„Infernul” văzut de un astronom: Galileo Galilei

Investigaţiile în jurul operei lui Dante au luat un nou avînt în secolul al XVI-lea, în cadrul Academiei Florentine. Azi ar putea să frapeze abordarea concretă şi minuţioasă, de natură ştiinţifică, atribuită pe-atunci unui text literar-filosofic. Antonio di Tuccio Manetti a fost arhitectul, matematicianul şi astronomul pasionat de literatură care, pe lîngă diverse scrieri despre artă, a lăsat în urmă schiţe şi desene ale Infernului dantesc. Împotriva ipotezelor lui Manetti s-a pronunţat Alessandro Velluttello, autor al unei reprezentări concurente a Infernului. În 1544 şi-a publicat Pierfrancesco Giambullari cercetările cu titlul De ‘l sito, forma e misure dello Inferno di Dante.
Aşa se face că terenul era deja bătătorit pe acest subiect, atunci cînd în 1588 un tinerel de vreo 24 de ani, pe numele său Galileo Galilei, a venit să ţină la Accademia Fiorentina două conferinţe cu titlul Circa la figura, sito e grandezza dell’Inferno di Dante. Flăcăul se lăsase nu demult de studiile universitare şi se apucase de experimentări ştiinţifice pe cont propriu. Ce putea oare să le comunice un outsider înţelepţilor academicieni care îl urmăreau îngînduraţi? În primul rînd – cum o subliniază un comentator recent, profesorul Mark Peterson de la Mount Holyoke College – era de lămurit o delicată problemă de orgoliu local. Calculele matematice ale florentinul Manetti fuseseră combătute prin demonstraţiile luchezului Velluttello. Onoarea ştiinţifică a patriei lui Dante se cuvenea reparată în public.

Cîţi kilometri are Infernul?

Intervenţia lui Galilei are două părţi. În prima lecţie tînărul fizician prezintă schema Infernului dantesc, aşa cum a fost ea descrisă de Manetti cu cîteva decenii mai înainte. Excursul e limpede trasat, urmînd a ni se înfăţişa figura şi mărimea locului de osîndă; poziţia sa de sub scoarţa terestră; treptele mai mari sau mai mici în care se distribuie, în funcţie de depărtarea lor faţă de centrul pămîntului; distanţele dintre o treaptă şi alta; punctele de trecere de la o treaptă la alta. În ce priveşte figura Infernului, „ea este de forma unui con, cu vîrful în centrul lumii şi baza spre suprafaţa Pămîntului”. Se poate trasa o linie dreaptă imaginară, din centrul terrei (care e totodată centrul de greutate şi al universului) pînă la Ierusalim, oraşul sacru, plasat la suprafaţa scoarţei. Printr-o mişcare de rotire a liniei imaginare, se obţine figura conică a Infernului. Aceste explicaţii, pe care astronomul le reface pe urmele lui Antonio Manetti, au un temei limpede în gîndirea dantescă şi în versurile Divinei Comedii.
„Cît priveşte mărimea sa, Infernul are adîncimea cît semidiametrul pămîntului”. Problema apare atunci cînd diverşii analişti vor să stabilească mărimea globului terestru, pentru a calcula în funcţie de asta adîncimea Infernului. O altă controversă, strîns legată de prima, se referă la distanţele existente de-a lungul spaţiului infernal. Există un consens privind structurarea Infernului în nouă cercuri, care se strîmtorează succesiv. Această figură geometrică îi permitea lui Dante să construiască şi o ierarhie etică: pe măsură ce se coboară, cercurile sînt mai mici, păcatele şi pedepsele sînt mai grele. Dar la ce depărtare se află cercurile păcatelor, între ele? Ei bine, aceasta depinde de suprafaţa generală a Infernului, care depinde de mărimea generală a Pămîntului.

Un dantolog original

Metoda de gîndire a lui Galileo Galilei este de-o ciudăţenie spectaculoasă. Pe de-o parte el se revendică în mod fidel de la anumite pasaje ale Divinei Comedii. Pe de altă parte şterge toate conotaţiile metaforice, hiperbolice, ale textului poetic şi, dimpotrivă, îl creditează în absolut cu virtuţi matematice. Nimeni nu-l poate acuza pe astronom că nu l-ar fi citit pe Dante. Însă deturnarea semnificaţiilor artistice, presărate în corpul poemului, duce la cele mai năzdrăvane speculaţii. Iată un exemplu elocvent.
În cîntul XXXIV al Infernului, personajele Dante şi Virgiliu se apropie de centrul Pămîntului, unde e ţinut prizonier Lucifer. Protagonistul observă: împăratul ţinutului dureros ieşea din gheaţă de la jumătatea pieptului şi se poate spune că eu (Dante) semăn mai curînd cu un gigant, decît giganţii cu braţele lui: vezi bine-acum cît trebuie să fie acela întreg, dacă o parte din el era atîta.

28.       „Lo ‘mperador del doloroso regno
da mezzo ‘l petto uscia fuor de la ghiaccia;
e più con un gigante io mi convegno,
31.       che i giganti non fan con le sue braccia:
vedi oggimai quant’ esser dee quel tutto
ch’ a così fatta parte si confaccia”.

Galilei comentează imperturbabil versurile: „Fiind aşadar scopul investigării noastre să aflăm mărimea gheţii şi ştiind că Lucifer ieşea din cea mai strîmtă (fiindcă despre ea e vorba în locul citat) de la jumătatea pieptului în sus şi ştiind în plus că acelaşi Lucifer are buricul la centrul lumii (…) dacă aşadar vom şti care e înălţimea lui Lucifer, vom avea şi distanţa de la buric la jumătatea pieptului şi în consecinţă semidiametrul cercului celui mai mic. Dar cît priveşte mărimea lui Lucifer, avem în versurile citate că este astfel, încît mai curînd seamănă Dante cu un gigant, decît un gigant cu un braţ de-al lui Lucifer: dacă vom şti aşadar înălţimea lui Dante şi cea a unui gigant, vom putea cerceta de-aici înălţimea lui Lucifer. Dar despre Dante ştim, din cîte se scriu despre viaţa lui, că a fost de statură medie, care este de 3 braţe: ne rămîne aşadar numai să cercetăm înălţimea unui gigant; şi astfel am rezolvat intenţia noastră, care era aceea de-a găsi mărimea gheţurilor, trebuind doar să cercetăm înălţimea gigantului, de unde apoi, în ordine compozitivă, ne vom putea urma căutarea…”
Matematicianul îşi vînează fascinat cifrele, prin diversele domenii de gîndire unde le găseşte: prin biografia apocrifă a lui Dante (care ar fi fost de statură medie); prin spaţiul legendar (unde sînt calculate înălţimile giganţilor); prin lumea mitologică (unde se măsoară distanţa de la buricul la pieptul lui Lucifer); prin geografia fabuloasă (unde se calculează diametrul lacului îngheţat în care e scufundat supremul diavol). E uluitoare tenacitatea lui Galilei de-a aduna mere, cartofi, caise şi portocale, în virtutea faptului că toate sînt rotunde; de-a alătura biografia dantescă, legenda, mitologia şi ficţiunea, în virtutea faptului că în toate se poate opera cu cifre.
Rezultatul obţinut exprimă, în cîteva sute de mile, dimensiunea de ansamblu a Infernului dantesc şi, în cîteva zeci de mile, distanţele dintre diversele cercuri de tortură. Ca prin farmec, calculele efectuate de Galilei în conferinţele sale, în faţa publicului de academicieni, vin să confirme precedentele măsurători ale florentinului Manetti şi să respingă drept neavenite măsurătorile luchezului Velluttello. Toată lumea rămîne mulţumită. Conferenţiarul e îndelung felicitat. În scurtă vreme va ocupa o catedră de specialitate la universitatea din Pisa.
Lovitura de graţie era dată însă de combinaţia dintre calculele matematicianului şi argumentele fizicianului. Desenul lui Velluttello privind arhitectura în formă de amfiteatru a Infernului e falsă, întrucît o asemenea construcţie s-ar prăbuşi datorită forţei de atracţie a Pămîntului. „Dacă presupunem că această prăpastie se înalţă cu marginile echidistante între ele, părţile superioare se vor pomeni lipsite de susţinerea care să le păstreze, ceea ce fără îndoială va conduce la prăbuşire: deoarece e lucru ştiut că lucrurile grele, în cădere, urmează o linie care le duce direct spre centru, iar dacă în acea linie nu găsesc nimic care să le oprească şi să le susţină, ele se prăbuşesc”.

Poezia măsurată cu şublerul

După cum notează biografii savantului, Galilei s-a desprins pe tăcute de conferinţele sale danteşti şi nu şi-a mai reluat ideile, cu trecerea vremii. Probabil că şi-a înţeles improprietatea raţionamentului ştiinţific. Dacă Infernul construit în schiţele lui Manetti era de cîteva ori mai mare decît cel al lui Velluttello, era încă mai expus din punct de vedere arhitectural, întrucît riscul de prăbuşire creşte odată cu masa obiectului. Aşadar întreaga pledoarie partizană era fragilă tocmai în aspectul său fizico-matematic.
Însă eroarea de raţionament logic, pe care Galilei nu e sigur că a remarcat-o, ţine de suprapunerea şi intercondiţionarea unor domenii ontologice distincte. Mai limpede vorbind, nu se pot infera greutăţi şi măsuri în lumea spirituală, prin intermediul informaţiilor valide din lumea fenomenală. Semnificaţia textului artistic nu poate fi evaluată cu rigla şi compasul. Universul literar al Divinei Comedii are, indiscutabil, o considerabilă doză de concreteţe, pentru a facilita înţelegerea corectă a gîndurilor poetului. Dar tentativa de-a se proba cu şublerul intensitatea emoţiilor umane este o operaţie destinată eşecului.