Lectura lui Dante. Înţelepciunea virtuoasă (Paradis X)

Al patrulea cer, al Soarelui. Dante îşi încurajează cititorul. Drumeţul îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul care i-a permis să ajungă pînă aici. Coroana luminoasă a duhurilor înţelepte. Sfîntul Toma din Aquino îşi prezintă tovarăşii de fericire.

1. Guardando nel suo Figlio con l’Amore
            che l’uno e l’altro etternalmente spira,
            lo primo e ineffabile Valore
4. quanto per mente e per loco si gira
            con tant’ ordine fé, ch’esser non puote
            sanza gustar di lui chi ciò rimira.
7. Leva dunque, lettore, a l’alte rote
            meco la vista, dritto a quella parte
            dove l’un moto e l’altro si percuote;

«Privind la Fiul său cu Iubirea pe care unul şi altul veşnic o insuflă, prima şi inefabila Valoare toate cîte prin gînd şi spaţiu se-nvîrt cu atîta ordine le-a făcut, că nu poate să n-o guste cel ce-o contemplă. Înalţă aşadar, cititorule, spre roţile înalte cu mine văzul, ţintă spre locul unde o mişcare cu cealaltă se-ntîlneşte» (v. 1-9). Dumnezeu Tatăl, contemplîndu-şi Fiul, împreună cu Sfîntul Duh (Iubirea), care-i leagă pe amîndoi, a creat întregul univers, care se mişcă într-o ordine eternă şi netulburată. Cititorul este îndemnat să-şi ridice ochii pentru a contempla această armonie, în punctul unde mişcarea de rotaţie a zilei se întîlneşte cu mişcarea de revoluţie a anului. “Pe neaşteptate Poetul ne duce departe de mizeriile pămînteşti, de care s-a plîns Folco da Marsiglia la sfîrşitul cîntului IX, contemplînd deasupra lumii viaţa fericită a Treimii, în timp ce creează şi imprimă acea ordine prin care seamănă universul cu Dumnezeu (Paradis I, 105). După ce-a recunoscut lucrarea Puterii, care acţionează prin intermediul Înţelepciunii şi se deschide în Iubire (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, XLV, 6), privirea Poetului îmbrăţişează, de la o înălţime suverană, ansamblul creaţiei, se scufundă în contemplarea sa, se bucură de perfecţiunea acestui univers, pe care răutatea oamenilor nu va putea niciodată să-l păteze. De aceea versurile de început din cîntul X constituie o demnă introducere, nu doar la cînturile Soarelui (X-XIV), ci la toată partea a doua din Paradis, unde apar duhurile celor care, fără a se lăsa tîrîţi în păcat de înclinaţiile negative (nestatornicie, ambiţie, iubire), au ştiut să facă binele prin intermediul înţelepciunii, al curajului, al justiţiei şi al iubirii contemplative. «În cele trei ceruri atinse de umbra pămîntului, Luna, Mercur şi Venus, era doar un preludiu la triumful fericirii: care începe din acest cînt X, din ţinutul Soarelui, sediu aluziv al înţelepciunii sfinte. La fel s-a întîmplat, din cîntul X al Infernului, cu cetatea Dite; la fel a fost, din cîntul X al Purgatoriului, cu treapta păcatelor. Pînă acum duhurile dădeau fuga fără nici o ordine, alta decît a mişcării (...); dar de acum înainte, dintr-un cer în altul, se adună în simbolismul liturgic al unui semn» (Apollonio)” (E.A. Panaitescu). “Poetul îl invită pe cititor să caute în imensitatea roţilor înalte punctul în care mişcarea diurnă ecuatorială a corpurilor cereşti de la răsărit la apus se întîlneşte cu mişcarea anuală sau zodiacală a planetelor de la apus la răsărit. Acesta este punctul de întîlnire al ecuatorului şi al zodiacului şi corespunde echinocţiilor de toamnă şi de primăvară. Dante se referă la acesta din urmă, precum apare în versurile 28-33” (E.A. Panaitescu).

10. e lì comincia a vagheggiar ne l’arte
            di quel maestro che dentro a sé l’ama,
            tanto che mai da lei l’occhio non parte.
13. Vedi come da indi si dirama
            l’oblico cerchio che i pianeti porta,
            per sodisfare al mondo che li chiama.

«şi-acolo porneşte să admiri arta acelui maestru care-n sinea lui o iubeşte că-n veci de la ea ochiul nu şi-l ia. Vezi cum de-acolo se desprinde cercul pieziş ce poartă planetele, pentru a mulţumi lumea care le cheamă» (v. 10-15). Frumuseţea universului dovedeşte iubirea Creatorului pentru propria sa creaţie. Faţă de linia ecuatorului, zodiacul se desface pieziş, pentru a le răspunde dorinţelor pămînteşti care aşteaptă influenţa astrelor. “Cercul zodiacal, în care se mişcă orbitele soarelui şi ale planetelor, apare înclinat faţă de planul ecuatorial. Respectiva înclinare (de circa 23,5 grade) este obligatorie pentru a permite schimbarea de anotimpuri, fiindcă astfel soarele şi planetele nu se află mereu în zona ecuatorială, ci se deplasează la nord şi la sud de ea” (E.A. Panaitescu).

16. Che se la strada lor non fosse torta,
            molta virtù nel ciel sarebbe in vano,
            e quasi ogne potenza qua giù morta;
19. e se dal dritto più o men lontano
            fosse ‘l partire, assai sarebbe manco
            e giù e sù de l’ordine mondano.

            «Şi de nu le-ar fi calea piezişă, multe virtuţi din cer ar fi-n zadar şi mai toată puterea aici jos ar fi moartă; şi dacă drumul i s-ar abate mai mult ori mai puţin, smintită ar fi ordinea lumească jos şi sus» (v. 16-21). Detaliile ordinii cosmice sînt gîndite pentru funcţionarea armonioasă a ansamblului. “Dacă zodiacul ar fi paralel cu ecuatorul, am avea veri, primăveri şi ierni eterne, în regiunile ecuatoriale, temperate şi polare. Astfel influenţele cereşti nu s-ar putea realiza decît parţial, iar germenii de viaţă potenţială pe pămînt ar rămîne nedezvoltaţi. Ordinea cosmică ar fi grav alterată (în răspîndirea climei, a orelor diurne şi nocturne, a fenomenelor meteorologice) şi în cazul în care înclinarea ar fi mai mare sau mai mică decît cea normală” (E.A. Panaitescu).

22. Or ti riman, lettor, sovra ‘l tuo banco,
            dietro pensando a ciò che si preliba,
            s’esser vuoi lieto assai prima che stanco.
25. Messo t’ho innanzi: omai per te ti ciba;
            ché a sé torce tutta la mia cura
            quella materia ond’ io son fatto scriba.

«Acum rămîi, cititorule, aşezat în bancă, meditînd la ce se pregustă, de vrei să fii mai voios decît obosit. Ţi-am pus în faţă: de-acuma te hrăneşte singur; fiindcă spre ea îmi trage toată grija acea materie pentru care m-am făcut scrib» (v. 22-27). Datoria cititorului este de a însoţi, prin studiu şi efort intelectual, călătoria fantastică a poetului, pentru a-i înţelege toate implicaţiile de cunoaştere. Bucuria noilor descoperiri va trebui să înfrîngă oboseala născută din strădanie. “Cele două apeluri solemne la cititor, din prima parte a cîntului (v. 7-8; 22-25) dezvăluie cîtă importanţă are pentru Poet acest scurt interval de contemplare a cerurilor; moment de blîndă pauză, cum el însuşi anunţă (v. 26-27), în mijlocul greutăţii unei materii care îi atrage toată grija. Dante nu vrea aşadar să ţină o lecţie de astronomie, ci să mărturisească emoţia care-l stăpîneşte, la vederea cerului înstelat şi a ordinii ce reglementează viaţa astrelor şi a planetelor: «Oare nu voi vedea oriunde lumina soarelui şi a stelelor? Oare nu voi putea oriunde, sub bolta cerului, să cercetez prea dulcile adevăruri?» (Epistola XII, 9). Fireşte că Dante, ca toţi învăţaţii din vremea sa, a studiat îndelung astronomia, dar spre ea, mai ales în Divina Comedie, a ştiut să se aplece cu suflet de poet. «Încercaţi să vă închipuiţi edificiul Comediei fără substratul său astronomic!... fără astronomia lui Ptolomeu şi a Sfîntului Toma, ba chiar amestecată puţin cu acea astronomie pe care Dante a cunoscut-o mai bine decît Toma, creştinînd-o, sublimată, noi n-am vedea înălţîndu-se între Pămînt şi Empireu cea mai uluitoare scară de perfecţiune spirituală, pe care fantezia unui poet şi-a închipuit-o... puţini pe lume şi-au înălţat ochii spre bolta cerească avînd o asemenea flacără plină de dorinţă, ca aceea care s-a aprins în ochii lui Dante...» (Fassò)” (E.A. Panaitescu).

            28. Lo ministro maggior de la natura,
            che del valor del ciel lo mondo imprenta
            e col suo lume il tempo ne misura,

«Slujitorul mai mare al naturii, care cu valoarea cerului lumea o imprimă şi cu lumina sa timpul îl măsoară» (v. 28-30). Soarele – cel mai eficient distribuitor al influenţelor divine asupra lumii muritoare – îşi urma călătoria pe bolta cerească. “Dante este deja în cerul Soarelui şi mutarea sa din cel al lui Venus se realizează aproape în afara timpului: îşi dă seama de ea doar cînd a ajuns. Condiţia lui este cea a omului care nu simte trecerea imperceptibilă a timpului, care marchează formarea şi concretizarea unui gînd. Fireşte e vorba de primul gînd, nu de celelalte: prin asta se înţelege gîndul ce apare pe neaşteptate, ca într-un proces de iluminare neprecizată, care scapă oricărui control al conştiinţei: ea îşi dă seama de el doar cînd e prezent deja, format şi controlat în mod raţional” (T. Di Salvo).

31. con quella parte che sù si rammenta
            congiunto, si girava per le spire
            in che più tosto ognora s’appresenta;
34. e io era con lui; ma del salire
            non m’accors’ io, se non com’ uom s’accorge,
            anzi ‘l primo pensier, del suo venire.

«cu partea aceea unit, care mai sus e amintită, se rotea printre spirele în care zilnic mai iute se-arată; şi eu eram cu el; dar de urcuş n-am prins de veste, decît ca omul care pricepe, înaintea primului gînd, doar cînd apare» (v. 31-36). Pătrunderea lui Dante în cercul Soarelui se realizează pe neobservate pentru călătorul din lumea de dincolo. “După sistemul ptolomeic, Soarele, care în echinocţiul de primăvară (v. 8-9) este în conjuncţie cu Berbecul, descrie în mişcarea sa o spirală, trecînd tot la şase luni de la un tropic la altul. Mişcîndu-se de la tropicul Capricornului la cel al Racului, în perioada dintre echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară, Soarele răsare tot mai devreme la orizontul emisferei boreale, prin lungirea progresivă a zilelor” (E.A. Panaitescu).

37. È Bëatrice quella che sì scorge
            di bene in meglio, sì subitamente
            che l’atto suo per tempo non si sporge.
40. Quant’ esser convenia da sé lucente
            quel ch’era dentro al sol dov’ io entra’mi,
            non per color, ma per lume parvente!

            «Beatrice e cea care conduce din bine în mai bine aşa repede că actul ei în timp nu se întinde. Cît trebuiau să fie lucitoare cele ce erau acolo, înăuntrul soarelui unde am intrat, nu prin culoare, ci prin lumina lor apărute!» (v. 37-42). Femeia iubită este călăuza lui Dante şi ea urcă atît de iute, dintr-un cer în altul, încît fapta ei nu durează timpul necesar pentru a fi percepută. Sufletele întîlnite aici izbuteau să fie mai luminoase decît însuşi cerul Soarelui, în care se aflau. “Duhurile care i se oferă acum privirii reuşesc să fie individualizate, distincte şi neabsorbite de lumina extraordinar de intensă a soarelui” (T. Di Salvo).

43. Perch’ io lo ‘ngegno e l’arte e l’uso chiami,
            sì nol direi che mai s’imaginasse;
            ma creder puossi e di veder si brami.
46. E se le fantasie nostre son basse
            a tanta altezza, non è maraviglia;
            ché sopra ‘l sol non fu occhio ch’andasse.

«Oricît aş chema îndemînarea şi arta şi obiceiul, tot n-aş zice cît să se-nchipuie vreodată; însă putem crede şi putem dori să vedem asta. Şi dacă închipuirea noastră e joasă pentru aşa înălţime, nu-i de mirare; căci dincolo de soare n-a fost ochi să meargă» (v. 43-48). Cuvintele obişnuite ale artistului nu sînt în stare să redea intensitatea luminoasă pe care Dante a observat-o. Lucrul este de înţeles, căci fantezia omenească nu îşi poate închipui o lumină mai intensă decît cea solară. “Reprezentarea acestei întîlniri şi a acestei deosebiri de lumini, aşa de strălucitoare, aşa de diferite, şi unele mai presus de cea solară, este imposibilă, nu din lacuna capacităţilor artistice care i se pot atribui lui Dante: obstacolul nu poate fi depăşit, este obiectiv şi constă în limita vederii noastre, incapabilă să depăşească bariera luminoasă constituită de lumina soarelui. Paradisul este populat de fenomene supraomeneşti, care depăşesc experienţa noastră pămîntească” (T. Di Salvo).

49. Tal era quivi la quarta famiglia
            de l’alto Padre, che sempre la sazia,
            mostrando come spira e come figlia.
52. E Bëatrice cominciò: «Ringrazia,
            ringrazia il Sol de li angeli, ch’a questo
            sensibil t’ha levato per sua grazia».

«Astfel era aici a patra familie a înaltului Tată, ce mereu o îndestulează arătînd cum Duh-Sfinţeşte şi cum Fieşte. Iar Beatrice a început: ‘Mulţumeşte, mulţumeşte soarelui cu îngeri, care pînă la acesta, sensibil, te-a înălţat prin harul său’» (v. 49-54). Al patrulea grup de duhuri mîntuite se bucura de revelarea directă a tainei Sfintei Treimi. Beatrice l-a îndemnat pe călător să fie recunoscător în faţa harului, care i-a permis să ajungă în acest loc miraculos. “Fericiţii care constituie a patra familie şi îşi găsesc motivul fericirii în contemplarea tainei trinitare sînt spiritele înţelepte: cea mai mare dorinţă a lor a fost să dobîndească suprema cunoaştere. Acum, în Paradis, sînt răsplătiţi cu ea, pe deplin mulţumiţi” (T. Di Salvo).

            55. Cor di mortal non fu mai sì digesto
            a divozione e a rendersi a Dio
            con tutto ‘l suo gradir cotanto presto,

«Inimă de muritor n-a fost în veci aşa zorită spre credinţă şi-ncredinţare Domnului, cu toată plăcerea grăbită» (v. 55-57). Niciodată un om viu nu s-a grăbit ca Dante să se lase, plin de bucurie, pe seama lui Dumnezeu. “Gradir poate însemna «gratitudine», dar şi «gradimento» (plăcere), după cum explică Buti” (N. Sapegno).

58. come a quelle parole mi fec’ io;
            e sì tutto ‘l mio amore in lui si mise,
            che Bëatrice eclissò ne l’oblio.
61. Non le dispiacque; ma sì se ne rise,
            che lo splendor de li occhi suoi ridenti
            mia mente unita in più cose divise.

«cum m-am făcut la acele vorbe; şi toată iubirea mea astfel în el s-a scufundat, că Beatrice în uitare s-a eclipsat. Nu i-a displăcut; dar astfel a rîs că scînteia ochilor ei rîzători mintea mea unită în mai multe a împărţit-o» (v. 58-63). Pelerinul şi-a concentrat întreaga putere a iubirii în gîndul la Atotputernic, iar toate celelalte i s-au şters din minte. Beatrice s-a bucurat de acest lucru, iar sclipirea privirii ei vesele a tulburat gîndurile lui Dante. “În uitare s-a eclipsat: contemplarea iubitoare a lui Dumnezeu depăşeşte însăşi meditaţia la adevărurile cereşti, pe care Beatrice o reprezintă; astfel, la sfîrşitul Paradisului, rolul ei de călăuză va fi luat de marele mistic Sfîntul Bernard” (Chiavacci Leonardi).

64. Io vidi più folgór vivi e vincenti
            far di noi centro e di sé far corona,
            più dolci in voce che in vista lucenti:
67. così cinger la figlia di Latona
            vedem talvolta, quando l’aere è pregno,
            sì che ritenga il fil che fa la zona.

«Am văzut mai multe fulgere vii şi-nvingătoare făcînd din noi un centru, iar din ele făcînd coroană, mai dulci la voce decît la vedere sclipitoare: astfel încinsă o vedem pe fiica Latonei uneori, cînd aerul e încărcat, de reţine firul ce face ţesătura» (v. 64-69). Revenindu-şi din concentraţia mistică, Dante a observat numeroase duhuri luminoase, care s-au dispus roată în jurul lor. Un asemenea nimb de lumină poate fi văzut uneori pe cer, în jurul Lunii, cînd aerul e plin de aburi. “Pentru prima dată în Paradis, duhurile fericite se dispun astfel încît formează un cerc, o figură geometrică, simbol al perfecţiunii. În celelalte ceruri, care precedă, n-am văzut duhurile pe o linie care să facă aluzie la condiţia perfecţiunii lor. Cercul în care se mişcă se dispune în jurul lui Dante şi al Beatricei, ca un contur de lumină, asemănător celui creat de Lună şi asemeni acelei emisfere care în Limb înfăşoară nobilul castel: acolo era un cerc de întuneric, al rătăcirii, aici este un cerc de lumină, a adevărului” (T. Di Salvo).

70. Ne la corte del cielo, ond’ io rivegno,
            si trovan molte gioie care e belle
            tanto che non si posson trar del regno;
73. e ‘l canto di quei lumi era di quelle;
            chi non s’impenna sì che là sù voli,
            dal muto aspetti quindi le novelle.

«În curtea cerului, de unde revin, se află multe odoare dragi şi scumpe, ce nu se pot scoate din împărăţie; şi cîntarea luminilor era printre ele: cine nu-şi întinde aripi să zboare acolo, s-aştepte dară de la un mut poveşti» (v. 70-75). În Paradis există multe giuvaeruri care nu se pot aduce aici, printre noi, descriindu-le. Unul dintre ele era cîntecul minunat al luminilor dispuse în cerc. Pentru a le auzi, trebuie să mergem noi înşine acolo, altfel e ca şi cum am vrea să aflăm veşti de la un om mut. “Să nu creadă cititorul că Dante posedă calităţi şi puteri diferite de acelea ale oricărui om, pentru a descrie frumuseţile din Paradis: acestea sînt mai presus şi depăşesc posibilităţile intelectului omenesc. Oricum, în limitele puterilor sale, fiecare să-şi «întindă aripi», să-şi folosească pasiunea intelectuală: de la poet este inutil să se aştepte veşti despre lumea paradisiacă, aşa cum nu se pot aştepta veşti de la cineva care şi-a pierdut darul vorbirii. Este o variaţiune pe tema caracterului inefabil al Paradisului, pe tema neputinţei noastre de a descrie şi de a reprezenta beatitudinea: putem să ne apropiem de ea doar prin intermediul experienţei mistice” (T. Di Salvo).

76. Poi, sì cantando, quelli ardenti soli
            si fuor girati intorno a noi tre volte,
            come stelle vicine a’ fermi poli,
79. donne mi parver, non da ballo sciolte,
            ma che s’arrestin tacite, ascoltando
            fin che le nove note hanno ricolte.

«Apoi, aşa cîntînd, lucirile arzătoare s-au învîrtit de trei ori în jurul nostru, ca stelele pe lîngă polii neclintiţi, femei mi s-au părut în ultimi paşi de dans, ce se opresc tăcute, ascultînd noile sunete venite» (v. 76-81). În timp ce cîntau, luminile s-au învîrtit de trei ori în jurul lui Dante şi al călăuzei sale, cu încetineala stelelor care se rotesc în jurul polilor nemişcaţi. Apoi s-au oprit ca femeile care îşi întrerup dansul o clipă, ca să asculte următoarele note muzicale. “Fiecare cer are doi poli nemişcaţi, în jurul cărora se învîrte. Stelele care se află în apropierea acestor poli au o mişcare lentă, în schimb tot mai rapid trebuie să se mişte cele care se găsesc în partea centrală, care constituie, aşa zicînd, ecuatorul cerului (cf. Convivio II, III, 13-14)” (E.A. Panaitescu). “Asemănarea duhurilor fericite, care după trei ocoluri în jurul lor se opresc, cu o atitudine ce lasă de bănuit reluarea grabnică a horei, şi a femeilor care, în timpul dansului, aşteptînd să audă noile note muzicale, se unduiesc stînd pe loc, se naşte dintr-o viziune a lucrurilor reale, experimentate, dar şi din reprezentările pe care în mozaicuri sau fresce Dante putea să le vadă în bisericile romanice, dar încă mai mult în cele gotice, unde artistul tindea să scoată în evidenţă dinamismul figurilor, să le arate în mişcare. Toate acestea contribuie la frumuseţea sugestivă şi prospeţimea descrierii danteşti a unui cînt dansat, în sintonie cu această parte a episodului, unde tema dominantă este cea muzicală” (T. Di Salvo).

82. E dentro a l’un senti’ cominciar: «Quando
            lo raggio de la grazia, onde s’accende
            verace amore e che poi cresce amando,
85. multiplicato in te tanto resplende,
            che ti conduce su per quella scala
            u’ sanza risalir nessun discende;

«şi dinăuntru am auzit începînd: ‘Cînd raza harului, din care se-aprinde iubire adevărată, ce creşte apoi iubind, străluce-n tine aşa multiplicată că te conduce-n sus pe scara unde fără a urca-napoi nimeni nu coboară» (v. 82-87). Din cercul de lumină al duhurilor, unul i s-a adresat lui Dante, lăudînd raza harului, care se recunoaşte în sufletul său şi care îi permite să călătorească în Paradis. “Lumina harului, care aprinde în suflete iubirea pentru Dumnezeu şi care în exercitarea iubirii sporeşte, străluceşte în tine astfel mărită încît te călăuzeşte pe scara cerurilor, de unde nimeni nu coboară fără să fie predestinat s-o urce înapoi. În cuvintele sfîntului este reluată profeţia viitoarei mîntuiri a poetului (cf. Purg. XXXII, 101-102)” (N. Sapegno).

88. qual ti negasse il vin de la sua fiala
            per la tua sete, in libertà non fora
            se non com’ acqua ch’al mar non si cala.
91. Tu vuo’ saper di quai piante s’infiora
            questa ghirlanda che ‘ntorno vagheggia
            la bella donna ch’al ciel t’avvalora.

«cine nu ţi-ar da vin din paharul lui pentru a-ţi potoli setea, liber n-ar fi, ca apa ce nu se scurge-n mare. Tu vrei să ştii cu ce flori se-mpodobeşte ghirlanda, ce roată încinge frumoasa doamnă care spre cer te-ncurajează» (v. 88-93). Toate duhurile fericite, văzînd dorinţa de cunoaştere a călătorului, trebuie să se simtă obligate să i-o îndestuleze. Altminteri şi-ar nega propria lor libertate. În acest caz concret, pelerinul vrea să afle cine sînt sufletele ce compun cercul luminos care o înconjoară pe Beatrice. “Anticipînd dorinţa lui Dante, duhul fericit îşi începe răspunsul de la o consideraţie privind condiţia şi esenţa fericirii. Pelerinul pe care duhul îl are în faţa sa se bucură de un evident privilegiu, este viu în Paradis: de aici deducţia că trebuie tratat cu o deosebită afecţiune, care se va exprima în răspunsurile date, pentru a-i împlini dorinţa de adevăr. Duhul oricum este obligat să-i facă pe plac călătorului, tocmai fiindcă este liber, iar libertatea înseamnă pentru un duh fericit adaptarea naturală a intelectului la voinţa divină: la fel de naturală, pe cît este naturală mişcarea apei curgătoare spre mare. Între libertate şi caritate aşadar nu există nici o ruptură sau diferenţă, în lumea supranaturală” (T. Di Salvo).

94. Io fui de li agni de la santa greggia
            che Domenico mena per cammino
            u’ ben s’impingua se non si vaneggia.
97. Questi che m’è a destra più vicino,
            frate e maestro fummi, ed esso Alberto
            è di Cologna, e io Thomas d’Aquino.

«Eu am fost dintre mieii sfintei turme pe care Dominic o mînă pe cărarea unde ne-ngrăşăm de nu ne rătăcim. Acesta ce mi-e mai aproape-n dreapta e frate şi mi-a fost maestru şi e Albert din Colonia, iar eu sînt Toma din Aquino» (v. 94-99). Cel care i se adresează lui Dante este călugărul dominican Sfîntul Toma. Alături de el se află Sfîntul Albert cel Mare, de asemeni călugăr dominican şi profesor al său. “Vorbeşte Sfîntul Toma din Aquino, care a ţinut de ordinul călugăresc întemeiat de Sfîntul Dominic (dintre mieii sfintei turme pe care Dominic o mînă). Născut la Roccasecca, lîngă Montecassino, în 1226, a intrat în 1243 într-o mănăstire dominicană şi a murit în 1274, pe cînd mergea la Conciliul de la Lyon (Dante, privitor la moartea lui, a acceptat zvonul după care Sfîntul Toma a fost otrăvit la porunca lui Carol I de Anjou, întrucît nobilii din Aquino erau adversarii lui implacabili; cf. Purgatoriu XX, 69). A predat teologie la Köln (Colonia), unde a fost elevul lui Albert cel Mare, la Paris şi la Napoli, iar pentru înălţimea doctrinei sale a fost poreclit Doctor Angelicus. Influentă a fost opera lui de sistematizare a curentelor filosofice şi teologice din sec. al XIII-lea, în lumina celor mai temeinice principii ale sistemului aristotelic. Scrierile sale, ce pot fi considerate sinteza gîndirii medievale, constituie temelia doctrinei filosofice şi teologice a lui Dante, care adeseori le citează direct: Summa contra Gentiles, Summa Theologica, comentariile la operele lui Aristotel” (E.A. Panaitescu). “Albert cel Mare s-a născut la Lauingen (Şvabia) în 1195 şi a murit la Köln în 1280. După ce a intrat în ordinul dominican, în 1222, a predat teologie la Köln şi la Paris (1245), unde a avut foarte numeroşi discipoli. A fost poreclit Doctor Universalis pentru cultura sa vastă. «Albert este unul din protagoniştii acelui vast proces de asimilare directă sau indirectă (prin filosofii şi savanţii arabi) a aristotelismului la gîndirea creştină, pe care se va constitui apoi, în mod organic, sistematizarea tomistă: formula este cea a unei ordini piramidale a ştiinţelor, avînd în vîrf teologia, dar cu o bază foarte extinsă. Este remarcabilă de fapt, la Albert, varietatea enciclopedică şi proeminenţa intereselor, pe care azi le numim ştiinţifice: pe acest plan, Dante este mai aproape de Albert decît de Sfîntul Toma» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Toţi aceştia doisprezece, împreună cu următorii doisprezece, care vor apărea curînd şi vor fi conduşi de Sfîntul Bonaventura, sînt pe plan etic-filosofic cele mai mari autorităţi ale gîndirii creştine, constituie «biblioteca ideală» (F. Forti) a lui Dante” (T. Di Salvo).

100. Se sì di tutti li altri esser vuo’ certo,
            di retro al mio parlar ten vien col viso
            girando su per lo beato serto.
103. Quell’ altro fiammeggiare esce del riso
            di Grazïan, che l’uno e l’altro foro
            aiutò sì che piace in paradiso.

«Dacă de ceilalţi vrei să ştii sigur, în urma vorbei mele ţine-te cu chipul, rotindu-te prin coroana fericită. Cealaltă-nflăcărare iese din rîsul lui Graţian, ce-a ajutat un for şi altul, încît e pe plac în Paradis» (v. 100-105). Sf. Toma i-i va prezenta călătorului Dante, pe rînd, pe fericiţii care compun luminile coroanei. Următorul este Graţian, care a studiat dreptul civil şi dreptul ecleziastic. “Francesco Graziano, născut la Chiusi, la sfîrşitul sec. al XI-lea, a fost călugăr şi a trăit la Bologna, unde a predat dreptul canonic. Aici a compus Decretum sau Concordia discordantium canonum, în care reface ordinea legislaţiei ecleziastice, slujindu-se de texte biblice şi patristice, precum şi de decrete conciliare şi pontificale. A ajutat un for şi altul: Graţian şi-a propus să demonstreze concordanţa dintre legile civile şi cele ecleziastice şi, cu toate că a susţinut supremaţia legii divine, i-a recunoscut o autonomie ideală celei civile” (E.A. Panaitescu).

            106. L’altro ch’appresso addorna il nostro coro,
            quel Pietro fu che con la poverella
            offerse a Santa Chiesa suo tesoro.

«Altul ce-apoi ne-mpodobeşte corul a fost acel Petru care, ca femeia sărmană, şi-a dat Sfintei Biserici comoara» (v. 106-108). Vine apoi înţeleptul Petru, care şi-a dedicat activitatea intelectuală dogmaticii. “Pietro Lombardo, născut în ţinutul Novarese la începutul sec. al XII-lea, a studiat la Bologna; după ce s-a mutat în Franţa, a fost profesor de teologie la Paris, din 1140, şi episcop al oraşului, din 1158. A murit în 1160. A fost poreclit Magister sententiarum, după titlul operei sale (Sententiarum libri IV), care a fost utilizată ca text fundamental în şcoli, unde a fost comentată, printre alţii, de Sfîntul Toma şi Sfîntul Bonaventura. Pietro Lombardo i-a dăruit Bisericii comoara înţelepciunii sale, aşa cum văduva săracă din Evanghelie i-a dăruit lui Dumnezeu toţi banii pe care-i avea, două monezi de aramă (Luca 21, 1-4)” (E.A. Panaitescu). “În introducerea la opera sa, Pietro, cerîndu-şi iertare că-i dăruieşte atît de puţin Domnului, spunea însă că oferă tot ceea ce are, la fel ca femeia sărmană din Evanghelia după Luca (21, 1-4), care îi dădea lui Dumnezeu doi bănuţi: aceştia au fost primiţi de Domnul mai cu drag decît bogăţiile celor puternici, oferite cu trufie şi prefăcătorie ascunsă” (T. Di Salvo).

109. La quinta luce, ch’è tra noi più bella,
            spira di tale amor, che tutto ‘l mondo
            là giù ne gola di saper novella:
112. entro v’è l’alta mente u’ sì profondo
            saver fu messo, che, se ‘l vero è vero,
            a veder tanto non surse il secondo.

«A cincea lumină, dintre noi cea mai frumoasă, respiră atîta iubire că toată lumea jos acolo rîvneşte să afle de ea. Înăuntru stă mintea înaltă în care aşa ştiinţă adîncă a fost pusă, că dacă adevărul e adevăr, pentru a vedea atîtea nu s-a ridicat altul» (v. 109-114). Următorul duh fericit este cel mai luminos, fiindcă este cel mai înţelept. Toţi muritorii vor să-i ştie gîndurile. Dacă Scripturile spun adevărul, acesta a fost omul cel mai înzestrat, din toate timpurile, de-a pricepe mersul lucrurilor. “A cincea lumină a Soarelui este a lui Solomon, marele rege, legiuitor şi scriitor ebraic. Dante îi elogiază înţelepciunea, amintindu-l nu atît ca autor al Proverbelor, al Ecleziastului, cît mai ales al Cîntării cîntărilor (cf. v. 110), unde este celebrată iubirea omenească, pentru a se reprezenta alegoric iubirea dintre Cristos şi Biserică, sau dintre Cristos şi suflet. Teologii au discutat îndelung despre soarta sufletului său după moarte, fiindcă într-un pasaj din Biblie i se reproşează lui Solomon desfrînarea (I Regi 11, 1-4). Dacă adevărul e adevăr: Dante se gîndeşte aici la pagina biblică unde este elogiată mai presus de toate înţelepciunea lui Solomon (I Regi 3, 12)” (E.A. Panaitescu).

115. Appresso vedi il lume di quel cero
            che giù in carne più a dentro vide
            l’angelica natura e ‘l ministero.
118. Ne l’altra piccioletta luce ride
            quello avvocato de’ tempi cristiani
            del cui latino Augustin si provide.

«Alături vezi acea faclă care jos, în carne, mai profund a văzut natura îngerească şi a lor datorie. În cealaltă luminiţă rîde avocatul vremilor creştine, de ale cărui vorbe Augustin s-a ajutat» (v. 115-120). Lîngă Solomon stă duhul care, pe cînd trăia, a cercetat cu multă profunzime condiţia îngerilor. Alături este lumina mai mică a celui care, prin tratatele sale, a apărat începuturile creştinismului; din argumentele lui s-a inspirat ulterior Sfîntul Augustin. “Dionisie Areopagitul a fost convertit de Sfîntul Pavel la creştinism, atunci cînd apostolul a predicat în Areopagul de la Atena (Faptele apostolilor 17, 34). Devenit episcop al cetăţii, a fost martirizat la sfîrşitul sec. I. Evul Mediu i-a atribuit numeroase opere cu caracter teologico-mistic: la una dintre ele, intitulată De coelesti hierarchia (un tratat despre natura şi misiunea îngerilor) face trimitere Dante în v. 117. Azi totuşi cercetătorii consideră că operele sale trebuie atribuite unui scriitor creştin din sec. al V-lea, care a fost profund influenţat de neoplatonism” (E.A. Panaitescu). “Vechii comentatori ezitau în interpretarea acestei terţine, iar nesiguranţa se păstrează pînă azi. Unii s-au gîndit la Sfîntul Ambrozie, marele Părinte al Bisericii, care a trăit în sec. al IV-lea şi cu predica sa l-a convertit pe Augustin la creştinism. Alţii la Paulus Orosius, preot şi istoric spaniol din sec. al V-lea, autorul unei opere foarte cunoscute în Evul Mediu: Historiarum libri VII adversus Paganos. În ea, compusă pentru elogierea Sfîntului Augustin, care s-a slujit apoi de aceasta pentru a scrie De Civitate Dei, îşi propune să demonstreze toate avantajele oferite de religia creştină omenirii (de aici expresia dantescă: avocatul vremilor creştine)” (E.A. Panaitescu).

121. Or se tu l’occhio de la mente trani
            di luce in luce dietro a le mie lode,
            già de l’ottava con sete rimani.
124. Per vedere ogne ben dentro vi gode
            l’anima santa che ‘l mondo fallace
            fa manifesto a chi di lei ben ode.

«Acum de ochiul minţii-l plimbi din lumină-n lumină pe urma laudei mele, deja cu dorul după a opta rămîi. Fiindcă vede tot binele, înăuntru se desfată acel sfînt suflet ce lumea înşelătoare o arată celui ce bine-l pricepe» (v. 121-126). Dacă va izbuti Dante să-şi mute atenţia de la un duh sclipitor la altul, în ordinea prezentării Sfîntului Toma, va rămîne curios să afle cine este al optulea. Acolo se delectează cel care le-a dezvăluit deşertăciunea lumii tuturor cititorilor săi. “Sfîntul suflet care se ascunde în a opta lumină este al lui Anicius Manlius Severinus Boetius. Născut pe la 480, a fost senator roman, consul şi ministru al lui Teodoric, care l-a aruncat în temniţă şi l-a condamnat la moarte în 526. În carceră, aşteptîndu-şi condamnarea, a scris De consolatione philosophiae, operă pe care Dante a cunoscut-o în profunzime şi în care se demonstrează deşertăciunea lucrurilor pămînteşti (v. 125-126). Gîndirea şi opera lui Boetius, foarte cunoscute şi admirate în Evul Mediu, au fost o încercare izbutită de sincretism între cultura păgînă şi gîndirea creştină. În cele două cuvinte sfînt şi martir Dante, cum observă Mattalia, consacră cultul aproape mistic, de care figura lui Boetius a fost înconjurată în întregul Ev Mediu. Zace jos în Cieldauro: Boetius este îngropat în biserica San Pietro in Ciel d’Oro, la Pavia” (E.A. Panaitescu).

127. Lo corpo ond’ ella fu cacciata giace
            giuso in Cieldauro; ed essa da martiro
            e da essilio venne a questa pace.
130. Vedi oltre fiammeggiar l’ardente spiro
            d’Isidoro, di Beda e di Riccardo,
            che a considerar fu più che viro.

«trupul din care a fost gonit zace jos în Cieldauro; şi el din martir şi surghiun a venit în această pace. Vezi apoi sclipind sufletul arzător al lui Isidor, al lui Beda şi-al lui Richard, ce-n contemplare a fost mai mult ca om» (v. 127-132). Boetius a pierit ca martir şi a fost îngropat la Pavia. Urmează duhurile altor trei înţelepţi faimoşi. “Isidor, născut la Cartagina (circa 560-636), a fost episcop la Sevilia şi autor de numeroase scrieri istorice şi teologice cu caracter enciclopedic, printre care cea mai cunoscută a avut titlul Origines seu Etymologiae. Beda Venerabilul, născut la Wearmouth în 672 şi mort la Jarrow în 735, a fost un preot englez ale cărui opere cu subiect istoric şi religios au fost destul de răspîndite în Evul Mediu. Richard of Saint Victor, născut în Scoţia, şi-a petrecut aproape toată viaţa în Franţa, unde a murit în 1173, după ce-a fost unsprezece ani priorul mănăstirii Saint Victor, lîngă Paris. A fost unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai teologiei mistice din Evul Mediu: de aici porecla sa de Magnus Contemplator” (E.A. Panaitescu).

133. Questi onde a me ritorna il tuo riguardo,
            è ‘l lume d’uno spirto che ‘n pensieri
            gravi a morir li parve venir tardo:
136. essa è la luce etterna di Sigieri,
            che, leggendo nel Vico de li Strami,
            silogizzò invidïosi veri».

«Aceasta de la care la mine ţi se-ntoarce privirea e flacăra unui duh ce-n gînduri grele a simţit că moartea întîrzie: ea e lumina eternă a lui Sigier care, citind în uliţa cu paie, a dovedit adevăruri invidiate’» (v. 133-138). Ultimul duh, de la care privirea lui Dante închide cercul, revenind asupra lui Toma, a fost frămîntat de multă nelinişte. Este Siger care, predînd filosofia la Paris, a demonstrat lucruri incomode, ce i-au atras mare duşmănie. “Încheie trecerea în revistă a sufletelor înţelepte, făcută de Sfîntul Toma, figura lui Siger din Brabant (circa 1226 - circa 1283), cel mai important susţinător al filosofiei averroiste din sec. al XIII-lea. Profesor la universitatea din Paris, unde a fost şi rector, a polemizat multă vreme cu Sfîntul Toma, afirmînd imposibilitatea unei sinteze între gîndirea lui Averroes şi credinţa creştină, pe care marele teolog dominican încerca, foarte prudent, s-o realizeze. Acuzat de erezie (nega de fapt doctrina creaţiei din nimic, cea a nemuririi sufletului, cea a liberului arbitru), a apelat la arbitrajul papei şi, la Orvieto, unde se afla în acel moment curia pontificală, a declarat că acceptă, prin intermediul credinţei, ceea ce, pe baza raţiunii, nu considera că este adevărat. A murit la Orvieto, înjunghiat de un cleric, secretarul său, într-un acces de nebunie. Prezenţa lui Siger, care, deşi n-a fost condamnat oficial şi definitiv ca eretic, a fost considerat ca atare de mulţi pe vremea aceea, în cerul Soarelui şi elogierea sa de către adversarul lui înverşunat nu pot fi uşor explicate. Nardi a avansat ipoteza cea mai probabilă pentru a rezolva această chestiune dezbătută: Dante a vrut «să înalţe amintirea unui gînditor cinstit, foarte stimat de contemporanii săi, care zăcea sub apăsarea loviturilor primite din partea invidiei şi să ni-i înfăţişeze împăcaţi în faţa adevărului etern pe cei doi mari filosofi, pe care îi îndrăgea, fără partizanate de gîndire». În uliţa cu paie: la Paris, şcolile de teologie se aflau pe rue du Fouarre, strada paielor” (E.A. Panaitescu).

139. Indi, come orologio che ne chiami
            ne l’ora che la sposa di Dio surge
            a mattinar lo sposo perché l’ami,
142. che l’una parte e l’altra tira e urge,
            tin tin sonando con sì dolce nota,
            che ‘l ben disposto spirto d’amor turge;

«Apoi, ca orologiul ce ne cheamă cînd mireasa Domnului se ridică de-i cîntă mirelui s-o iubească, încît o parte o trage pe cealaltă şi-o grăbeşte, sunînd tintin cu-aşa suavă notă, că sufletul bine dispus se topeşte de iubire» (v. 139-144). În orologiu, un mecanism îl deplasează şi îl zoreşte pe celălalt, provocînd o melodie blîndă, ce ne bucură sufletul. Acest orologiu ne trezeşte dimineaţa, cînd Biserica (mireasa Domnului) îi înalţă rugăciuni lui Cristos (mirele), pentru ca el s-o iubească şi s-o ajute în continuare. “Revine, după prezentarea duhurilor fericite din coroană, tema exteriorizării beatitudinii, în ritmul cîntecului şi al dansului. Iar duhurile, cu graţia unui cor, ţinîndu-se de mîini, ca mecanismul unui orologiu, se lasă din nou în voia manifestărilor de bucurie. Revine imaginea dominantă a cercului, a figurii geometrice care indică perfecţiunea, echilibrul, simetria, acordul, armonia. Sînt teme pe care insistă fantezia lui Dante, aici în strînsă legătură cu raţionalismul său: sînt şcoli teologice şi filosofice diferite, uneori filosofii sînt în conflict între ei, cu idei diferite, dar cu toţii credincioşi şi consonanţi în ideea de a transforma filosofia într-o celebrare a divinităţii. Totul tinde spre unitatea divină, cu aceeaşi armonie cu care toate punctele unui cerc converg spre centru, sau cu care într-un orologiu părţile se completează şi, apăsînd una asupra celeilalte, izbutesc să provoace sunetul clopotului, care pe toţi îi îndeamnă la credinţă, la preamărirea lui Dumnezeu. Fireşte că nu toate ne conving în acest final: de pildă onomatopeea tintin este rezultatul unei dispoziţii de a utiliza tehnica retoricii; dar, în ansamblu, pagina este una dintre cele mai plăcute din Paradis” (T. Di Salvo). “Orologiul, la care se referă poetul, era deşteptătorul, un ceas mecanic apărut în sec. al XIII-lea. Era acţionat de greutăţi şi se baza pe combinaţia dintre greutăţi, rotiţe şi ciocănaşe: acestea loveau suprafaţa unui clopot. Era un mecanism complicat. Aşadar este remarcabilă atenţia lui Dante faţă de o inovaţie tehnologică, avînd din cîte se pare o largă răspîndire şi fiind adoptată de biserici şi mănăstiri” (T. Di Salvo).

145. così vid’ ïo la gloriosa rota
            muoversi e render voce a voce in tempra
            e in dolcezza ch’esser non pò nota
148. se non colà dove gioir s’insempra.

«la fel am văzut eu roata glorioasă mişcîndu-se şi răspunzînd la voce cu voce-n aşa fel că blîndeţea nu i se cunoaşte, decît acolo unde fericirea se înveşniceşte» (v. 145-148). În acelaşi mod, călătorul a văzut cercul duhurilor înţelepte cîntînd şi dansînd în horă, cu o gingăşie care nu se mai întîlneşte decît în Paradis, locul fericirii eterne. “Se înveşniceşte (s’insempra): neologism dantesc. Nu există alte exemple de acest fel. Buti explică printr-un alt frumos cuvînt compus: s’imperpetua” (T. Di Salvo).



Laszlo Alexandru
(nr. 1, ianuarie 2018, anul VIII)