Lectura lui Dante. Viaţa şi faptele Sfîntului Francisc (Paradis XI)

Al patrulea cer, al Soarelui. Diversitatea ocupaţiilor pămînteşti. Continuă monologul Sfîntului Toma. Elogiul adus virtuţilor creştine ale Sfîntului Francisc. Invectiva împotriva acelor dominicani care au rătăcit calea cea dreaptă.

1. O insensata cura de’ mortali,
            quanto son difettivi sillogismi
            quei che ti fanno in basso batter l’ali!
4. Chi dietro a iura e chi ad aforismi
            sen giva, e chi seguendo sacerdozio,
            e chi regnar per forza o per sofismi,

«Vai, grijă nebună a muritorilor, ce greşite sînt silogismele ce te fac să zbori în jos! Unul umbla după legi, altul după aforisme, altul după preoţie şi altul să domnească prin forţă şi sofisme» (v. 1-6). Există un mare contrast între sclipirea lipsită de griji a sufletelor din Paradis şi preocupările mărunte ale muritorilor, care îi împing pe aceştia din urmă să rateze mîntuirea. Unii se dedică studierii legilor, alţii se adîncesc în studiul medicinei (prin aforismele lui Hipocrat). Alţii vînează avantajele lumeşti date de rasa preoţească, alţii doresc puterea politică, obţinută prin forţă şi minciună. “Vederea duhurilor fericite, cu meditaţia derivată despre fericirea lor, ce provine din îndepărtarea de interesele lumeşti, readuce în mintea lui Dante, care vine de la dureroasa experienţă lumească, o comparaţie în termeni polemici între ceea ce ar trebui să fie (şi se realizează apoi în Paradis) şi ceea ce este (şi se termină în ceartă şi durere, violenţă şi corupţie): de aici însemnările despre disproporţia dintre lumea de apoi şi societatea omenească. Mîntuirea este posibilă şi poate fi obţinută reconstruindu-se condiţiile ce deschid calea spre dialogul cu divinitatea. În acest context se includ primele versuri ale cîntului pe care-l citim, împotriva oamenilor care se lasă amăgiţi de falsele imagini ale binelui: spre bine trebuie să ne întoarcem chipul, după cum a făcut Sfîntul Francisc (şi aici este continuitatea dintre partea iniţială şi partea centrală a cîntului) şi să respingem ispitele puterii, cum însă nu făceau călugării (şi aici este legătura cu partea finală)” (T. Di Salvo).

7. e chi rubare e chi civil negozio,
            chi nel diletto della carne involto
            s’affaticava e chi si dava all’ozio,
10. quando, da tutte queste cose sciolto,
            con Beatrice m’era suso in cielo
            cotanto gloriosamente accolto.

«şi altul să fure, şi altul după negoţ mărunt; altul cuprins de bucuria cărnii se ostenea şi altul trîndăvea, pe cînd, de toate acestea rupt, cu Beatrice eram sus în ceruri aşa de glorios primit» (v. 7-12). Unii vor să jefuiască, alţii vor să administreze afaceri publice. Unii se lasă în voia desfrînării, alţii a trîndăviei. Între timp Dante s-a desprins de toate aceste griji mărunte şi se înălţa spre gloria cerurilor, călăuzit de Beatrice. “Se precizează aici grija, îndemnurile făcute din tensiune şi durere, care îi împing pe oameni spre bunurile economice care le împiedică zborul, îi copleşesc şi îi apasă cu ocupaţiile neghioabe spre care îi îndreaptă (...). Reprezentarea existenţei umane dinamice şi istovitoare, marcată de căutarea puterii şi a plăcerilor, oferă o felie de viaţă din cetăţile de la finalul Evului Mediu, populate de indivizi care vînează banul, străbătute de căile dubioase de parvenire la putere şi pline de plăceri (cele spre care, după cîteva decenii, îşi va îndrepta atenţia Boccaccio); dar, spre deosebire de tonul pe care l-ar putea folosi povestitorul vieţii din oraşul industrial, la Dante domină condamnarea şi contemplarea severă a unei lumi făcute din greşeli şi osteneală: acolo nu numai că nu există nimic ce să stîrnească încîntarea, dar stă însuşi motivul suferinţei” (T. Di Salvo).

13. Poi che ciascuno fu tornato ne lo
            punto del cerchio in che avanti s’era,
            fermossi, come a candellier candelo.
16. E io senti’ dentro a quella lumera
            che pria m’avea parlato, sorridendo
            incominciar, faccendosi più mera:

            «După ce fiecare s-a întors în punctul de pe cerc unde era înainte, s-a oprit ca lumînarea-n sfeşnic. Şi-am auzit din acea lumină care-mi vorbise, începînd a zîmbi, cum se face mai limpede:» (v. 13-18). Călătoria lui Dante continuă, noi adevăruri aşteaptă să fie descoperite. Duhurile luminoase şi-au terminat ocolul în jurul său, îşi reiau fiecare locul destinat pe cerc şi rămîn nemişcate. Sfîntul Toma începe din nou să vorbească, făcîndu-se mai strălucitor, de parcă ar zîmbi. “Să nu uităm că duhurile sînt învăluite în lumină şi Dante doar le intuieşte prezenţa prin sfera sclipitoare: nu le vede trăsăturile, aşadar şi vocea vine spre el din globul luminos. Nu trebuie să atribuim un sens realist cuvîntului a zîmbi: duhul a devenit mai luminos, încît parcă zîmbea” (T. Di Salvo).

19. «Così com’ io del suo raggio resplendo,
            sì, riguardando nella luce etterna,
            li tuoi pensieri onde cagioni apprendo.
22. Tu dubbi, e hai voler che si ricerna
            in sì aperta e ‘n sì distesa lingua
            lo dicer mio, ch’al tuo sentir si sterna,
25. ove dinanzi dissi: “U’ ben s’impingua”,
            e là u’ dissi: “Non nacque il secondo”;
            e qui è uopo che ben si distingua.

«‘Aşa cum eu din raza lui sclipesc, astfel privind în lumina eternă, pricina gîndurilor tale o cuprind. Te îndoieşti şi doreşti să se lămurească în aşa deschisă şi destinsă limbă vorbirea mea, după mintea ta, cînd înainte am zis: “unde ne-ngrăşăm” şi cînd am zis “nu s-a născut altul”; şi aici e nevoie să distingem bine» (v. 19-27). Sfîntul Toma străluceşte la vederea luminii divine. Tot de-acolo descifrează el şi gîndurile lui Dante. Poetul-călător nu înţelege anumite replici anterior pronunţate de interlocutorul său. “Mişcarea Dumnezeu-duhuri fericite-poet se desfăşoară astfel: Dante meditează, are îndoieli; gîndirea lui se reflectă în Dumnezeu care pe toate le ştie, duhul fericit vede în Dumnezeu şi cunoaşte astfel gîndul poetului, înainte ca acesta să şi-l fi limpezit sie însuşi ori să-l fi exprimat prin cuvinte” (T. Di Salvo). “Două sînt aşadar îndoielile lui Dante, în legătură cu care el cere intervenţia clarificatoare a sfîntului, şi ambele se nasc din cuvintele acestuia din ultima parte a cîntului X. Cînd Sfîntul Toma îi prezintă duhurile care sînt cu el, despre sine spune că a fost în ordinul Sfîntului Dominic, adică în turma unde orice frate se îngraşă, se îmbogăţeşte, dacă nu se îndepărtează de la regulile instituite de întemeietorul ordinului. Îndoiala nu apare la prima afirmaţie (călugărul se îngraşă), ci din a doua, care sună limitativ: numai să nu alerge după bunuri pămînteşti. Această ipoteză reductivă prezintă ipoteza că, pe atunci, între călugări lucrurile au alunecat pe panta corupţiei. Îndoiala se conturează astfel: din vorbele tale pot ajunge cumva la concluzia că dominicanii aleargă, la fel ca toată lumea, după bunurile pămînteşti? Cealaltă îndoială se naşte din poziţia lui Solomon: după Biblie, Solomon a fost cel mai mare înţelept. Dintre toţi oamenii? În cîntul XIII se va lămuri că trebuie să înţelegem că a fost cel mai mare înţelept dintre toţi regii. Prima îndoială care se lămureşte este cea legată de corupţia călugărilor; dar, pentru a-i măsura consistenţa, trebuie să avem un termen de raportare: de aici nevoia de-a vorbi despre sfinţii întemeietori. Despre Sfîntul Francisc vorbeşte dominicanul Toma, despre Sfîntul Dominic vorbeşte franciscanul Bonaventura: fiecare se referă apoi la decăderea propriului său ordin monahal” (T. Di Salvo).

28. La provedenza, che governa il mondo
            con quel consiglio nel quale ogni aspetto
            creato è vinto pria che vada al fondo,
31. però che andasse ver lo suo diletto
            la sposa di colui ch’ad alte grida
            disposò lei col sangue benedetto,
34. in sé sicura e anche a lui più fida,
            due principi ordinò in suo favore,
            che quinci e quindi le fosser per guida.

«Providenţa, ce cîrmuieşte lumea cu acea înţelepciune de care orice creatură e întrecută înainte de-a o pricepe, ca să se-ndrepte spre iubitul ei mireasa celui ce prin strigăt mare s-a legat de ea cu sînge binecuvîntat, în sine sigură şi-n el mai încrezătoare, i-a trimis doi prinţi în ajutor, care de-o parte şi alta s-o călăuzească» (v. 28-36). Regulile prin care divina providenţă conduce lumea nu sînt pricepute de gîndirea creaturilor. Pentru ca Biserica să se apropie în siguranţă de Cristos, iubitul ei – care s-a logodit cu ea prin patimile îndurate pe cruce – Providenţa i-a încredinţat acesteia, Bisericii, doi paladini de încredere. “Versurile 32-33 reiau expresii evanghelice: cu puţin înainte de a muri, «Isus a strigat cu glas tare: ‘Tată...’» (Luca 23, 46; cf. şi Matei 27, 50; Marcu 15, 37)” (E.A. Panaitescu). “Doi prinţi în ajutor: Sfîntul Francisc şi Sfîntul Dominic, întemeietorii celor două mari ordine religioase din sec. al XII-lea, al franciscanilor şi al dominicanilor. Primul şi-a propus răspîndirea credinţei în preceptele lui Cristos (sărăcie, caritate, castitate, umilinţă), celălalt să lupte împotriva ereticilor, pînă cînd Biserica va fi mai încrezătoare în supunerea faţă de Cristos şi mai sigură în faţa ereziilor. Astfel e sintetizată în această terţină misiunea reformatoare, pentru care s-au născut cele două ordine religioase: să readucă la puritatea vieţii şi a gîndirii societatea creştină coruptă a vremii şi să regenereze obiceiurile ecleziastice” (E.A. Panaitescu).

37. L’un fu tutto serafico in ardore;
            l’altro per sapienza in terra fue
            di cherubica luce uno splendore.
40. Dell’un dirò, però che d’amendue
            si dice l’un pregiando, quale uom prende,
            perch’ ad un fine fuor l’opere sue.

            «Unul a fost serafic în ardoare; altul din înţelepciune pe pămînt a fost de heruvimă splendoare. Despre unul voi spune, fiindcă de amîndoi e vorba lăudîndu-l pe unul, oricare îl iei, căci la acelaşi ţel au mers faptele lor» (v. 37-42). Unul dintre paladini s-a distins prin caritate, celălalt prin înţelepciune. Toma se pregăteşte să vorbească doar despre unul dintre ei. Oricum asemănarea dintre ei este marcată şi de identitatea scopurilor pe care ambii le-au urmărit. “Sfîntul Francisc a ars în spiritul carităţii ca serafimii, al căror nume înseamnă «aprinşi de caritate», iar Sfîntul Dominic a fost înzestrat cu deplinătatea ştiinţei ca heruvimii, care în ierarhia îngerească reprezintă înţelepciunea (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, LXIII, 7)” (E.A. Panaitescu). “Dominicanul Sfîntul Toma celebrează elogiul Sfîntului Francisc, iar în cîntul următor Sfîntul Bonaventura îl va lăuda pe Sfîntul Dominic. Dante se inspiră din obiceiul, foarte vechi, după care în sărbătorirea celor doi sfinţi întemeietori, în bisericile franciscane un dominican pronunţa panegiricul Sfîntului Francisc, iar în bisericile dominicane un franciscan îl lăuda pe Sfîntul Dominic. Totuşi intenţia Poetului este de a propune un exemplu de bună înţelegere pentru cele două ordine religioase care, pe atunci, apăreau despărţite de neînţelegeri profunde şi rivalităţi, atît în plan practic, cît şi în plan doctrinar. Treptat tonul Sfîntului Toma se înalţă, păstrînd totuşi acea fixitate încinsă, sugerată de imaginea iniţială: s-a oprit ca lumînarea-n sfeşnic. (...) Întregul Duecento e străbătut şi exaltat de activitatea complexă a ordinelor de cerşetori, în toate sferele de activitate ale creştinismului occidental: elanul caritativ al franciscanilor, ce rupe lanţurile societăţii feudale închise, reconciliază creaturile sub semnul paternităţii comune a lui Dumnezeu, regăseşte natura binevoitoare, de mult timp considerată vrăjmaşă, răutăcioasă şi diabolică în concepţia maniheistă; şi înţelepciunea ordinului dominican, ce promovează noua organizare ştiinţifică, sintetizînd cunoaşterea antică şi Revelaţia creştină. Fundalul istoric al celor două cînturi hagiografice e chiar mai amplu decît fundalul peisagist al portretelor lui Francisc şi Dominic, dar subînţeles şi ca învăluit de acea imagine a Providenţei profunde” (E.A. Panaitescu).

43. Intra Tupino e l’acqua che discende
            del colle eletto dal beato Ubaldo,
            fertile costa d’alto monte pende,
46. onde Perugia sente freddo e caldo
            da Porta Sole; e di rietro le piange
            per grave giogo Nocera con Gualdo.

            «Între Tupino şi apa ce coboară de pe dealul ales de fericitul Ubaldo, o coastă-mbelşugată de înalt munte se sprijină, de unde Perugia simte frig şi cald pe la Porta Sole; şi în spate plîng de jugul greu Nocera şi Gualdo» (v. 43-48). În spaţiul dintre rîurile Tupino şi Chiascio (ales odinioară de Ubaldo ca loc de trai în pustiu), există un deal fertil, lîngă muntele înalt. De-acolo suportă Perugia bătaia vînturilor reci sau calde, care intră în cetate pe la Porta Sole. Pe versantul celălalt se află două localităţi umbrite de razele soarelui. “Înainte de-a prezenta figura Sfîntului Francisc, Poetul prezintă locul în care s-a născut, mediul în care a început să-şi exercite misiunea. Printre văile dintre Tupino şi Chiascio se înalţă un masiv muntos (al cărui vîrf mai înalt este Subasio, pe care se află Assisi), care la nord-vest coboară spre Spoleto şi Perugia pe un deal îmbelşugat. Apele rîului Chiascio coboară pe dealul de lîngă Gubbio, nu departe de muntele Ingino, pe care fericitul Ubaldo Baldassini, episcop de Gubbio între 1129 şi 1160, a dus o viaţă de pustnic. Perugia, care apare în faţa muntelui Subasio, primeşte de pe înalt munte, în partea răsăriteană, unde se află Porta Sole (azi distrusă) curenţii reci sau calzi, în funcţie de anotimpuri. În spatele muntelui Subasio şi aşadar în direcţie opusă faţă de Assisi, se află Nocera şi Gualdo Tadino sub jugul greu, fiindcă nu doar că masivul muntos nu le apără de vînturi, dar le răpeşte şi puţinele ore însorite de care s-ar bucura. Alţi comentatori, bazîndu-se pe Benvenuto da Imola, propun o altă explicaţie: cele două oraşe plîng sub jugul greu al peruginilor, care le-au dominat între sfîrşitul sec. al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-lea. După alţii, opresiunea ar fi cea exercitată de guvernul lui Robert de Anjou” (E.A. Panaitescu).

49. Di questa costa, là dov’ ella frange
            più sua rattezza, nacque al mondo un sole,
            come fa questo talvolta di Gange.
52. Però chi d’esso loco fa parole,
            non dica Ascesi, ché direbbe corto,
            ma Oriente, se proprio dir vuole.

            «Pe coastă, unde-şi frînge panta, s-a născut pe lume un soare, cum face uneori acesta din Gange. Deci cine de-acest loc vorbeşte, să nu spună Ascesi, că puţin ar spune, ci Orient, dacă vrea să vorbească potrivit» (v. 49-54). În cetatea situată pe marginea pantei s-a născut Francisc din Assisi. A fost un eveniment la fel de important ca naşterea soarelui din Gange. De fapt oraşul lui natal, a cărui denumire echivalează cu “ascensiunea”, ar trebui rebotezat cu numele de Orient. “Lumina spirituală a Sfîntului Francisc are aceeaşi intensitate ca a soarelui cînd, la echinocţiul de primăvară, răsare, faţă de meridianul Ierusalimului, în punctul său cel mai oriental (din Gange)” (E.A. Panaitescu). “Continuă în această terţină comparaţia dintre soarele adevărat şi soarele alegoric. Întrucît în vechiul nume al lui Assisi – Ascesi – Dante vede cuvîntul «ascendere», el observă că odată cu naşterea lui Francisc din Assisi nu doar că se produce o ascensiune, ci efectiv o naştere a unui nou soare, drept care locul ar merita numele de Orient. Legenda franciscană, în care Dante se include cu mare forţă, are o deosebită importanţă în istoria literaturii şi a artelor, mai ales în Italia, pe care n-am putea s-o neglijăm într-o încadrare istorică. În timpul vieţii lui Francisc, s-a încins dezbaterea între discipolii mai severi ai sfîntului, atenţi la opera lui sculptată invincibil în spirit, şi cei înclinaţi spre un compromis, care să-i permită societăţii şi istoriei să-şi însuşească într-o manieră profundă moştenirea sa. Pe plan artistic, s-a format o tradiţie ce-a văzut de o parte expresia hagiografică a pietismului spiritual (cu Legenda trium sociorum şi Fioretti), de alta creaţiile devotate ale lui Cimabue şi Giotto. Dante se dispune în această tradiţie artistică, dar devine «autorul unui portret şi aproape reprezentantul unei şcoli iconografice, care accentuează aspectele de înflăcărare, extaz, transă» (Apollonio), preluînd, în plus, inspiraţia naturalistă. Astfel introducerea peisagistică, dezvoltată pe tema soarelui şi amplu învăluită în alegoria orientului, se sprijină pe date concrete şi variat contrapuse: apele şi ţinuturile, căldura şi frigul de la Perugia, prin Porta Sole, umbra masivului muntos peste Nocera şi Gualdo, pe versantul celălalt” (E.A. Panaitescu).

55. Non era ancor molto lontan dall’orto,
            ch’el cominciò a far sentir la terra
            della sua gran virtute alcun conforto;
58. ché per tal donna, giovinetto, in guerra
            del padre corse, a cui, come alla morte,
            la porta del piacer nessun diserra;

«Încă nu era departe de naştere, cînd pămîntul a început să simtă o alinare a marii lui vrednicii; căci pentru o doamnă, încă de tinerel, cu tatăl lui s-a războit, căreia, asemeni morţii, nimeni nu-i deschide uşa cu drag» (v. 55-60). Încă din tinereţe, Francisc a intrat în conflict cu tatăl său, pentru că voia să trăiască în sărăcie. “Din versul 55 Dante începe să povestească etapele principale din viaţa Sfîntului Francisc, luîndu-şi ca sursă de informaţie biografia Sfîntului, scrisă de Tommaso da Celano şi pe cea scrisă de Sfîntul Bonaventura. Francisc, fiul negustorului Pietro Bernardone, a părăsit lucrurile pămînteşti şi şi-a început viaţa ascetică în 1206, la vîrsta de 24 de ani. Temelia noii sale vieţi şi a doctrinei sale a fost iubirea de sărăcie. Pentru ea a trebuit să lupte cu împotrivirea îndîrjită a tatălui său, care a ajuns să-l citeze în faţa tribunalului episcopal din Assisi, în 1207. Cu acea împrejurare, Francisc nu doar că a renunţat la toate bunurile sale, dar în prezenţa episcopului şi a poporului i-a restituit tatălui pînă şi hainele pe care le avea pe el. «Tema nunţii mistice, amplu tratată în literatura franciscană din Duecento... constituie centrul în jurul căruia se compune, după tehnica oratorică, întregul panegiric dantesc» (Sapegno)” (E.A. Panaitescu).

61. e dinanzi alla sua spirital corte
            et coram patre le si fece unito;
            poscia di dì in dì l’amò più forte.
64. Questa, privata del primo marito,
            millecent’ anni e più dispetta e scura
            fino a costui si stette sanza invito;

«şi-n faţa curţii spirituale şi coram patre s-a unit cu ea; apoi de la o zi la alta a iubit-o mai tare. Ea, văduvă de primul soţ, o mie şi-o sută de ani uitată şi neglijată, pînă la acesta a fost nechemată» (v. 61-66). În faţa tribunalului ecleziastic şi a propriului său tată, Francisc a renunţat la toate bunurile materiale. Sărăcia n-a mai fost aşa de intens iubită şi proslăvită, în istoria omenirii, de la moartea lui Isus. “Celebrarea lui Francisc, care pentru nunta sa cu Sărăcia a fost creştinul cel mai apropiat şi mai credincios faţă de Cristos, în acest aspect mai presus chiar şi decît Maria, vine din textele apologetice franciscane, de unde Dante şi-a luat mare parte din motivele acestui cînt” (T. Di Salvo).

67. né valse udir che la trovò sicura
            con Amiclate, al suon della sua voce,
            colui ch’a tutto ‘l mondo fe’ paura;
70. né valse esser costante né feroce,
            sì che, dove Maria rimase giuso,
            ella con Cristo pianse in su la croce.

«n-a contat că a găsit-o fără griji cu Amiclate, la sunetul vocii sale, acela ce lumea-ntreagă a înfricoşat-o; n-a contat nici că a fost fidelă şi ne-nduplecată încît, acolo unde Maria a rămas jos, ea cu Cristos a plîns pe cruce» (v. 67-72). Sărăcia n-a devenit mai iubită de oameni, nici după ce s-a dovedit netemătoare, alături de Amiclate, în faţa pericolelor militare şi politice. Doar Sărăcia a urcat alături de Isus pe cruce, în timp ce Maria a rămas jos, îndurerată. “Lucan, în Farsalia (V, 515-531) povesteşte că Amiclate, pescar din Iliria, renumit pentru sărăcia lui, îşi punea mereu coliba la dispoziţia tuturor, pe cînd se duceau acolo lupte grele între trupele lui Cezar şi ale lui Pompei. Nu s-a speriat nici atunci cînd Cezar în persoană i-a intrat în colibă” (E.A. Panaitescu). “Exemplul îşi propune să sublinieze valoarea morală a sărăciei, în opoziţie cu puterea economică şi politică: lumea idolatrizează banul şi îl consideră instrumentul care oferă siguranţă, dar de fapt numai sărăcia e liniştitoare şi imperturbabilă. Toţi îi elogiază şi se tem de cei cu putere, ca Cezar, dar numai sărăcia, care nu are nimic de pierdut, e singura apărare împotriva omului agresiv şi violent. Exemplele ca acesta sînt, mai întîi, o condamnare a societăţii întemeiate pe puterea economică (societatea în care trăia Dante) şi, apoi, oferă modelul alternativ al unui trai neaservit în faţa puterii contagioase a banului” (T. Di Salvo).

73. Ma perch’ io non proceda troppo chiuso,
            Francesco e Povertà per questi amanti
            prendi oramai nel mio parlar diffuso.
76. La lor concordia e i lor lieti sembianti,
            amore e maraviglia e dolce sguardo
            facìeno esser cagion di pensier santi;

«Dar ca să nu merg înainte prea nelămurit, Francisc şi Sărăcia să pricepi de-acum ca iubiţi în vorba mea limpede. Armonia şi înfăţişarea lor veselă, iubire şi uimire şi dulci priviri s-au făcut motiv de sfinte gînduri» (v. 73-78). Sfîntul Toma alege să renunţe la exprimarea alegorică, pentru a se face mai uşor înţeles. Dragostea de sărăcie a lui Francisc i-a îndemnat pe mulţi alţii să-i urmeze exemplul. “Motivul nunţii dintre Francisc şi Sărăcie, după cum s-a văzut din cea mai veche tradiţie franciscană, este asumat de Dante, printr-o opţiune cu totul personală, ca temă principală a acestei descrieri biografice a sfîntului” (Chiavacci Leonardi).

79. tanto che ‘l venerabile Bernardo
            si scalzò prima, e dietro a tanta pace
            corse e, correndo, li parve esser tardo.
82. Oh ignota ricchezza! oh ben ferace!
            Scalzasi Egidio, scalzasi Silvestro
            dietro allo sposo, sì la sposa piace.

«încît venerabilul Bernard s-a descălţat primul şi după atîta pace a dat fuga şi, fugind, i s-a părut că zăboveşte. Vai, neştiută bogăţie! vai, valoare fertilă! S-a descălţat Egidiu, s-a descălţat Silvestru în urma mirelui, aşa de dragă-i mireasa» (v. 79-84). Alţi cunoscuţi ai lui Francisc i-au urmat grabnic exemplul şi au aderat la noul ordin monastic. “Bernardo da Quintavalle, un nobil bogat din Assisi, a fost primul adept al lui Francisc. L-au urmat îndată Egidiu şi Silvestru, ambii locuitori din Assisi” (E.A. Panaitescu). “Ceea ce-i uneşte pe franciscani este iubirea, comună la maestru şi discipoli, pentru forţa eliberatoare a Sărăciei. Şi prin acest aspect întîmplarea continuă să se prezinte ca un raport de iubire, care pretinde sacrificiu, dar totodată răsplăteşte şi consolează” (T. Di Salvo).

85. Indi sen va quel padre e quel maestro
            con la sua donna e con quella famiglia
            che già legava l’umile capestro.
88. Né li gravò viltà di cuor le ciglia
            per esser fi’ di Pietro Bernardone,
            né per parer dispetto a maraviglia;

«Apoi se duce acel tată şi maestru cu doamna lui şi cu acea familie, pe care-i lega deja smerit căpăstru. Nici teama nu i-a înclinat genele-n pămînt, fiindcă era fiul lui Pietro Bernardone, nici că părea de dispreţ pînă la uimire» (v. 85-90). După ce s-a format o comunitate în jurul noilor idei, Francisc s-a dus la Roma împreună cu mireasa lui, pentru a cere învoirea Papei. Nu s-a lăsat intimidat de măreţia pontifului sau de modestia provenienţei sale dintr-o familie de negustori. “Dante, poet al iubirii şi poet creştin, spune aici cea mai frumoasă poveste de iubire; şi să nu obiectăm la faptul că Sărăcia este o alegorie şi că dintr-o alegorie nu poţi face poezie, fiindcă figura Doamnei Sărăcie are acea indeterminare contrapunctică (...) pe care Dante a învăţat-o din poezia provensală. Faptul că Francisc s-a războit cu tatăl său este un fapt istoric. (...) Şi lungul intermezzo despre istoria antică şi povestea sacră (Sărăcia aflată în siguranţă, în mijlocul războaielor şi lîngă autoritatea imperială, Sărăcia care, după moartea lui Cristos, rămîne o mie şi-o sută de ani uitată şi neglijată) îmbogăţeşte cadrul nupţial, ca un fundal auriu, în timp ce povestea de dragoste se desfăşoară cu dinamismul propriu frescei, unde scenele individuale se succedă fără întrerupere, una după alta. Astfel se trece de la extazul îndrăgostit al amanţilor la convertirea adepţilor, văzuţi în timp ce se descalţă şi aleargă în picioarele goale, la procesiunea smerită a oamenilor sărmani, legaţi cu umilul căpăstru, în urma iubiţilor” (E.A. Panaitescu). “Dante nu ne propune aşadar un Francisc – aşa cum e văzut de unii istorici – care nu şi-a premeditat înfiinţarea ordinului călugăresc: el era, în acea interpretare, un biet vagabond, care trăia din pomana primită, nu avea o casă, nu avea oameni care să depindă de el, ci tovarăşi care trăiau alături de el aceeaşi experienţă. După respectivii critici, Francisc a fost depăşit de evenimentele care i-au scăpat de sub control şi prin care s-a pomenit cu un ordin călugăresc puternic, dar diferit de cel pe care şi l-a dorit, dacă şi-a dorit vreunul. Interpretarea dantescă este însă conformă cu linia oficială a franciscanilor, care au devenit treptat un ordin mare şi răspîndit în toată Europa” (T. Di Salvo).

            91. ma regalmente sua dura intenzione
            ad Innocenzio aperse, e da lui ebbe
            primo sigillo a sua religione.

«ci regeşte şi-a expus dorinţa aspră în faţa lui Inocenţiu şi de la el a primit sigiliul dintîi pentru tagmă» (v. 91-93). Francisc şi-a prezentat solicitarea cu demnitate şi a primit din partea Papei aprobarea formală pentru existenţa ordinului său. “Mergînd la Roma (v. 85) cu unsprezece discipoli, la sfîrşitul anului 1209 sau la începutul anului 1210, Francisc a obţinut de la Papa Inocenţiu al III-lea prima recunoaştere a regulii sale (iunie 1210), chiar dacă a fost doar o aprobare verbală. Recunoaşterea solemnă a noului ordin a venit în timpul Papei Honoriu al III-lea, cu bula papală din noiembrie 1223 (v. 97-99)” (E.A. Panaitescu). “Regeşte: acest adverb răstoarnă hotărît tradiţionala şi artificiala imagine a unui Francisc «sărman», adică mărunt şi sărăcăcios în aspect, care îi neagă sfîntului demnitatea sublimă şi statura care, pînă şi în mijlocul sărăciei, atinge măreţia divină. Sufletul lui Francisc este ca al unui rege, stăpînitor al celui mai adevărat regat, cel al spiritului” (Chiavacci Leonardi).

94. Poi che la gente poverella crebbe
            dietro a costui, la cui mirabil vita
            meglio in gloria del ciel si canterebbe,
97. di seconda corona redimita
            fu per Onorio dall’Etterno Spiro
            la santa voglia d’esto archimandrita.

«După ce lumea sărmană a sporit în urma lui, a cărui viaţă minunată s-ar cînta mai bine-n slava cerului, cu a doua coroană a fost răsplătită, prin Honoriu, de Spiritul Etern voinţa sfîntă a acestui arhimandrit» (v. 94-99). Ordinul franciscan şi-a mărit efectivele şi a primit a doua recunoaştere oficială, din partea Papei. “Creşterea rapidă şi impresionantă a ordinului, prin înzestrarea şi farmecul pe care-l exercita Francisc asupra celui care se apropia de el, dar şi prin reacţiile pe care le-a adunat, care au fost numeroase, deşi paşnice, împotriva puterii exasperante a banului, exersate de negustorii şi bancherii fără scrupule, este mărturisită de vechii biografi ai Sfîntului. Jacques de Vitry bunăoară scrie: «în scurtă vreme s-au înmulţit în aşa măsură că nu e regiune locuită de creştini unde să nu fie vreunul dintre ai lor». Iar Sfîntul Bonaventura notează că, prin răspîndiri succesive, călugării au ajuns rapid la limitele extreme ale pămîntului” (T. Di Salvo).

100. E poi che, per la sete del martiro,
            nella presenza del Soldan superba
            predicò Cristo e li altri che ‘l seguiro,
103. e per trovare a conversione acerba
            troppo la gente e per non stare indarno,
            reddissi al frutto dell’italica erba,
106. nel crudo sasso intra Tevero e Arno
            da Cristo prese l’ultimo sigillo,
            che le sue membra due anni portarno.

«Şi după ce, din sete de martiriu, în faţa trufaşului Sultan l-a predicat pe Cristos şi pe-ai săi urmaşi, găsind prea îndărătnică la convertire lumea, spre a nu sta-n zadar, s-a întors la fructele din holda italică; pe piatra aspră dintre Tibru şi Arno, de la Cristos şi-a luat ultimul sigiliu, pe care membrele lui doi ani l-au purtat» (v. 100-108). Francisc a plecat în Orient pentru a propaga creştinismul. Neavînd acolo succesul scontat, a revenit în Italia. Pe muntele Verna, viitorul sfînt a primit stigmatele. “Dante aminteşte călătoria în Orient făcută de Francisc împreună cu doisprezece călugări în 1219. El a încercat să-l convertească pe sultanul Egiptului, Malek-al-Kamil, care, deşi neacceptînd credinţa creştină, a ascultat predica lui Francisc şi l-a tratat cu bunăvoinţă” (E.A. Panaitescu). “În 1224 Francisc, pe cînd era pe muntele Verna, într-o perioadă de singurătate şi penitenţă, a primit direct de la Cristos ultima recunoaştere, cea mai mare, a misiunii sale: stigmatele, pe care le-a purtat doi ani, pînă la moarte” (E.A. Panaitescu). “Terţina e sărăcăcioasă şi redusă la esenţial – locul, faptul, consecinţa – de parcă un asemenea eveniment n-ar tolera să fie comentat. Însă cuvintele alese – piatra aspră, sigiliul, membrele vii ale sfîntului – îi exprimă semnificaţia profundă: dureroasa asimilare a lui Francisc cu însăşi persoana lui Cristos în suferinţă” (Chiavacci Leonardi).

109. Quando a colui ch’a tanto ben sortillo
            piacque di trarlo suso alla mercede
            ch’el meritò nel suo farsi pusillo,
112. a’ frati suoi, sì com’ a giuste rede,
            raccomandò la donna sua più cara,
            e comandò che l’amassero a fede;
115. e del suo grembo l’anima preclara
            mover si volle, tornando al suo regno,
            e al suo corpo non volle altra bara.

«Cînd celui ce-atîta bine i-a sortit i-a plăcut să-l cheme sus la răsplata pe care şi-a meritat-o făcîndu-se smerit, fraţilor săi, ca drepţi urmaşi, le-a lăsat-o pe cea mai dragă doamnă a sa şi le-a poruncit s-o iubească statornic; şi din poala ei sufletul nobil s-a ridicat, întorcîndu-se la împărăţie, iar trupul său n-a vrut alt coşciug» (v. 109-117). Cînd Domnul i-a dat de veste că i se apropie sfîrşitul, Francisc le-a transmis tovarăşilor săi moştenirea credinţei lui: cultul şi practicarea sărăciei. Apoi a cerut să moară în cea mai cruntă privaţiune şi să fie îngropat gol, fără sicriu. “Simţind că i se apropie moartea, Francisc a cerut să fie dus la Porziuncola, în biserica Santa Maria degli Angeli, vrînd să moară gol pe pămîntul gol” (E.A. Panaitescu). “Aici episodul se înscrie în tonalitatea liric-elegiacă: nu mai sînt accentele solemne ale luptătorului angajat în cîştigarea bătăliei împotriva tatălui sau împotriva Sultanului, ci e vocea blîndă a muribundului, care exprimă o ultimă dorinţă, cu vorba înceată invocînd pacea, al cărei simbol este coşciugul” (T. Di Salvo).

118. Pensa oramai qual fu colui che degno
            collega fu a mantener la barca
            di Pietro in alto mar per dritto segno;
121. e questo fu il nostro patriarca;
            per che qual segue lui, com’ el comanda,
            discerner puoi che buone merce carca.

«Gîndeşte-te deja cum i-a fost demnul coleg să ţină barca lui Petru pe marea largă drept la ţintă; şi acesta a fost patriarhul nostru; aşa că pe-acela ce-i urmează porunca îl poţi cunoaşte că adună marfă bună» (v. 118-123). Pe măsura exemplului oferit de Francisc s-a dovedit a fi şi Dominic, întemeietorul ordinului de care ţine Sfîntul Toma. Aşadar cine îi aplică învăţăturile îşi va obţine mîntuirea. “La fel ca Sfîntul Francisc, prin măreţia operei de a-l reda pe Cristos oamenilor a fost Sfîntul Dominic, iar cel care-l urmează pe unul dintre ei doi se îndreaptă cu siguranţă spre mîntuire. Dar pasajul este în strînsă legătură cu ceea ce va urma îndată, marchează trecerea spre polemica la adresa dominicanilor decăzuţi, care constituie tema versurilor ulterioare. Nu putea, din motive de discreţie, să polemizeze un dominican cu franciscanii: dar ceea ce spune Sfîntul Toma acum despre confraţii săi corespunde cu ceea ce, în cîntul următor, despre franciscanii corupţi, va spune franciscanul Bonaventura” (T. Di Salvo).

            124. Ma ‘l suo peculio di nova vivanda
            è fatto ghiotto, sì ch’esser non puote
            che per diversi salti non si spanda;

«Dar turma lui de nouă hrană s-a făcut nesăţioasă, încît nu poate să nu se răspîndească pe diferite păşuni» (v. 124-126). Însă ordinul dominican a devenit în scurtă vreme atras de bunurile materiale. “Condamnarea dominicanilor se precizează în expresia nouă hrană şi în diferite păşuni, unde trebuie să vedem o referinţă precisă la activităţile lumeşti, cărora li s-au dedicat călugării, sub obişnuitul pretext al consolidării ordinului. În acest aspect, călugării au acţionat greşit, la fel ca societatea civilă, şi au alimentat, în sporirea puterii economice, dezordinea şi dezechilibrele” (T. Di Salvo).

127. e quanto le sue pecore remote
            e vagabunde più da esso vanno,
            più tornano all’ovil di latte vote.
130. Ben son di quelle che temono ‘l danno
            e stringonsi al pastor; ma son sì poche,
            che le cappe fornisce poco panno.

«şi pe cît oiţele i se depărtează hoinare de el, pe atît se-ntorc la staul sărace-n lapte. Mai sînt şi cîteva ce se tem de rău şi se strîng lîngă păstor; dar sînt aşa puţine că nu trebuie mult postav la rasă» (v. 127-132). Cu cît se îndepărtează majoritatea dominicanilor de la preceptele sfîntului fondator, cu atît devine ordinul monastic mai sterp. Există încă vreo cîţiva care le-au rămas fideli vechilor virtuţi, dar sînt uşor de numărat. “Sînt sărace-n lapte fiindcă mănîncă o hrană care nu le îndestulează” (Chiavacci Leonardi).

133. Or, se le mie parole non son fioche,
            se la tua audienza è stata attenta,
            se ciò ch’è detto a la mente revoche,
136. in parte fia la tua voglia contenta,
            perché vedrai la pianta onde si scheggia,
            e vedra’ il corregger che argomenta
139. “U’ ben s’impingua, se non si vaneggia”».

           
«Acum dacă vorbele mele nu-s întunecate şi dacă urechea ţi-a fost atentă, dacă ceea ce s-a spus îţi readuci în minte, în parte îţi va fi voia potolită, căci vei vedea unde se rupe planta şi vei vedea ce-nseamnă îndreptarea mea: ‘ne-ngrăşăm de nu ne rătăcim’» (v. 133-139). Dacă Dante a ascultat cu atenţie vorbele Sfîntului Toma şi şi-a amintit replicile lui precedente, devine clar sensul mesajului său. Se pricepe atunci motivul decăderii dominicanilor şi avertismentul lansat de interlocutor. “Acum devine limpede îndoiala lui Dante: propoziţia limitativă «de nu ne rătăcim» a fost cea care i-a provocat uimirea, perplexitatea. Trebuie să înţeleg oare din vorbele tale, parcă spune poetul, că toată corupţia provocată de dorinţa de înavuţire a cuprins şi ordinele monastice, cum sînt cel dominican şi cel franciscan? Aşadar nu e adevărat că în sînul acestor ordine sufletul nostru se îmbogăţeşte moral? Sfîntul Toma îi răspunde confirmînd valabilitatea bănuielilor poetului: între sfinţii întemeietori şi ordinele lor s-a deschis o prăpastie, în care se prăbuşesc călugării. De aici nevoia unei rapide şi energice conştientizări, pentru ca ordinele monahale să revină la exemplul sfinţilor fondatori şi să-i alunge pe călugării corupţi, politicianişti, finanţişti” (T. Di Salvo).



În continuare,
Lectura lui Dante. Elogierea Sfîntului Dominic (Paradis XII)


Laszlo Alexandru
(nr. 2, februarie 2018, anul VIII)