuros şi memorabil jocul de cuvinte fabricat de Giovanni Boccaccio. Prin translarea unei sintagme dintr-o limbă în alta, folosindu-se toboganul sonorităţilor asemănătoare, a fost deformată sarcastic semnificaţia rezultată. La un prozator din Trecento este vorba de-o performanţă profesională – s-o admitem – uluitoare.

.

Laszlo Alexandru
(nr. 11, noiembrie 2015, anul V)