Lectura lui Dante. Nobleţe florentină (Paradis XVI)

Al cincilea cer, al lui Marte. Continuă dialogul cu strămoşul Cacciaguida. Elogiul vechii Florenţe, mai mică, dar mai vrednică. Pamfletul împotriva cetăţii din vremea lui Dante, care s-a extins prin înglobarea populaţiei venetice şi fără scrupule. Evocarea familiilor florentine glorioase de odinioară.

1. O poca nostra nobiltà di sangue,
se gloriar di te la gente fai
qua giù dove l’affetto nostro langue,
4. mirabil cosa non mi sarà mai:
ché là dove appetito non si torce,
dico nel cielo, io me ne gloriai.

«Vai, biata noastră nobleţe de sînge, dacă faci lumea să se laude cu tine aici jos, unde iubirea noastră lîncezeşte, lucru de mirare nu-mi va mai fi vreodată: căci acolo unde pofta nu deviază, adică în cer, cu tine m-am mîndrit» (v. 1-6). După cuvintele rostite de Cacciaguida, despre înnobilarea sa de către împărat şi moartea în cruciadă, acest cînt se deschide cu o meditaţie la adresa mîndriei nobiliare. Jos, pe pămînt, unde sentimentele sînt nesigure şi supuse ispitelor trecătoare, oamenii se fălesc cu titlurile de nobili, pe care le-au dobîndit prin naştere. Dar iată că şi în Paradis, unde nu există dorinţe necurate, Dante, întîlnindu-şi strămoşul nobil, a fost mîndru de el. “În Convivio Dante combate prejudecata celui care consideră că adevărata nobleţe este doar cea de origine” (E.A. Panaitescu). “Pe linia poeţilor stilnovişti, şi Dante afirmase că «e nobleţe oriunde e virtute» (Convivio IV, XIX, 5), iar despre nobleţea de neam, susţinută de civilizaţia feudală, care plasa nobleţea în descendenţa directă, pe linie genetică, dintr-un tată sau un strămoş nobil, afirmase că «neamul nu face persoane nobile, ci persoanele fac nobil neamul» (Convivio IV, XX, 5). Acum pare să-şi atenueze rigoarea acelei poziţii şi să înceapă o mică reapreciere, măcar pe plan afectiv, a conceptului de nobleţe de neam. Dar, avînd în vedere foarte puternicul lui simţ moral, Dante acceptă o asemenea nobleţe doar atunci cînd este vorba despre un patrimoniu moral, care de la străbuni li se transmite urmaşilor şi pe care aceştia sînt în măsură să-l preia, să-l păstreze, să-l actualizeze: aşadar trecutul ca pregătire a ceea ce va veni. În acest cadru nobleţea îşi are valabilitatea şi forţa sa” (T. Di Salvo).

7. Ben se’ tu manto che tosto raccorce:
sì che, se non s’appon di dì in die,
lo tempo va dintorno con le force.
10. Dal ‘voi’ che prima a Roma s’offerie,
in che la sua famiglia men persevra,
ricominciaron le parole mie;

«Chiar că eşti manta ce iute se scurtează; încît, de nu i se adaugă postav din zi în zi, îi dă timpul tîrcoale cu foarfeca. De la ‘voi’ ce Roma întîi l-a oferit, în care familia sa mai puţin insistă, au reînceput vorbele mele» (v. 7-12). Nobleţea e ca o mantie, pe care timpul o erodează şi o scurtează în fiecare zi, dacă nu este completată mereu cu fapte şi gesturi nobile. După această meditaţie generală, călătorul îşi reia cuvintele, folosind cu strămoşul său o adresare politicoasă, ce-a fost mai întîi impusă şi apoi uitată la Roma. “Nobleţea de neam are o viaţă nesigură şi precară, poate fi, cum o spune metafora, o manta care e tăiată şi are nevoie de stofă nouă, este ceva neesenţial pentru fiinţa noastră omenească, e ceva exterior, ca o recunoaştere publică a aprecierii altora pentru faptele noastre pozitive. Doar meritele personale contează şi au valoare: celelalte sînt o completare, pîndită mereu de timpul care ne dă tîrcoale, înarmat cu foarfeca” (T. Di Salvo). “Evul Mediu considera în mod greşit că folosirea, în semn de respect, a pronumelui «voi» s-a răspîndit la Roma, pentru a i se aduce un omagiu astfel lui Iulius Cezar. Totuşi acel obicei a dispărut repede la Roma şi s-a revenit la folosirea lui «tu», care se menţine şi azi în vorbirea dialectală din Lazio. Dante recurge rareori la «voi»: cu Farinata, Cavalcante, Brunetto Latini, Papa Adrian al V-lea, Beatrice” (E.A. Panaitescu).

13. onde Beatrice, ch’era un poco scevra,
ridendo, parve quella che tossìo
al primo fallo scritto di Ginevra.
16. Io cominciai: «Voi siete il padre mio;
voi mi date a parlar tutta baldezza;
voi mi levate sì, ch’i’ son più ch’io.

«iar Beatrice, care era mai într-o parte zîmbind, a părut ca aceea ce-a tuşit, la prima greşeală a Ginevrei, cum stă scris. Am început: ‘Voi sînteţi tatăl meu; voi îmi daţi la a vorbi toată îndrăzneala: voi mă ridicaţi să fiu mai mult ca mine» (v. 13-18). Auzindu-i vorbirea politicoasă, Beatrice, care era puţin mai încolo, a zîmbit, aşa cum doamna de companie a reginei Ginevra a tuşit, cînd i-a surprins întîmplător declaraţiile de dragoste. Dante îşi mărturiseşte mîndria şi recunoştinţa pentru strămoşul care îl ajută să se ridice mai presus de modestele sale limite. “În romanul breton Lancelot du Lac, doamna de Malehaut, şi ea îndrăgostită de Lancelot, a asistat dintr-un colţ la discuţia în care regina Ginevra şi eroul şi-au dezvăluit iubirea reciprocă şi, cu o tuse scurtă, i-a avertizat pe îndrăgostiţi de prezenţa ei şi de faptul că de-acum le ştia secretul. Cu un zîmbet, Beatrice îi subliniază lui Dante slăbiciunea omenească din care provine folosirea lui «voi» în faţa lui Cacciaguida” (E.A. Panaitescu). “La această înălţime îl ridică demnitatea cunoaşterii, acum realizate, că este urmaşul unui cavaler, al unui cruciat, situat aici în ceruri printre luptătorii pentru credinţă” (T. Di Salvo). “Voi sînteţi tatăl meu...: terţina repetă de trei ori pronumele, ca pentru a exprima deplinătatea bucuriei” (Chiavacci Leonardi).

19. Per tanti rivi s’empie d’allegrezza
la mente mia, che di sé fa letizia
perché può sostener che non si spezza.

«Prin atîtea gîrle mi se umple de bucurie mintea, care cu sine-i fericită fiindcă o poate susţine fără a se frînge» (v. 19-21). Mintea călătorului e copleşită de fericire, din numeroase motive, ascultîndu-l pe Cacciaguida. “Adică sînt fericit şi încîntat că mintea mea poate gusta atîta bucurie, fără a fi copleşită de ea” (Steiner). “Mintea e ca un rîu, sau un lac, pe care mulţi afluenţi îl umplu de apă” (Chiavacci Leonardi).

22. Ditemi dunque, cara mia primizia,
quai fuor li vostri antichi e quai fuor li anni
che si segnaro in vostra puerizia;
25. ditemi dell’ovil di San Giovanni
quanto era allora, e chi eran le genti
tra esso degne di più alti scanni».

«Spuneţi-mi aşadar, strămoş drag al meu, cine v-au fost înaintaşii şi care v-au fost anii înscrişi în copilăria voastră: spuneţi-mi de stîna lui San Giovanni cît era pe-atunci şi cine erau oamenii vrednici de cele mai înalte scaune’» (v. 22-27). Dante vrea să afle de la strămoşul său cine i-au fost precursorii, cînd anume a trăit el, cîţi locuitori erau pe-atunci în cetatea ce-l recunoştea pe San Giovanni ca patron spiritual şi care erau familiile de vază. “Sînt patru întrebări adresate de Dante, dar de fapt una singură, care-l îndeamnă pe strămoş să completeze tabloul Florenţei de odinioară, sobră şi decentă, la care făcuse o trimitere sugestivă în cîntul precedent. (...) La asta ţintesc nu atît curiozitatea despre anii copilăriei, cît întrebările mai relevante social despre înaintaşii lui Cacciaguida, numărul locuitorilor din Florenţa şi mai ales ansamblul de valori la care se raportau florentinii, atunci cînd atribuiau funcţiile publice mai importante, ce-i caracterizau pe cetăţeni şi determinau obiceiurile, tonul moral şi social al cetăţii” (T. Di Salvo). “Care v-au fost anii înscrişi: care au fost anii înregistraţi în documentele de pe vremea copilăriei voastre. Anii curenţi erau notaţi («însemnaţi») în documentele oficiale, precum şi în cele private, ale familiei. Aici întreabă aşadar în ce an s-a născut Cacciaguida. Şi poate Dante sugerează că a văzut acele documente de familie, în care era înregistrată data, care efectiv e stabilită cu precizie – deşi într-o perifrază complexă – în versurile următoare” (Chiavacci Leonardi).

28. Come s’avviva allo spirar di venti
carbone in fiamma, così vid’ io quella
luce risplendere a’ miei blandimenti;
31. e come alli occhi miei si fe’ più bella,
così con voce più dolce e soave,
ma non con questa moderna favella,

«Cum învie la suflarea de vînt cărbunele-n foc, aşa văzut-am lumina aceea sclipind la vorbele-mi blînde; şi după ce-n ochii mei s-a făcut mai frumoasă, aşa cu voce mai dulce şi suavă, dar nu în acest grai modern» (v. 28-33). Duhul s-a luminat de fericirea sporită, ca tăciunele în foc. Apoi i-a răspuns în limba florentină de odinioară. “Cacciaguida, reluîndu-şi vorba, foloseşte florentina veche, spre deosebire de cea din vremea lui Dante, care ştia prea bine viteza cu care se schimbă limba vorbită (De Vulgari Eloquentia I, IX, 6-8)” (E.A. Panaitescu).

34. dissemi: «Da quel dì che fu detto ‘Ave’
al parto in che mia madre, ch’è or santa,
s’alleviò di me ond’ era grave,
37. al suo Leon cinquecento cinquanta
e trenta fiate venne questo foco
a rinfiammarsi sotto la sua pianta.

«mi-a spus: ‘Din ziua cînd s-a zis “Ave” pînă la naşterea-n care mama mea, ce-acum e sfîntă, s-a uşurat de povară, la Leul său de cinci sute cincizeci şi treizeci de ori a venit acest foc să se aprindă, sub piciorul lui» (v. 34-39). De cînd îngerul i-a adus Buna Vestire Fecioarei Maria şi pînă la naşterea lui Cacciaguida, planeta Marte s-a reîncălzit de 580 de ori în constelaţia Leului. “Întrucît, după teoria lui Alfraganus, planeta Marte îşi realizează mişcarea de revoluţie în 687 de zile, au trecut 1091 de ani de la 25 martie, ziua Bunei Vestiri (de la care florentinii socoteau anii) pînă în ziua naşterii lui Cacciaguida. Leul său: această constelaţie «are o consistenţă caldă şi uscată ca Marte» (Pietro di Dante)” (E.A. Panaitescu).

40. Li antichi miei e io nacqui nel loco
dove si truova pria l’ultimo sesto
da quei che corre il vostro annual gioco.

«Strămoşii mei cu mine ne-am născut în locul unde se afla odinioară ultima Sestă, pe unde se fuge în jocul vostru de fiecare an» (v. 40-42). Familia lui Cacciaguida s-a născut în centrul Florenţei, pe unde trecea mereu cursa de alergări, de-a lungul anilor. “Florenţa îl sărbătorea în fiecare an pe patronul ei spiritual, Sfîntul Ioan Botezătorul, cu o întrecere al cărei traseu traversa cetatea de la apus la răsărit. Sesta, cartierul de la poarta San Pietro (una dintre numeroasele zone în care era împărţită Florenţa) era ultima pe unde trecea cursa; la începutul ei se afla intrarea pe strada degli Speziali, unde se aflau casele familiei degli Elisei (şi asta ar dovedi teza după care Cacciaguida provine din familia degli Elisei), pe cînd cei din Alighieri îşi aveau casa în zona San Martino, departe de traseul competiţiei. E sigur, în orice caz, că Dante vrea să sublinieze că familia lui, la fel ca toate cele cu origini vechi, locuia în interiorul vechii împrejmuiri a cetăţii” (E.A. Panaitescu).

43. Basti de’ miei maggiori udirne questo:
chi ei si fosser e onde venner quivi,
più è tacer che ragionare onesto.
46. Tutti color ch’a quel tempo eran ivi
da poter arme tra Marte e ‘l Batista,
eran il quinto di quei ch’or son vivi.

«De străbunii mei ajunge să auzi acestea: cine au fost ei şi de unde au venit aici, mai bine să tăcem decît să vorbim. Toţi cei pe-atunci în stare să lupte, între Marte şi Batister, erau a cincea parte din cîţi sînt azi» (v. 43-48). Nu are rost să se insiste în detalii privind strămoşii lui Cacciaguida. Toată Florenţa de-atunci era mult mai mică. “Villani (Cronica VIII, 39) situează populaţia Florenţei din 1300 la «peste treizeci de mii de locuitori». Aşadar, pe vremea lui Cacciaguida, cetatea număra ceva mai mult de şase mii de oameni (trebuie să amintim, în legătură cu asta, că în Evul Mediu adeseori populaţia unei cetăţi se socotea în funcţie de cei care erau în stare să poarte arme). Între Marte şi Batister: adică între Ponte Vecchio, unde se afla o veche statuie mutilată a lui Marte (cf. Infern XIII, 146-147), pe care florentinii o priveau cu o teamă superstiţioasă, şi frumosul San Giovanni” (E.A. Panaitescu). “S-a vorbit mult despre acest îndemn al lui Cacciaguida de-a se trece peste subiectul respectiv şi de-a se considera suficient cît spune el, în termeni generici, despre strămoşii săi. E destul ca Dante să ştie că străbunii lui erau din Florenţa primului cerc al zidurilor de apărare, dintre cei proveniţi din romanii întemeietori ai cetăţii şi aşadar nobili prin naştere, datorită ascendenţei. Orice altă indicaţie despre familie ar fi putut în Paradis să-i dea lui Dante prilejul unei izbucniri de vanitate. Poate că Dante e mulţumit că şi-a revendicat nobleţea şi vechimea familiei; sau poate că nu ştie să spună altceva despre ea şi n-o cunoaşte dincolo de Cacciaguida” (T. Di Salvo).

49. Ma la cittadinanza, ch’è or mista
di Campi, di Certaldo e di Fegghine,
pura vedìesi nell’ultimo artista.
52. Oh quanto fora meglio esser vicine
quelle genti ch’io dico, e al Galluzzo
e a Trespiano aver vostro confine,

«Dar cetăţenimea, ce-acum e amestecată cu cei din Campi, din Certaldo şi din Fegghine, era curată pînă la ultimul meşteşugar. Vai, ce bine era să vă ţineţi prin periferii oamenii de care zic şi la Galluzzo şi Trespiano să vă aveţi hotarul» (v. 49-54). Locuitorii cetăţii nu erau amestecaţi cu veneticii, ca acum. Ar fi fost de preferat ca Florenţa să nu se extindă şi să nu-i includă pe ţăranii din împrejurimi. “Din satele dimprejurul Florenţei (Campi este în valea Bisenzio, Certaldo în Valdelsa, Figline în Valdarno) a venit lumea nouă care a alterat puritatea neamului roman, din care se trăgeau locuitorii vechii Florenţe. La Galluzzo (un tîrg la două mile de Florenţa, pe drumul spre Siena) şi la Trespiano (localitate în apropiere de Florenţa, pe drumul spre Bologna) erau graniţele cetăţii pe vremea lui Cacciaguida” (E.A. Panaitescu).

55. che averle dentro e sostener lo puzzo
del villan d’Aguglion, di quel da Signa,
che già per barattare ha l’occhio aguzzo!
58. Se la gente ch’al mondo più traligna
non fosse stata a Cesare noverca,
ma come madre a suo figlio benigna,

«decît să-i aveţi înăuntru şi să suportaţi duhoarea ţăranului din Aguglion, din Signa, care fireşte că-i cu ochiul ascuţit la furtişag! Dacă oamenii ce-n lume rătăcesc mai rău nu s-ar fi ticăloşit în faţa lui Cezar, ci ca o mamă pe fiul ei l-ar fi îndrăgit» (v. 55-60). Noile categorii de locuitori au alterat nobleţea de origine şi comportament a florentinilor. Această rătăcire se datorează confuziei istorice, prin care locul de conducător politic al Cezarului este uzurpat de ambiţiile Bisericii. Distrugerea echilibrului politic duce la încurcătură şi promiscuitate socială. “Indignarea Poetului pe lumea nouă se concentrează pe două personaje, în care duhoarea ţăranului a devenit şi murdărie morală. Primul este Baldo di Guglielmo d’Aguglione sau Aquilone (un castel din Val di Pesa), un faimos jurist care a participat la viaţa politică a cetăţii. A fost, printre altele, promotorul reformei din 2 septembrie 1311, prin care a fost reconfirmată exilarea ghibelinilor şi a guelfilor albi, printre care era şi Dante. Al doilea personaj este Fazio dei Morubaldini da Signa, şi el un jurist; necinstea în plan politic este dovedită prin trecerea sa neaşteptată din gruparea albilor în cea a negrilor «pentru nelegiuiri» (Compagni, Cronica II, 23)” (E.A. Panaitescu).

61. tal fatto è fiorentino e cambia e merca,
che si sarebbe volto a Simifonti,
là dove andava l’avolo alla cerca;
64. sarìesi Montemurlo ancor de’ Conti;
sarìeno i Cerchi nel piovier d’Acone,
e forse in Valdigrieve i Buondelmonti.

«cutare nu se făcea florentin, să vîndă şi să schimbe, ci s-ar fi dus la Simifonti, acolo unde străbunul lui umbla la agonisit; ar fi Montemurlo încă al neamului de’ Conti; ar fi Cerchi în parohia Acone; şi-n Valdigrieve poate Bondelmonti» (v. 61-66). Alte dovezi ale decăderii morale ilustrate de Florenţa: un oarecare nu s-ar fi stabilit aici, pentru a se îmbogăţi prin activităţi negustoreşti şi tranzacţii, ci ar fi stat cu strămoşii lui, care făceau speculaţii prin castelul Semifonte (în Val d’Elsa). Castelul Montemurlo încă le-ar aparţine conţilor Guidi, iar puternicele familii Cerchi şi Buondelmonti ar trăi departe de aceste locuri. “Revine ideea dominantă din gîndirea politică a lui Dante: originea tuturor blestemăţiilor este războiul pornit de Biserica hrăpăreaţă şi coruptă împotriva Imperiului, care s-a pomenit cu diminuarea propriei autorităţi şi a propriei puteri, în faţa cetăţilor italiene. Acestea, la fel ca Florenţa guelfă, au putut să crească astfel şi să absoarbă toate periferiile. După Torraca, în schimb, Dante ar vrea să facă aluzie la «Tratatul de la San Genesio (11 noiembrie 1197), cînd cetăţile şi seniorii din Toscana s-au unit într-o ligă de apărare şi atac, în prezenţa a doi cardinali, şi au semnat că nu primesc nici un împărat sau nunţiu sau reprezentant... decît cu aprobarea şi mandatul special al Bisericii romane. De la Semifonte (castel din Valdelsa) a venit la Florenţa familia dei Velluti, iar Lippo, unul dintre membrii ei, ţinînd de gruparea Negrilor, a fost printre conducătorii rebeliunii magnaţilor împotriva lui Giano della Bella şi unul dintre cei vinovaţi de căderea guvernării echilibrate a Albilor. (...) Dacă autoritatea Imperiului ar fi rămas intactă, n-ar fi intrat în criză nici feudalismul, dezorganizat şi incapabil să reziste în faţa asalturilor date de tinerele Comune. Astfel nu doar că Florenţa a cucerit suburbiile şi a permis să devină cetăţeni ai săi nişte aventurieri ca familia Velluti, dar şi-a sporit şi numărul nobililor. De fapt Comunele, ieşite victorioase din luptele împotriva feudalilor, le-au impus nobililor din regiune, după cum aminteşte Mattalia, fie mutarea definitivă în oraş, fie o şedere anuală, cu titlu de garanţie şi control eficient. Creşterea numărului de familii nobile şi provenienţa lor diversă au contribuit la sporirea conflictelor. Castelul de la Montemurlo, situat între Pistoia şi Prato, era o feudă imperială a conţilor Guidi (numiţi la Florenţa i Conti, prin antonomazie, fiindcă erau printre cele mai puternice familii feudale din Toscana) care, nefiind în măsură să-l apere împotriva celor din Pistoia, l-au cedat Florenţei în 1219. Originari din Acone, în Val di Sieve, Cerchi s-au mutat la Florenţa în sec. al XII-lea, devenind în scurtă vreme una dintre familiile cele mai bogate (prin afacerile lor înfloritoare) şi mai puternice (fiindcă au fost în fruntea guelfilor albi). Familia Buondelmonti (unul din mebrii săi a reprezentat cauza directă a conflictului intern din Florenţa; cf. versurile 140-144) a ocupat castelul Montebuoni, în Val di Greve, pînă în 1135, an în care a fost distrus de florentini, iar familia a trebuit să se mute în cetatea condusă de semnul crinului (cf. Villani, Cronica IV, 36)” (E.A. Panaitescu).

67. Sempre la confusion delle persone
principio fu del mal della cittade,
come del vostro il cibo che s’appone;
70. e cieco toro più avaccio cade
che cieco agnello; e molte volte taglia
più e meglio una che le cinque spade.

«Mereu amestecul de oameni a fost început de boală în cetate, ca-n voi hrana ce se-ndoapă; şi taurul orb mai iute cade ca mielul orb; şi de multe ori taie mai bine şi mai adînc o spadă decît cinci» (v. 67-72). Populaţia neomogenă este mereu un motiv de conflict intern într-o societate, aşa cum mîncarea recent înghiţită se digeră mai greu în stomac, suprapusă peste cealaltă. Animalul mare, dezorientat, este pradă mai uşoară decît cel mic, iar un singur luptător, hotărît, este mai periculos decît un grup aflat în disensiune. “Din Politica lui Aristotel, Dante a derivat principiul că prăbuşirea unei cetăţi este provocată de dezordinea şi dezechilibrul provocate de suprapunerea elementelor străine peste cele indigene. În plus o cetate mare şi smintită (taurul orb) este guvernată cu mai multă dificultate decît o cetate mică şi smintită (mielul orb), fiindcă atrage mai uşor asupra ei atacurile duşmanilor; apoi un stat poate acţiona cu mai multă fermitate şi eficienţă, cînd cetăţenii săi nu sînt foarte numeroşi (taie mai bine şi mai adînc o spadă decît cinci)” (E.A. Panaitescu).

73. Se tu riguardi Luni e Urbisaglia
come sono ite, e come se ne vanno
di retro ad esse Chiusi e Sinigaglia,
76. udir come le schiatte si disfanno
non ti parrà nova cosa né forte,
poscia che le cittadi termine hanno.

«Dacă te uiţi la Luni şi Urbisaglia unde au ajuns şi după ele cum se ţin Chiusi şi Sinigaglia, să auzi că neamurile pier nu ţi se va părea lucru nou sau greu, după ce s-au stins cetăţile» (v. 73-78). Istoria a asistat la decăderea unor cetăţi prospere; pe lîngă acestea, destrămarea unor mari familii nu e de neimaginat. “Decăderea vechii cetăţi etrusce Luni, pe malul rîului Magra (Infern XX, 47), a fost provocată de sarazini, pe cînd vizigoţii au distrus Urbisaglia (Urbs Salvia), lîngă Tolentino. Pe vremea lui Dante erau deja pe cale de dispariţie două cetăţi odinioară înfloritoare: etrusca Chiusi, în Val di Chiana, şi romana Sena Gallica, Sinigaglia, a cărei decădere se datora malariei şi devastărilor la care a fost supusă, întîi de barbari şi ulterior de către seniorii din Romagna” (E.A. Panaitescu). “Toată istoria omenirii se supune legii ciclurilor de existenţă şi de moarte; asupra oricărui lucru insistă o forţă negativă, care îl îndreaptă spre distrugere. Şi vine ca o confirmare exemplul cu patru cetăţi ilustre odinioară, acum aproape inexistente. Iar dacă se prăbuşesc cetăţile, nu trebuie să ne mire sfîrşitul marilor familii” (T. Di Salvo).

79. Le vostre cose tutte hanno lor morte,
sì come voi; ma celasi in alcuna
che dura molto, e le vite son corte.
82. E come ‘l volger del ciel della luna
cuopre e discuopre i liti sanza posa,
così fa di Fiorenza la Fortuna:

«Lucrurile voastre toate îşi au moartea, la fel ca voi; dar se ascunde în vreunul care ţine mult; iar vieţile sînt scurte. Şi cum rotirea-n cerul Lunii acoperă şi descoperă ţărmuri fără odihnă, aşa face cu Florenţa Fortuna» (v. 79-84). Moartea stă pitită în orice fenomen din lumea pămîntească, chiar şi atunci cînd acesta pare să dureze mult. Însă viaţa omului e scurtă şi el nu percepe caracterul perisabil al tuturor celor ce-l înconjoară. Cu toţii ne supunem fluxului şi refluxului creat de soartă şi nu ne putem sustrage acestei mişcări eterne, care provoacă dispariţia familiilor de vază din trecut. “Fenomenul mareelor, legat de influenţa Lunii, nu este o descoperire ştiinţifică dantescă. Evul Mediu o limpezise de multă vreme. Trebuie mai degrabă să notăm tonul accentuat elegiac ce însoţeşte această pagină, care arată concepţia istorică a lui Dante: pe agitaţia, compunerea, descompunerea neamurilor, pe naşterea şi moartea sau decăderea cetăţilor, pe toată activitatea prin care oamenii îşi dau silinţa – apasă puterea Fortunei, care în ultimă analiză se rezolvă prin puterea lui Dumnezeu. Nu există nimic nemuritor în această întîmplare pămîntească: doar divinitatea este eternă, şi eternitatea le este dăruită pe lume celor care viaţa pe pămînt au văzut-o ca pe o călătorie, oamenilor care s-au considerat nişte drumeţi, a căror expediţie se încheie în afara acestei lumi. Cine acceptă legea şi o transformă într-o regulă de viaţă, nu se miră de moarte, de asfinţitul cetăţilor sau al neamurilor vechi, care totuşi s-au bucurat de faimă” (T. Di Salvo).

85. per che non dee parer mirabil cosa
ciò ch’io dirò delli alti Fiorentini
onde è la fama nel tempo nascosa.
88. Io vidi li Ughi e vidi i Catellini,
Filippi, Greci, Ormanni e Alberichi,
già nel calare, illustri cittadini;

«Nu trebuie să pară lucru de mirare ce voi spune despre marii florentini, a căror faimă în timp e ascunsă. I-am văzut pe Ughi, i-am văzut pe Catellini, Filippi, Greci, Ormanni şi Alberichi, acum la apus, iluştri cetăţeni» (v. 85-90). Ţinînd seama de decăderea generală a vechilor glorii, nu trebuie să ne mire destrămarea unor familii florentine celebre, al căror nume este acum învelit în uitare. “Cacciaguida enumeră familiile care, după o perioadă de mare înflorire, intraseră deja în fază decadentă pe vremea lui şi dispăruseră complet pe vremea lui Dante (cf. şi Villani, Cronica IV, 11-13)” (E.A. Panaitescu).

91. e vidi così grandi come antichi,
con quel della Sannella, quel dell’Arca,
e Soldanieri e Ardinghi e Bostichi.

«şi-am văzut pe cît de mari, pe-atît de vechi, cu della Sannella, dell’Arca şi Soldanieri şi Ardinghi şi Bostichi» (v. 91-93). “Toate sînt familii de importanţă locală, semne lăsate de vreme în memoria urmaşilor, însă doar a celor interesaţi şi emoţional legaţi de trecutul propriului oraş. (...) Ele sînt valoroase nu ca atare, ci pentru semnificaţia cu care sînt învestite” (T. Di Salvo).

94. Sovra la porta ch’al presente è carca
di nova fellonia di tanto peso
che tosto fia iattura della barca,
97. erano i Ravignani, ond’ è disceso
il conte Guido e qualunque del nome
dell’alto Bellincione ha poscia preso.

«Mai sus de poarta ce-n prezent e apăsată de noi ticăloşii aşa de grele că îndată se va scufunda barca, erau Ravignani, din care a coborît contele Guido şi toţi cei care apoi şi-au luat numele de la măreţul Bellincione» (v. 94-99). Dincolo de Porta San Pietro – unde pe vremea lui Dante stăteau membrii familiei Cerchi, ce-au înteţit luptele civile din Florenţa – odinioară locuia mîndra familie Ravignani, cu celebrii săi descendenţi. “Ticăloşiile ce vor duce la prăbuşirea Florenţei sînt cele ale familiei Cerchi (lume nouă, fiindcă a venit nu demult în zona aceea), care în 1280 a cumpărat de la conţii Guidi cartierul situat lîngă poarta San Pietro. Totuşi nu e limpede pentru toată lumea sensul care trebuie atribuit pentru ticăloşii: Torraca propune «răutăţi», Del Lungo, cu referire la comportamentul ambiguu al familiei Cerchi, în clipa intrării în Florenţa a lui Charles de Valois, pe cel de «trădare a partidului şi a cetăţii». Termenul s-ar putea referi şi la conflictele interne provocate de familia Cerchi, conducătoarea facţiunii albilor din Florenţa” (E.A. Panaitescu). “Şeful familiei Ravignani a fost Bellincione Berti, a cărui fiică, vrednica Gualdrada (Infern XVI, 37), s-a măritat cu Guido Guerra, strămoşul conţilor Guidi. O altă fiică s-a măritat cu Ubertino Donati, iar descendenţii lor au fost numiţi Bellincioni; apoi acest nume faimos a fost de mai multe ori reluat în familia Adimari, derivată dintr-o altă fiică a lui Bellincione” (E.A. Panaitescu).

100. Quel della Pressa sapeva già come
regger si vuole, e avea Galigaio
dorata in casa sua già l’elsa e ‘l pome.

«Della Pressa ştiau deja cum se domneşte, iar Galigai aveau deja acasă mînerul şi garda aurite» (v. 100-102). O familie avea deja experienţă la guvernare, iar alta deja îşi arăta podoabele boiereşti. “Avem veşti despe aceste familii ghibeline de la Villani (Cronica IV, 10; V, 39; VI, 65 şi 78; cf. şi Compagni, Cronica I, 12): prima locuia în cartierul de lîngă Dom, a doua, ai cărei membri se puteau mîndri purtînd titlul de cavaler şi spada cu mîner aurit (simbol al ordinului cavaleresc), în cel de lîngă biserica Orsanmichele” (E.A. Panaitescu).

103. Grand’ era già la colonna del Vaio,
Sacchetti, Giuochi, Fifanti e Barucci
e Galli e quei ch’arrossan per lo staio.
106. Lo ceppo di che nacquero i Calfucci
era già grande, e già eran tratti
alle curule Sizii e Arrigucci.

«Era lung odinioară stîlpul Vaio, la Sacchetti, Giuochi, Fifanti şi Barucci şi Galli şi la cei ce încă se roşesc de la înşelăciune. Tulpina din care s-au născut Calfucci era mare pe-atunci şi deja erau în slujbe cu putere Sizii şi Arrigucci» (v. 103-108). Stema unor familii era pe-atunci impunătoare – inclusiv cea a neamului Chiaromontesi, care apoi s-a discreditat prin escrocherii. “Familia Pigli, a cărei stemă era o fîşie verticală de Vaio (piele prelucrată, utilizată ca ornament) în cîmp roşu, era ghibelină, ca toate familiile aici enumerate, cu excepţia neamului Sacchetti. Aceştia din urmă au fost duşmani înverşunaţi ai neamului Alighieri, cu care s-au împăcat abia în 1342, după intervenţia Ducelui de Atena. Încă se roşesc de-nşelăciune: frauda pusă la cale împotriva comunei florentine de Donato dei Chiaromontesi, care vindea sarea cu o măsură falsificată, a fost deja amintită de Dante în Purgatoriu (cîntul XII, versul 105). Tulpina familiei Calfucci a ţinut de marele consorţiu al familiei Donati (Villani, Cronica IV, 11). Tot Villani (Cronica IV, 10; V, 39) ne informează că Sizii şi Arrigucci au fost familii de parte guelfă. Slujbe cu putere: în Roma antică funcţiile de curuli le erau rezervate înalţilor magistraţi” (E.A. Panaitescu).

109. Oh quali io vidi quei che son disfatti
per lor superbia! e le palle de l’oro
fiorìan Fiorenza in tutt’ i suoi gran fatti.
112. Così facìeno i padri di coloro
che, sempre che la vostra chiesa vaca,
si fanno grassi stando a consistoro.

«Vai, cum i-am văzut pe cei ce-acum sînt sfărîmaţi de făloşenie! şi bilele de aur înfloreau Florenţa în faptele-i măreţe. Aşa făceau părinţii celor ce, mereu cînd biserica vi-i văduvită, se-ngraşă stînd în consistor» (v. 109-114). Erau odinioară în culmea gloriei familii care acum sînt izgonite şi distruse. “Cacciaguida îi aminteşte aici pe Uberti (cf. Infern X, 31 sqq.), consideraţi «părinţii cetăţii» (Ottimo), pînă în clipa cînd au apărut primele conflicte civile, şi pe Lamberti (a căror stemă era cu bile de aur pe cîmp albastru), înaltă familie ghibelină, şi ea, ca şi degli Uberti, izgonită în exil după înfrîngerea de la Montaperti (1260). Printr-un vechi privilegiu, membrii celor două neamuri tocmai amintite de Dante erau «autori şi protectori» (Ottimo) ai diecezei Florenţa, pe care o administrau în toată perioada cînd sediul episcopal rămînea vacant, avînd grijă să obţină cîştiguri grase de pe urma acestei atribuţii” (E.A. Panaitescu).

115. L’oltracotata schiatta che s’indraca
dietro a chi fugge, e a chi mostra ‘l dente
o ver la borsa, com’ agnel si placa,
118. già venìa sù, ma di picciola gente;
sì che non piacque ad Ubertin Donato
che poi il suocero il fe’ lor parente.

«Mişelul pîlc ce turbat goneşte pe cine fuge, dar la cine-i arată colţii ori punga se gudură ca mielul, deja îşi făcea drum, dar era de lume măruntă; încît nu i-a plăcut lui Ubertin Donato cu cine apoi socrul l-a încuscrit» (v. 115-120). Neamul Adimari, care era fioros cu cei învinşi, dar linguşitor cu cei puternici, era pe cale de afirmare, în ciuda originii sale modeste. Înrudirea cu familia aceea nu era încă motiv de mîndrie. “Pentru a înţelege pe deplin violenţa indignării care se abate asupra familiei Adimari (cf. şi Infern VIII, 31-63), trebuie să amintim că un membru al acestei familii, Boccaccino dei Cavicciuli Adimari, a cerut şi a obţinut din partea comunei florentine ca bunurile lui Dante, deja condamnat la exil, să fie toate confiscate. Dante consideră familia Adimari de origini modeste, însă de fapt era din cele mai vechi şi nobile neamuri florentine, încît poetul crede că a fost o ruşine pentru Ubertino Donati, însurat cu fiica lui Bellincione Berti, că s-a înrudit prin căsătoria unei surori a soţiei, cu mişelul pîlc” (E.A. Panaitescu). “Aici cronica familiilor florentine coboară pînă la a reţine micile resentimente şi bîrfe lansate pe la colţuri, despre nemulţumirile lui Donati. Fără îndoială mai incisivă este reprezentarea celor din familia Adimari, în caracteristica lor psihologică şi socială: feroci ca zmeii şi blînzi ca mieii, după împrejurări” (T. Di Salvo).

121. Già era ‘l Caponsacco nel mercato
disceso giù da Fiesole, e già era
buon cittadino Giuda e Infangato.
124. Io dirò cosa incredibile e vera:
nel picciol cerchio s’entrava per porta
che si nomava da quei della Pera.

«Deja coborîse Caponsacco în tîrg din Fiesole şi deja erau cetăţeni de vază Giuda şi Infangato. Voi spune lucru incredibil şi adevărat: în cercul mic se intra pe poarta care se numea după cei din della Pera» (v. 121-126). Unii se stabiliseră de-acum la Florenţa, pe vremea lui Cacciaguida, iar alţii se afirmaseră deja acolo. Primul cerc de ziduri avea chiar o poartă, numită după neamul care locuia în zonă. “Villani (Cronica IV, 11 şi 13) aminteşte că toate aceste trei familii ţineau de partidul ghibelin. (...) În trecut puterea şi faima familiei, deja dispărute pe vremea lui Dante, erau atît de mari încît poarta din zidurile vechi, în apropierea căreia îşi avea casa, se numea poarta Peruzza” (E.A. Panaitescu).

127. Ciascun che della bella insegna porta
del gran barone il cui nome e ‘l cui pregio
la festa di Tommaso riconforta,
130. da esso ebbe milizia e privilegio;
avvegna che con popol si rauni
oggi colui che la fascia col fregio.

«Toţi ce poartă frumosul însemn al marelui baron, cu nume şi vrednicie amintite în hramul Tomii, de la el au primit rang şi privilegii; cu toate că lîngă popor se ţine azi cel ce-l înfăşoară cu podoaba» (v. 127-132). Cei care au fost înnobilaţi pe-atunci de marchizul Ugo de Toscana şi-au inclus pe stemă însemnele sale. Iar acesta, întemeietor al nobilimii florentine, a murit în ziua Sfîntului Toma şi a fost mereu evocat de locuitorii cetăţii la data respectivă. Iar unul dintre ei (Giano della Bella), îşi mai expune stema, cu toate că a fraternizat cu poporul împotriva nobililor. “Multe familii florentine (Giandonati, Pulci, Nerli, della Bella, Gargalandi, Ciuffagni, Alepri) au pe stema lor şapte dungi roşii pe cîmp alb, care împodobeau steagul lui Ugo cel Mare de Brandenburg, marchiz de Toscana, căpitanul împăratului Otto al III-lea. Stabilit în Toscana, Ugo a întemeiat aici, prin jurămînt, şapte mănăstiri, printre care cea de la Florenţa, unde a fost îngropat la moartea lui (1001) şi unde în fiecare an, la comemorarea dispariţiei sale, 21 decembrie, de sărbătoarea Sfîntului Apostol Toma, se organizau sărbători solemne. Urmaşul uneia din aceste familii, a cărei nobleţe datează de pe vremea lui Ugo cel Mare, este Giano della Bella, care cu faimoasele sale «Ordonanţe de justiţie» (1293) a apărat poporul de abuzurile săvîrşite de nobili şi bogaţi” (E.A. Panaitescu).

133. Già eran Gualterotti e Importuni;
e ancor sarìa Borgo più quieto,
se di novi vicin fosser digiuni.
136. La casa di che nacque il vostro fleto,
per lo giusto disdegno che v’ha morti
e puose fine al vostro viver lieto,

«Odinioară erau Gualterotti şi Importuni; şi încă ar fi Borgo mai liniştit, dacă de noii vecini s-ar lipsi. Casa-n care s-a născut jalea voastră, pentru dreapta indignare ce v-a răpus şi-a pus capăt traiului vostru vesel» (v. 133-138). Încă de-atunci existau unele familii înfloritoare. Iar un cartier florentin ar fi acum mai paşnic, dacă nu s-ar fi stabilit acolo neamul Buondelmonti, proaspăt îmbogăţit. “La Borgo Santi Apostoli, alături de Gualterotti şi Importuni, s-a stabilit de asemeni familia Buondelmonti, venită din Oltrarno, şi a declanşat discordiile civile (versurile 136-147)” (E.A. Panaitescu).

139. era onorata, essa e suoi consorti:
o Buondelmonte, quanto mal fuggisti
le nozze sue per li altrui conforti!
142. Molti sarebber lieti, che son tristi,
se Dio t’avesse conceduto ad Ema
la prima volta ch’a città venisti.

«era onorată, ea şi consoartele ei: vai, Buondelmonte, ce rău ai fugit de nuntă, la sfatul altuia! Mulţi ar fi veseli, care sînt trişti, dacă Domnul te-ar fi lăsat în Ema, de prima dată cînd în cetate ai venit» (v. 139-144). Un neam respectat (Buondelmonti) a decăzut şi a pierit, după ce-a declanşat încleştarea civilă în Florenţa, prin logodna anulată şi promisiunea încălcată de unul dintre vlăstarele sale. Mai bine ar fi pierit acela, înecat în rîul Ema, înainte de-a pune piciorul în cetate! “Buondelmonte dei Buondelmonti, logodnicul unei fetişcane din familia Amidei, şi-a încălcat jurămîntul, lăsîndu-se convins de Gualdrada Donati (la sfatul altuia) să se însoare cu una dintre fiicele sale. Acest fapt a provocat indignarea familiei Amidei, care a vrut să răzbune jignirea omorîndu-l pe Buondelmonte. Istoricii florentini (Villani, Cronica V, 38; Compagni, Cronica I, 2), care amintesc tragicul episod petrecut în 1215, pun pe seama acestei discordii împărţirea Florenţei în guelfi (partidul familiei Buondelmonti) şi ghibelini (partidul familiei Amidei). Ema este un rîu din Val di Greve, ce trebuia traversat cînd se venea de la Montebuono, castelul strămoşesc al familiei Buondelmonti, la Florenţa. Familia se mutase în oraş încă din 1135, dar probabil unii dintre membrii săi rămăseseră la ţară, locuind la Florenţa doar într-o etapă ulterioară. Buti povesteşte că, atunci cînd Buondelmonte a trecut pe-acolo prima dată, era cît pe ce să se înece în Ema” (E.A. Panaitescu).

145. Ma convenìesi, a quella pietra scema
che guarda ‘l ponte, che Fiorenza fesse
vittima nella sua pace postrema.

«Dar e scris ca pietrei ciobite, ce străjuieşte podul, Florenţa să-i aducă jertfă, la sfîrşitul vieţii-n pace» (v. 145-147). Destinul Florenţei era să-i ofere o victimă statuii lui Marte, dispusă pe Ponte Vecchio. “Despre această piatră ciobită, în care cei vechi au crezut că văd o statuie a lui Marte, protectorul cetăţii de pe vremea cînd era păgînă, Dante vorbise în Infern XIII, 146. Spiritul războinic, după cum arăta această tristă prezenţă, apăsa asupra cetăţii ca o forţă misterioasă, ce pretindea mereu victime pentru a se potoli” (T. Di Salvo).

148. Con queste genti, e con altre con esse,
vid’ io Fiorenza in sì fatto riposo,
che non avea cagione onde piangesse.
151. Con queste genti vid’ io glorioso
e giusto il popol suo, tanto che ‘l giglio
non era ad asta mai posto a ritroso,
154. né per division fatto vermiglio».

Laszlo Alexandru
(nr. 4, aprilie 2018, anul VIII)