 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Furtuna pasiunii (Infernul V)
1. Così discesi del cerchio primaio «Aşa am coborît din primul cerc în al doilea, care încinge loc mai mic, dar durere mult mai mare, ce stîrneşte urlet. Acolo stă Minos oribil şi rînjeşte: examinează greşelile la intrare; judecă şi trimite la vale după cum se-ncolăceşte» (v. 1-6). Dante călăuzit de Virgiliu coboară din primul cerc în al doilea, care e mai strîmt, dar unde păcatele sînt mai grave şi torturile mai dureroase. La intrare îi aşteaptă Minos rînjind: judecătorul stă acolo pentru a cîntări locul ce i se cuvine fiecărui păcătos în Infern. Minos este regele mitic al Cretei, care în Eneida judecă sufletele morţilor. „Minos ca şi Cerber şi alţi monştri infernali derivă la Dante din mitologie: însă trăieşte într-un loc pe care i-l atribuie legea creştină. Anticii i-au repartizat datoria de-a judeca sufletele moarte: creştinul Dante îl preia pe Minos ca judecător, dar sistemul de valori după care se ghidează în sentinţele sale definitive este creştin. Totodată Dante nu-l poate accepta ca erou pozitiv pe un personaj-zeu ori semizeu – şi-l coboară la nivelul de monstru infernal, dîndu-i trăsături pe care creştinismul le defineşte demonice: o voce animalică, rînjetul, o coadă lungă şi înfricoşătoare: face din el o creatură amestecată, un monstru. Ca judecător Minos operează după canonul legal al codului creştin: privit de aproape e doar o creatură răsturnată în ticăloşie” (T. Di Salvo). Minos arată „o uimitoare contopire de maiestuozitate şi grotesc” (Momigliano). „Semnificaţia mai profundă a acestor terţine este aceea a unei înscenări brutale, spasmodice şi grosolane. Adevărata judecată s-a petrecut deja în ceruri. Aici nu mai e posibilă decît un fel de grotescă falsificare a ei” (E.A. Panaitescu). 7. Dico che quando l’anima mal nata «Vreau să spun că sufletul nemernic, cînd vine în faţa lui, se mărturiseşte pe deplin; iar cunoscătorul păcatelor vede care loc din infern i se potriveşte; se încinge cu coada de atîtea ori, cîte trepte vrea să fie azvîrlit acela-n jos. Mereu stau în faţa lui multe: merg pe rînd la judecată, vorbesc şi aud şi-apoi sînt în jos măturate» (v. 7-15). Păcătosul ajuns în faţa diavolului se confesează pînă la capăt. Minos hotărăşte în care cerc al Infernului îl expediază şi, în funcţie de asta, îşi răsuceşte coada în jurul trupului. Întreaga acţiune e brutală şi rapidă, exprimată printr-o enumeraţie de verbe trepidante: stanno molte, vanno, dicono, odono, son giù volte. „Toate gesturile şi mişcările acestui judecător infernal sînt mecanice, bestiale şi convenţionale; nu există dezbatere, nu există participare, nu există un adevărat proces: doar o înregistrare formală a păcatelor, urmată de un gest neaşteptat şi animalic, acela al cozii răsucite. Pare – desprins dintr-o inspiraţie de basm – un tribunal al animalelor. Dar la animalitate Dante mai adaugă şi elementul, mai grav, al degradării. Minos este un executor mecanic, automat, stupid al unei voinţe care îl depăşeşte” (T. Di Salvo). 16. «O tu che vieni al doloroso ospizio», «‘O, tu, care vii la durerosul han’, mi-a zis Minos cînd m-a văzut, lăsînd deoparte actul slujbei sale, bagă de seamă cum intri şi în cine te încrezi: să nu te înşele că intrarea e largă!’ Iar călăuza mea către el: ‘De ce urli? Nu-i împiedica mersul hărăzit: aşa se vrea acolo unde se poate ceea ce se vrea, şi mai multe nu-ntreba’» (v. 16-24). Minos se răsteşte la Dante, pentru a-l intimida şi a-l goni, îl îndeamnă să nu se încreadă în călăuza lui, pentru că nu e sigur că va mai ieşi vreodată. Virgiliu îl pune la punct cu formula magică folosită deja în faţa lui Caron: expediţia eroului e hotărîtă în ceruri şi nimic n-o poate împiedica. 25. Or incomincian le dolenti note «Acum încep strigătele de durere să mi se facă auzite; acum am ajuns acolo unde mult plîns mă izbeşte. Am venit în loc mut de orice lumină, care mugeşte ca marea vijelioasă, cînd de vînturi opuse e izbită. Furtuna infernală, care în veci nu se opreşte, poartă spiritele răpite cu sine: răsucind şi lovind le frămîntă» (v. 25-33). După trecerea de Minos, călătorul aude în întuneric un imens val de strigăte îndurerate. Îi pare că aude marea pe furtună, frămîntată de vînturi contrare. Vijelia ridică în văzduh sufletele păcătoase şi le izbeşte pe unele de altele şi pe toate de stînci. Stilistic întregul fragment al zbuciumului infernal e construit pe repetiţia a două adverbe („acum”, „acum”, „aici”, „aici”), pe enumeraţia a două verbe la gerunziu („răsucind şi lovind”), pe celebra dublă enumeraţie de antonime („încoace”, „încolo”, „în jos”, „în sus”). „Să se observe alăturarea auditivă-vizuală d’ogne luce muto (de orice lumină mut): ar fi o figură retorică raţional nejustificabilă, dacă în spatele imaginii fizice n-ar prevala semnificaţia simbolică: în acel loc nu se face auzită vocea lui Dumnezeu, iar întunericul de acolo este o reflectare a absenţei lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). Aceeaşi îngemănare vizual-auditivă s-a întîlnit deja în Infern I, 60: „mi ripigneva là dove ‘l sol tace” (mă împingea înapoi acolo unde soarele tace). 34. Quando giungon davanti a la ruina, «Cînd ajung în faţa ruinei, aici ţipete, plînset, lamentare; blestemă aici virtutea divină. Am priceput că la asemenea tortură sînt damnaţi desfrînaţii, ce raţiunea o supun în faţa pasiunii» (v. 34-39). Ajunşi la ruinele provocate în Infern de coborîrea lui Isus, păcătoşii îşi dau frîu liber disperării. Astfel sînt torturaţi păcătoşii carnali, care aşează pasiunea mai presus decît raţiunea. Legea echivalenţei e ilustrată în forma pedepsei care li se aplică. Aşa cum, în timpul vieţii, şi-au schimbat partenerii şi s-au ilustrat prin lipsa de fidelitate, prin continua agitaţie din neastîmpărarea poftelor trupeşti, în lumea de apoi au parte de-o veşnică frămîntare, prin furtuna care-i izbeşte şi-i învolburează. „E limpede corespondenţa dintre sensul literal şi alegorie: desfrînaţii, care s-au lăsat tîrîţi de forţa furtunoasă, iraţională a simţurilor, sînt acum doborîţi de o furtună care acţionează cu aceeaşi violenţă. Are în plus trăsăturile eternităţii” (T. Si Salvo). 40. E come li stornei ne portan l’ali «Şi cum pe grauri îi poartă aripile, pe vremea rece, în stoluri largi şi pline, la fel suflarea aceea spiritele ticăloase încoace, încolo, în jos, în sus le poartă; nu le alină nici o speranţă-n veci, nu de oprire, dar de mai mică suferinţă» (v. 40-45). La fel cum graurii sînt purtaţi de aripi, în stoluri ample, şi aici nenumăraţii păcătoşi sînt răsuciţi în eternitate, fără iluzia vreunei clipe de odihnă. „Acest caracter de eternitate fără scăpare va fi elementul cel mai dramatic – şi comun – al diverselor torturi din Infern; aici este exprimat pentru prima dată cu o forţă tragică” (Chiavacci Leonardi). 46. E come i gru van cantando lor lai, «Şi cum zboară cocorii cîntîndu-şi plînsul, făcînd prin aer un lung şir, la fel am văzut venind, cu strigăte de durere, umbre purtate de vîrtejul numit; pentru care am zis: ‘Maestre, cine sînt oamenii aceia, pe care vîltoarea neagră aşa rău îi pedepseşte?’» (v. 46-51). Aşa cum zboară cocorii ţipînd, Dante a văzut un şir de suflete venind prin aer şi tînguindu-se. L-a întrebat pe Virgiliu cine sînt acei păcătoşi atît de îndureraţi. „Aceste spirite sînt caracterizate de lamentaţii (v. 48) care totuşi, comparate cu cîntecul cocorilor, într-un vers deosebit de melodios (van cantando lor lai), dobîndesc o tandreţe neobişnuită pentru orice altă văicăreală infernală. Zborul cocorilor, care apare ca o experienţă comună, are totuşi nobleţe literară, cum de altfel o sugerează cuvîntul folosit pentru ei: lai; cocorii se regăsesc de fapt la Virgiliu (Aen. X 264 şi urm.), Staţiu (Theb. V 13) şi Lucan (Phars. V 716). Toate elementele cîntului, la fel ca lista eroinelor celebre şi chiar comparaţia cu porumbeii, ţin de această matrice comună, de înaltă literatură, în limitele căreia Dante a închis pentru totdeauna cea mai puternică şi cea mai personală dintre pasiunile umane” (Chiavacci Leonardi). 52. «La prima di color di cui novelle «‘Prima dintre cei despre care vrei să afli veşti’, mi-a zis atunci acela, ‘a fost împărăteasă peste multe graiuri» (v. 52-54). Prima din şirul desfrînaţilor a împărăţit peste multe popoare. 55. A vizio di lussuria fu sì rotta, «De viciul desfrînării a fost aşa coruptă, că bunul-plac l-a declarat permis prin lege, pentru a şterge ruşinea în care s-a afundat. Ea e Semiramida, de care se citeşte că i-a urmat lui Nin şi i-a fost nevastă: a stăpînit ţinutul pe care Sultanul îl conduce» (v. 55-60). Prima din şir a fost Semiramida, măritată cu Nin şi urmaşa lui pe tron. A fost aşa destrăbălată încît, ca regină, a permis prin lege pînă şi incestul, pentru a şterge oprobriul de care era înconjurată; a decretat că totul e permis, pentru a-şi face acceptate excesele; a schimbat norma comunităţii, pentru a-şi impune propria delincvenţă. Semiramida a fost regina asirienilor şi a domnit în Babilonia care, în Evul Mediu, era stăpînită de turci (probabilă confuzie a Babiloniei din Mesopotamia cu cea din Egipt). „Dante amestecă datele istorice şi datele legendare: de la un istoric creştin, Paulus Orosius, care voia să demonstreze că păgînismul era sinteza tuturor faptelor ruşinoase, a preluat vestea că regina a permis, pentru a-i implica în viciu pe supuşii ei, inclusiv incestul” (T. Di Salvo). 61. L’altra è colei che s’ancise amorosa, «Cealaltă s-a ucis îndrăgostită şi-a rupt jurămîntul făcut la cenuşa lui Sicheu; apoi e Cleopatra cea desfrînată. Pe Elena vezi-o, pentru care atîta vreme cumplită s-a petrecut, şi vezi-l pe marele Ahile, care cu iubirea la sfîrşit s-a luptat» (v. 61-66). Seria de personaje antice care au pus pasiunea mai presus de raţiune continuă, sub înşirarea lui Virgiliu. Omogenitatea listei e construită cu verbul imperativ „vedi”. Didona i-a jurat credinţă veşnică soţului Sicheu, la moartea acestuia; pe urmă s-a îndrăgostit de Enea şi, părăsită de eroul troian, s-a sinucis. Virgiliu nu-i pomeneşte numele direct, poate şi din modestie, fiindcă e unul dintre personajele sale. Moravurile uşoare ale Cleopatrei, amanta lui Cezar şi a lui Antoniu, erau foarte cunoscute în Antichitate şi preluate ca atare în Evul Mediu. Elena, soţia regelui Menelau, a fost răpită de Paris şi adusă la Troia, motiv care a declanşat celebrul război de zece ani. Ahile, după ce s-a luptat cu troienii, la sfîrşit a avut iubirea ca adversar: s-a îndrăgostit de Polixena, fiica lui Priam şi a Hecubei, şi, vrînd să treacă de partea inamicului, a fost ucis de Paris. 67. Vedi Parìs, Tristano»; e più di mille «Vezi-i pe Paris, pe Tristan’; şi mi-a arătat cu degetul şi mi-a numit peste o mie de umbre, pe care iubirea din viaţa noastră le-a smuls. După ce l-am auzit pe învăţatul meu numind doamnele antice şi pe cavaleri, mila m-a cuprins şi-am fost aproape rătăcit» (v. 67-72). Paris a fost cel care a răpit-o pe Elena. Tristan a fost cunoscutul cavaler al Mesei Rotunde, mort din iubire pentru Isolda. Înşiruirea păcătoşilor pasionali continuă, dar poemul nu ni-i mai detaliază. La finalul pomelnicului călătorul e sugrumat de milă pentru soarta lor. „Despre valoarea care trebuie atribuită milei (pietà) – unul dintre cuvintele tematice ale episodului care începe; celălalt este amore – au scris îndelungat criticii. Pentru Foscolo şi De Sanctis termenul ar fi folosit aici în accepţiunea sa cea mai răspîndită. El ar desemna «compasiunea» lui Dante faţă de păcătoşi şi deci totodată, implicit, «înţelegerea» lui pentru motivele care i-au împins să păcătuiască. Sapegno, mai atent la inspiraţia etico-religioasă a poemului, interpretează mila lui Dante ca o «tulburare născută din considerarea teribilelor consecinţe ale păcatului»; ea «în orice caz nu implică niciodată din partea lui Dante o atitudine de adeziune sau de complicitate şi nu atenuează în nici un fel hotărîta condamnare morală». Deja un comentator vechi, Buti, dăduse o interpretare asemănătoare. Pentru Buti durerea lui Dante se naşte mai curînd din considerarea situaţiei în care au ajuns păcătoşii, dintr-o neliniştită interogaţie a Poetului în legătură cu slăbiciunea umană: «Benché si dolesse della dannazione di coloro, non si dolse che non volesse che fossero dannati, ma dolsesi che avrebbe voluto che non avessero peccato» (Deşi îl durea damnarea acelora, nu l-a durut pentru că nu voia ca ei să fie damnaţi, ci l-a durut fiindcă ar fi vrut ca ei să nu fi păcătuit)” (E.A. Panaitescu). 73. I’ cominciai: «Poeta, volontieri «Am început: ‘Poetule, cu plăcere le-aş vorbi acelor doi care merg împreună şi par aşa de mlădioşi în bătaia vîntului’. Iar el mie: ‘Vei vedea cînd vor fi mai aproape de noi; şi atunci tu roagă-i, în numele acelei iubiri care îi poartă, iar ei vor veni» (v. 73-78). Dante îi cere lui Virgiliu să poată vorbi cu două spirite care, spre deosebire de ceilalţi, zboară împreună în furtună. Călăuza îl îndeamnă să li se adreseze invocîndu-le iubirea, cînd se vor apropia. 79. Sì tosto come il vento a noi li piega, «Îndată ce vîntul spre noi îi apleacă, mi-am înălţat vocea: ‘O, suflete zbuciumate, veniţi să ne vorbiţi, de altul se înduplecă!’. Aşa cum porumbeii, purtaţi de dorinţă, cu aripile înălţate şi nemişcate spre dulcele cuib vin prin aer, de voinţă aduşi, aceştia au ieşit din şirul unde e Didona, spre noi venind prin aerul păcătos, atît de tare a fost strigătul afectuos» (v. 79-87). Cînd cele două suflete damnate au ajuns în dreptul călătorilor, Dante le-a cerut să le vorbească. La strigătul său afectuos, cele două umbre s-au apropiat zburînd cu aripile înălţate şi fixe, ca porumbeii care se pregătesc să se oprească la cuibul dulce. Este a treia comparaţie din categoria păsărilor, după grauri şi cocori. Aici porumbeii sînt destinaţi să pună în evidenţă graţia şi sensibilitatea celor doi îndrăgostiţi ucişi, Paolo şi Francesca. Rugămintea protagonistului, de-a vorbi cu cei doi, nu era un lucru banal, întrucît presupunea suspendarea, pentru scurtă vreme, a torturii lor eterne, de zbucium nestăvilit, implica o excepţie de la soarta chinuitoare care le-a fost atribuită („de altul se înduplecă”). Dar, ca prin minune, acest răgaz le este oferit. 88. «O animal grazïoso e benigno «‘O, suflet graţios şi binevoitor, ce mergi vizitînd prin aerul osîndit, noi care am pătat lumea de sînge…» (v. 88-90). Lui Dante i se adresează Francesca da Polenta, o tînără nobilă, măritată de familia ei cu diformul boier şchiop Gianciotto Malatesta, pentru a se consolida astfel pacea dintre Ravenna şi Rimini după 1275. În casa soţului său îl cunoaşte pe fratele acestuia, Paolo, un tînăr graţios. Între cei doi se naşte o intensă legătură de iubire, dar sînt descoperiţi de soţul/fratele trădat şi sînt ucişi. E de remarcat maniera delicată în care personajul feminin apare şi vorbeşte, în vădit contrast cu atmosfera infernală furtunoasă. 91. se fosse amico il re de l’universo, «…dacă ne-ar fi prieten regele universului, noi l-am ruga pentru pacea ta, întrucît ţi-e milă de suferinţa noastră perversă. Despre ceea ce să auzi şi să vorbeşti îţi place, noi vom auzi şi vom vorbi cu dumneata, pe cînd vîntul, ca prin minune, tace. Şade pămîntul unde m-am născut pe malul mării, unde Padul coboară, pentru a-şi găsi pacea cu urmaşii săi» (v. 91-99). Dacă Dumnezeu – care poate fi numit în Infern doar prin perifraze – le-ar fi prieten, ceea ce nu e cazul, cei doi damnaţi s-ar ruga pentru pacea sufletului lui Dante, întrucît şi acestuia i s-a făcut milă de suferinţa lor. Discuţia cu cineva aflat în suferinţă îi alină aceluia frămîntările. Durerea povestită altuia, împărtăşită, îşi pierde din intensitate (este calitatea fundamentală a spovedaniei religioase, desfăşurate sub pecetea tainei, sau a şedinţei moderne de psihoterapie). Francesca demonstrează „o delicateţe înnăscută, care nu s-a pierdut şi care ar vrea să răspundă în vreun fel la gestul curtenitor pe care l-a primit” (Chiavacci Leonardi). 100. Amor, ch’al cor gentil ratto s’apprende, «Amor, ce de sufletul nobil iute se lipeşte, l-a prins pe-acesta de frumoasa persoană ce mi-a fost smulsă; iar modul încă mă jigneşte. Amor, ce pe nici un amant de-amor nu-l iartă, m-a prins pentru acesta c-o plăcere aşa de tare că, după cum vezi, încă nu mă părăseşte. Amor ne-a condus la o singură moarte: Caina-l aşteaptă pe cine viaţa ne-a stins-o.’ Aceste vorbe de la ei ne-au fost aduse» (v. 100-108). Iubirea e predestinată să întîlnească sufletul nobil, care n-o poate evita; prin urmare acesta, Paolo, s-a îndrăgostit de frumosul ei trup, care i-a fost luat cînd a fost ucisă; iar pedeapsa supremă încă şi acum o doare. Iubirea care impune reciprocitatea, cînd două suflete nobile se întîlnesc, a cuprins-o pe Francesca pentru el atît de puternic, încît cei doi nici după moarte nu se despart. Cel care i-a ucis, soţul Gianciotto, e aşteptat în cercul Caina, la fundul Infernului, unde sînt pedepsiţi trădătorii de rude. 109. Quand’ io intesi quell’ anime offense, «Cînd am priceput acele suflete rănite, mi-am aplecat chipul şi atîta l-am ţinut în jos, pînă cînd poetul mi-a zis: ‘La ce te gîndeşti?’. Cînd am răspuns, am început: ‘O, vai, cîte gînduri dulci, cîtă dorinţă i-au împins pe aceştia la durerosul pas!’» (v. 109-114). La auzul cuvintelor rostite de Francesca, Dante îşi apleacă privirile îndurerat. Cînd Virgiliu îl întreabă la ce se gîndeşte, protagonistul lansează o exclamaţie de durere şi compasiune. „În aceasta constă măreţia poetică a lui Alighieri, aici Comedia se deosebeşte absolut de analizele tratatelor de teologie sau ale retoricilor iubirii: dacă pe de o parte Dante condamnă fără rezerve păcatul desfrînării şi pe cei doi adulteri, el nu ascunde cîtuşi de puţin caracterul dulce şi minunat al acelei potriviri afectuoase, cît de puternică a fost acea pasiune căreia ei ar fi trebuit să-i reziste” (Padoan). 115. Poi mi rivolsi a loro e parla’ io, «Apoi m-am întors spre ei şi-am vorbit eu, şi-am început: ‘Francesca, martiriul tău să lăcrimez mă face trist şi pios. Dar spune-mi: pe vremea dulcilor suspine pe care vi le-a provocat iubirea, cum de v-aţi cunoscut dorinţele tulburi?’» (v. 115-120). După ce-a vorbit cu Virgiliu, călătorul se răsuceşte spre cei doi damnaţi, iar pe Francesca o întreabă un lucru foarte delicat: pe vremea cînd fiecare dintre ei începea să simtă iubire faţă de celălalt, cum au procedat pentru a-şi face cunoscute reciproc sentimentele. „Francesca a povestit doar începutul şi sfîrşitul: iubirea ne-a cuprins… iubirea ne-a condus la moarte… Dar tot ce s-a întîmplat între cele două momente nu l-a spus. Şi tocmai asta, adică felul în care omul a fost învins şi a cedat, care e taina dulceţii iluzorii care pînă la urmă l-a răvăşit – de fapt punctul de trecere de la iubirea curtenească din poezii, la care a făcut apel Francesca, pînă la iubirea ca păcat şi damnare – este ceea ce Dante se întreabă pe sine însuşi iar apoi pe ea” (Chiavacci Leonardi). Poetul „le numeşte tulburi, dorinţele amanţilor, pentru aceea că, deşi din multe acte apare că el o iubeşte pe ea şi ea pe el, totuşi ei suspectează că nu e aşa cum li se pare, pînă cînd pe deplin descoperite şi cunoscute devin” (Boccaccio). 121. E quella a me: «Nessun maggior dolore «Iar ea către mine: ‘Nici o durere mai mare, decît să-ţi aminteşti de vremea fericită în mizerie; şi asta o ştie învăţătorul tău. Dar dacă pentru a cunoaşte prima rădăcină a iubirii noastre ai atîta bunăvoinţă, voi spune ca acela care plînge şi vorbeşte» (v. 121-126). Tînăra femeie se tînguieşte că nu există suferinţă mai mare decît să-ţi readuci în minte fericirea de odinioară, atunci cînd eşti nenorocit, iar asta o ştie învăţătorul lui Dante. Totuşi, la rugămintea poetului, îi va povesti plîngînd cele cerute. E discutabilă afirmaţia Francescăi, dacă reamintirea fericirii, atunci cînd sîntem în mizerie, ne sporeşte suferinţele, sau dimpotrivă, ni le atenuează. De asemeni controversată e trimiterea la „învăţătorul” lui Dante: după unii ar fi vorba despre personajul Virgiliu, care se află tot în Infern şi poate cîntări, prin contrast, diferenţa dintre fericirea sa de odinioară şi nenorocirea sa de după moarte (Buti). Potrivit altor interpretări, trimiterea – prin perifrază – se face la filosoful Boetius (foarte admirat de Dante), care în lucrarea sa De consolatione philosophiae a meditat la caracterul schimbător al fericirii, în funcţie de destinul nostru („in omni adversitate fortunae infelicissimum est genus infortunii fuisse felicem”). Boccaccio observă că şi în Eneida lui Virgiliu este exprimată o idee asemănătoare. 127. Noi leggiavamo un giorno per diletto «Noi citeam într-o zi de plăcere despre Lancelot cum iubirea l-a cuprins: singuri eram şi fără bănuială. De mai multe ori ochii ni i-a încrucişat acea lectură şi ne-a descolorat chipul; dar numai un punct a fost cel care ne-a învins.» (v. 127-132). Paolo şi Francesca, singuri şi fără a-şi bănui sentimentele, citeau într-o zi povestea de iubire dintre Lancelot şi Guenièvre. Cînd au ajuns la pasajul în care cavalerul a sărutat zîmbetul reginei, Paolo cuprins de tulburare a sărutat gura Francescăi. În romanul medieval lucrurile se petrec uşor altfel: îndemnată de Galehault, regina îl ia de bărbie pe sfiosul cavaler şi îi depune pe buze o lungă sărutare pătimaşă. 133. Quando leggemmo il disïato riso «Cînd am citit că surîsul rîvnit a fost sărutat de acel iubit, acesta, care niciodată de mine nu va fi lipsit, gura mi-a sărutat-o cutremurat. Galeot a fost cartea şi cine a scris-o: în ziua aceea n-am mai citit înainte.’ Pe cînd un spirit acestea le-a spus, celălalt plîngea, încît de milă mi-am pierdut simţirea de parc-aş fi murit. Şi-am căzut cum corpul mort cade» (v. 133-142). Cartea citită de cei doi a fost Galeot, a avut rolul intermediarului, iar ei n-au mai continuat lectura. În timp ce unul dintre spirite (Francesca) povestea, celălalt (Paolo) plîngea în hohote, încît Dante s-a prăbuşit leşinînd ca un corp mort.
Laszlo Alexandru
| ||
