Lectura lui Dante. Profeția exilului (Paradis XVII)

Al cincilea cer, al lui Marte. Frămîntarea lui Dante în legătură cu viitorul care-l așteaptă. Cacciaguida îi prevestește, cu vorbe limpezi, exilul sărăcăcios și umilitor. Avertismente în legătură cu ostilitatea periculoasă a tovarășilor exilați. Elogierea lui Cangrande della Scala. Poezia, ca răscumpărare a suferințelor, dacă este onestă și curajoasă, asigură gloria lui Dante în fața posterității.

            1. Qual venne a Climenè, per accertarsi
            di ciò ch’avea incontro a sé udito,
            quei ch’ancor fa li padri ai figli scarsi;
4. tal era io, e tal era sentito
            e da Beatrice e dalla santa lampa
            che pria per me avea mutato sito.

«Cum a venit la Climene, pentru a se convinge de ce-a auzit împotriva sa, cel ce încă mînie taţi pe fiii lor; aşa eram eu şi aşa mă simţeau Beatrice şi sfînta sclipire, care mai-nainte pentru mine şi-a schimbat locul» (v. 1-6). În mitologia antică, Faeton s-a dus agitat și curios s-o întrebe pe mama sa dacă era sau nu cu adevărat fiul lui Apolo. La fel de curios a devenit și Dante să-și afle soarta viitoare, din gura strămoșului Cacciaguida, care venise în Paradis să stea de vorbă cu el. “Faeton, auzind de la Epafos (amicul lui și fiul lui Jupiter) că el nu era fiul lui Apolo, zeul soarelui, a vrut să afle de la mama sa Climene adevărul. Atunci Apolo, pentru a-l potoli, i-a dat voie să conducă de-a lungul unei zile carul soarelui, iar asta a provocat apoi moartea lui Faeton (cf. Infern XVII, 106-108; Ovidiu, Metamorfoze I, 747 sqq.). La fel și Dante așteaptă cu neliniște să afle explicația celor auzite împotriva sa de la Farinata (Infern X, 79-81), Brunetto Latini (Infern XV, 61-72), Vanni Fucci (Infern XXIV, 140-151), Oderisi da Gubbio (Purgatoriu XI, 139-141)” (E.A. Panaitescu).

            7. Per che mia donna «Manda fuor la vampa
            del tuo disio», mi disse, «sì ch’ella esca
            segnata bene della interna stampa;

«La care doamna mea ‘Azvîrle flacăra dorinţei’, mi-a spus, ‘să iasă bine modelată din pecetea interioară» (v. 7-9). Beatrice l-a îndemnat să dea glas curiozității sale intense. “Dorința fierbinte țîșnește din inimă prin cuvinte, ca o flacără care se proiectează afară din cuptor. Puternica metaforă ne spune deja cît de mult apasă această ultimă întrebare sufletul lui Dante, cu o forță care nu mai poate fi reținută” (Chiavacci Leonardi).

            10. non perché nostra conoscenza cresca
            per tuo parlare, ma perché t’ausi
            a dir la sete, sì che l’uom ti mesca».

«nu pentru a ne spori nouă cunoaşterea prin vorbele tale, ci să te deprinzi a-ţi zice setea, ca omul să-ţi toarne’» (v. 10-12). Dante trebuie să-și formuleze cu voce tare curiozitățile nu pentru a le aduce la cunoștința duhurilor fericite, ci pentru a se obișnui el însuși cu exprimarea limpede a gîndurilor sale. “Beatrice îl îndeamnă pe poet să vorbească limpede și fără teamă; ca orice duh fericit, știe dinainte ce anume va spune Dante: din cuvintele lui, duhurile nu vor avea un plus de cunoaștere. Dar e bine pentru Dante să vorbească, să nu-și uite condiția de om destinat să trăiască printre ceilalți oameni. Solicitarea Beatricei este un avertisment implicit pentru ceea ce se va spune mai tîrziu: el va pleca în exil și trebuie de aceea să învețe să-și exprime dorințele, fiindcă oamenii nu vor putea să i le ghicească” (T. Di Salvo).

            13. «O cara piota mia che sì t’insusi,
            che, come veggion le terrene menti
            non capere in triangol due ottusi,
16. così vedi le cose contingenti
            anzi che sieno in sé, mirando il punto
            a cui tutti li tempi son presenti;

«‘Vai, scumpă rădăcină a mea, care te-nalţi că, după cum văd minţile pămînteşti că nu-ncap în triunghi două obtuze, la fel vezi lucrurile contingente înainte de-a fi ca atare, privind punctul unde toate timpurile-s prezente» (v. 13-18). Călătorul îl elogiază pe strămoșul său care, fiind deja în Paradis, vede toate evenimentele trecute, prezente și viitoare din viața oamenilor, la fel de limpede cum aceștia văd că două unghiuri obtuze nu încap într-un triunghi (deoarece suma unghiurilor din triunghi nu poate depăși 180 de grade). Cunoaștere limpede a tuturor faptelor pămîntești este posibilă prin reflectarea lor pe chipul lui Dumnezeu. “Și în cîntul XXVIII Dumnezeu va apărea ca un punct, pentru a indica lipsa dilatării sale în spațiu, caracterul său imaterial și spiritual precum și absența dimensiunii sale istorice. El e în afara spațiului și a timpului, iar istoria tuturor timpurilor îi este mereu prezentă, întrucît El este mereu prezentul. Astfel sînt, cu ajutorul harului, inclusiv duhurile fericite” (T. Di Salvo).

            19. mentre ch’io era a Virgilio congiunto
            su per lo monte che l’anime cura
            e discendendo nel mondo defunto,

«pe cînd eram împreună cu Virgiliu, pe muntele ce vindecă sufletele şi coborînd în lumea defunctă» (v. 19-21). De-a lungul călătoriei prin Infern și Purgatoriu, Dante a fost deja avertizat sau amenințat, în legătură cu soarta aspră care-l așteaptă. “Purgatoriul vindecă și eliberează nu atît de păcate, care nu mai au puterea de a fi reafirmate, ci de slăbiciunea de care voința a fost copleșită în urma păcatului; acum trebuie redată voinței forța necesară pentru saltul divin” (T. Di Salvo).

            22. dette mi fuor di mia vita futura
            parole gravi, avvegna ch’io mi senta
            ben tetragono ai colpi di ventura;

«mi s-au spus despre viaţa-mi viitoare vorbe grele, deşi mă simt ca un cub în loviturile soartei» (v. 22-24). În ciuda acestor sumbre auspicii, poetul rămîne foarte ferm în decizia de-a nu ceda în fața adversităților. “Pe fundalul marcat de pasiunea morală (imaginea vechii Florențe, prezentate în lume ca model al reînnoirii dorite) și de notele intime sufletești (meditația dureroasă despre soarta sa zbuciumată), se profilează acum figura însăși a Poetului, a cărui poveste are un început precis (vei părăsi orice lucru scump şi drag), cu împrejurări clar indicate (regretul plecării: aşa din Florenţa va trebui să pleci; amărăciunea sărăciei: vei simţi ce amară e pîinea altuia; greutatea neînțelegerii și a neîncrederii: și încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă; proba crucială a singurătății: cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate), pentru a se sublima apoi în certitudinea unei misiuni morale (v. 124-135) și a unui viitor glorios (v. 98). Contrastul dintre Florența de odinioară și Florența prezentă, trasat în cele două cînturi precedente, este «motivul subînțeles al dramei vieții sale cetățenești și al catastrofei prin care deocamdată s-a încheiat: exilul. Iar exilul, cu neliniștea dată de depărtare, cu sărăcia, cu turma ticăloasă și neghioabă, cu umilințele și totodată cu alinarea oferită de bunii aliați, este înfățișat în trăsături ample de un suflet foarte sensibil, care suferă din cauza tuturor loviturilor… dar pe toate le susține și le depășește: ca un cub în loviturile soartei. Le susține prin acea demnitate de sine, de care este mereu stăpînit, prin acea speranță care e chiar mai mare decît cealaltă, cîtuși de puțin privată și contingentă, a revenirii în cetatea lui, speranța de nemurire și glorie, de aprobare și laudă în zilele viitoare. El, ca toți oamenii mari, trăiește nu în prezent, ci în viitor» (Croce)” (E.A. Panaitescu). “Ca un cub în loviturile soartei: Figura omului care luptă cu demnitate împotriva sorții, îmbărbătat de curajul moral și de conștiința curată, este cea pe care Dante o oferă despre sine însuși în poem (vezi mai ales cuvintele spuse lui Brunetto în Inf. XV, 91-96) și a rămas despre el în imaginația populară. Și chiar așa a fost, înfruntînd în viața sa nenorociri multe și grave, fără a-și pierde acea supremă forță spirituală, care l-a ajutat să-și ducă la bun sfîrșit opera” (Chiavacci Leonardi).

            25. per che la voglia mia sarìa contenta
            d’intender qual fortuna mi s’appressa:
            ché saetta previsa vien più lenta».
28. Così diss’ io a quella luce stessa
            che pria m’avea parlato; e come volle
            Beatrice, fu la mia voglia confessa.

«Voia mi s-ar împlini de-a şti ce soartă mi se pregăteşte, fiindcă săgeata prevăzută mai încet zboară’. Aşa i-am spus eu acelei lumini ce înainte îmi vorbise; şi cum a vrut Beatrice mi-a fost dorinţa mărturisită» (v. 25-30). Poetul ar vrea să-și cunoască viitorul, pentru a nu rămîne surprins în fața loviturilor ce vor veni. “Nu spune m-aș bucura, ci voia mi s-ar împlini, de parcă s-ar desprinde de sine însuși, ca persoană, de conținutul rugăminții sale, și dacă spune că este ca un cub în loviturile soartei, expresia trebuie înțeleasă mai curînd ca o laudă mărinimoasă și disprețuitoare, decît ca o predispoziție conștientă a unei forțe morale, care știe că la loviturile sorții, ce-i adesea oarbă și nedreaptă, nu se poate opune decît conștiința propriei nevinovății și supunerea constantă în fața dreptății” (Sansone). “Că lovitura, rana provocată de o săgeată pe care o prevezi produce o rană mai mică și dureri mai reduse este adevărat doar dacă privim aspectul din punct de vedere psihologic, în contextul în care lucrurile ne produc o surpriză neplăcută mai mică, dacă le știm dinainte. Tonul sentinței este aproape popular (…), ca locurile comune din înțelepciunea cotidiană și își găsește expresiile sintetice în proverbe” (T. Di Salvo).

            31. Né per ambage, in che la gente folle
            già s’inviscava pria che fosse anciso
            l’Agnel di Dio che le peccata tolle,

«Nu prin vorbe încîlcite, în care lumea neghioabă se împotmolea înainte de-a fi ucis Mielul Domnului ce curăţă păcatele» (v. 31-33). Răspunsul lui Cacciaguida n-a fost plin de ambiguități, ca prevestirile păgîne de odinioară. “Nu cu vorbele echivoce ale oracolelor din antichitate, care împingeau la confuzie lumea păgînă înainte de moartea lui Cristos” (Chiavacci Leonardi).

            34. ma per chiare parole e con preciso
            latin rispuose quello amor paterno,
            chiuso e parvente del suo proprio riso.

«ci prin vorbe limpezi şi cu precise înţelesuri mi-a răspuns acea iubire părintească, închisă şi arătată în propriul zîmbet» (v. 34-36). Explicațiile clare reflectau dragostea duhului fericit pentru călătorul din lumea de apoi. “Cacciaguida se grăbește să-i spună profetic nepotului viitorul care-l așteaptă, dar Dante se oprește pentru a avertiza și în acest caz contrastul dintre expresia enigmatică și mistificatoare a profeților păgîni și aceea lucidă și precisă a creștinismului. Aventura sa este mereu cea a unui om care devine simbolul și exemplul întregii omeniri: el poate fi indicat ca model al omului ce trăiește o experiență, pe care potențial și ceilalți sînt în măsură s-o trăiască” (T. Di Salvo).

            37. «La contingenza, che fuor del quaderno
            della vostra matera non si stende,
            tutta è dipinta nel cospetto etterno;
40. necessità però quindi non prende
            se non come dal viso in che si specchia
            nave che per torrente giù discende.

«‘Contingenţa, care din caietul materiei voastre nu se întinde, e toată pictată în imaginea eternă: necesitate însă nu devine, decît ca oglindire în ochii privitorului a navei ce coboară pe rîu» (v. 37-42). Oamenii vii nu pot prevedea întîmplările din viața reală. Dar acestea sînt bine cunoscute în lumea de apoi. Totuși cunoașterea lor nu face ca ele să devină și obligatorii. Diferența stă în producerea faptelor și contemplarea lor. “Aici găsim nedezbătută, ci doar enunțată tema atotștiinței divine, însoțită de cea a libertății omului: Dumnezeu vede dinainte, dar nu predetermină, nu impune acțiunile omului; dacă ar face astfel, i-ar răpi libertatea și omul ar fi o creatură automată. Aceasta este o problemă mai ușor de enunțat, decît de rezolvat. Evul Mediu, de fapt, a încercat doar să facă acceptabilă dogma, care prezintă și atotștiința divină, și libertatea omului” (T. Di Salvo). “Necesitate: este propus din nou, dar în mod concis și cu un exemplu care, prin analogie, ar trebui să ne ajute să-l înțelegem, subiectul esențial, motivul – așa de amplu dezbătut în Evul Mediu – al raportului dintre libertate și necesitate, sau condiționare, sau determinare față de forțele subordonatoare. Dacă adevărata libertate îi aparține doar Creatorului, avînd în vedere că omul, ca urmare a păcatului originar, este mereu sclavul păcatului, și dacă nu i se pot impune Creatorului limite de acțiune, fiindcă voința sa (iar libertatea pentru un creștin este un fapt de voință, nu intelectual) este atotputernică și nu poate fi nicidecum condiționată, tot ce vrea el pentru om și care-i marchează acestuia destinul ar trebui să fie obligatoriu. Și atunci unde ar fi responsabilitatea omului? Și pe ce baze s-ar putea vorbi de răsplată sau pedeapsă? Aici Dante a încercat să scape de ezitarea concepției creștine, prin analogia cu ochiul care urmărește cursul unei nave ce coboară pe apă. Ochiul care vede nu determină firește mersul acesteia. Aceeași explicație prin analogie era și la Sfîntul Toma (Summa I, XIV, 13): «omul care observă drumul, de pe un deal… îi vede, prin urmare, totodată pe cei care trec pe drum». Dar exemplul nu rezolvă tema raportului dintre libertate și necesitate: există o dificultate de nedepășit, care n-a fost înfruntată de medievali. Apare o deosebire de fond între cel ce vede și observă ceea ce se întîmplă, și respectiv Dumnezeu, care vede lucrurile ce trebuie să existe și le cunoaște înainte să existe; întrucît le cunoaște dinainte (atotștiința), ar putea să le modifice sau să le condiționeze cum vrea, fiindcă cel care le creează nu doar este omniscient, ci și omnipotent” (T. Di Salvo).

            43. Da indi, sì come viene ad orecchia
            dolce armonia da organo, mi viene
            a vista il tempo che ti s’apparecchia.

«De acolo, cum vine-n auz dulce armonie de orgă, îmi vine-n văz timpul ce ţi se pregăteşte» (v. 43-45). De pe chipul lui Dumnezeu, viitorul este văzut de duhul fericit în mod la fel de armonios cum pot fi auzite sunetele de orgă. “Cu alte cuvinte, Cacciaguida spune că el cunoaște viitorul strănepotului; nu fiindcă este înzestrat cu deosebite puteri de profeție, ci doar pentru că, la fel ca toate duhurile fericite, din imaginea lui Dumnezeu care se reflectă asupra lui dobîndește cunoașterea celor ce se desfășoară în timp, în istorie. Acest dar, de care se bucură ca ființă din Paradis, îl umple de fericire, la fel ca pe acela care ascultă muzica interpretată de o orgă. Evident însă că strămoșul vorbește din condiția sa de duh fericit, care se bucură de cunoașterea viitorului; poetul, în schimb, care umblă ca om viu, nu poate să nu resimtă amărăciune, aflîndu-și viitorul ce prevede exilul” (T. Di Salvo). “Orga, instrumentul muzical, care a rămas de-a lungul secolelor ca fiind cel mai reprezentativ instrument liturgic, le era cunoscută grecilor și a fost foarte mult folosită de bizantini. Se pare că prima orgă din Constantinopol a ajuns în Occident în anul 757, un dar pentru Pépin, regele Franței, de la împăratul bizantin. Orga medievală era mult mai simplă decît cea pe care o cunoaștem noi; avea rolul de a înlocui sau de a acompania vocea omului” (T. Di Salvo).

            46. Qual si partio Ipolito d’Atene
            per la spietata e perfida noverca,
            tal di Fiorenza partir ti convene.
49. Questo si vuole e questo già si cerca,
            e tosto verrà fatto a chi ciò pensa
            là dove Cristo tutto dì si merca.

«Cum a plecat Hipolit din Atena, pentru apriga şi perfida maşteră, aşa din Florenţa va trebui să pleci. Asta se vrea şi asta deja se-ncearcă şi-ndată se va face de către cine la asta se gîndeşte, acolo unde Cristos în fiecare zi se neguţează» (v. 46-51). La fel ca personajul antic, izgonit pe nedrept de acasă, Dante va fi exilat abuziv din Florența. Nedreptatea este pregătită și va fi aplicată de conducătorii Bisericii, unde valorile sfinte sînt zilnic folosite pentru îmbogățire materială. “Hipolit, fiul lui Teseu, după ce a respins avansurile amoroase ale mamei vitrege Fedra, a fost acuzat de aceasta că a încercat s-o seducă. Tatăl său l-a blestemat și l-a alungat din Atena (cf. Ovidiu, Metamorfoze XV, 497 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Bonifaciu al VIII-lea de mult timp intervenise în viața politică florentină, ajutînd strădaniile guelfilor negri împotriva celor albi, partid de care ținea Dante. Poetul, atît ca prim-prior, cît și ca membru în diferite Consilii ale cetății, se împotrivise cu hotărîre la proiectele Pontifului, care amenințau pacea internă a Comunei. După cum o dovedesc limpede cuvintele rostite de Cacciaguida (observația îi aparține lui Chimenz), Dante este convins că a fost victima unei ostilități personale a Papei împotriva sa. Îndată se va face: Dante a părăsit Florența la sfîrșitul lunii octombrie 1301, trimis ca ambasador în cetatea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a cere garanții cu ocazia venirii în Italia a lui Charles de Valois. După intrarea prințului francez în Florența (1 noiembrie 1301), Dante probabil că nu s-a mai întors niciodată în orașul său. Sentința din 27 ianuarie 1302 îl condamna la plata a cinci mii de florini, la doi ani de exil, la eliminarea eternă din orice funcție publică. Ea a fost confirmată la 10 martie 1302, printr-un decret care îl condamna pe Dante inclusiv la moarte” (E.A. Panaitescu). “Începe aici episodul consacrat exilului poetului, care îmbrățișează întregul cînt și poate fi divizat în diverse părți: de la v. 46 la v. 51 alungarea, expulzarea din cetate, de la v. 52 la 69, durerea și suferința, de la v. 70 la 93, consolarea din partea celor care l-au adăpostit, de la v. 94 pînă la sfîrșit căutarea unui sens și, în consecință, propunerea exilului ca moment exemplar: aici Dante se întîlnește cu situația lui Hipolit, devine și el un personaj cu o mitică forță morală care vrea să ofere, prin desfășurarea faptelor, exemple credincioșilor, cu dubla misiune de a descuraja de la eroare și de a încuraja la bine” (T. Di Salvo).

            52. La colpa seguirà la parte offensa
            in grido, come suol; ma la vendetta
            fia testimonio al ver che la dispensa.
55. Tu lascerai ogni cosa diletta
            più caramente; e questo è quello strale
            che l’arco dello essilio pria saetta.

«Vina va fi strigată în urma părţii urgisite, după obicei; dar pedeapsa va fi mărturie pentru dreptatea care o împarte. Vei părăsi orice lucru scump şi drag; asta e prima săgeată cu care străpunge arcul exilului» (v. 52-57). Vina pentru confruntarea civilă din Florența va fi pusă oficial pe seama celor învinși, cum se întîmplă mereu. Însă justiția divină îi va pedepsi aspru pe adevărații răspunzători. Dante va trebui să se despartă pentru totdeauna de persoanele și locurile iubite. Aceasta este prima mare suferință pe care o provoacă mereu exilul. “Profeția, căreia Poetul îi conferă un ton voit nedeterminat, face trimitere la evenimentele triste care au îndoliat Florența și facțiunea negrilor, după alungarea albilor și, în special, la sfîrșitul mizerabil al celor doi dușmani implacabili ai săi, Corso Donati (cf. Purgatoriu XXIV, 82-90) și Bonifaciu al VIII-lea (cf. Purgatoriu XX, 86-90)” (E.A. Panaitescu).

            58. Tu proverai sì come sa di sale
            lo pane altrui, e come è duro calle
            lo scendere e ‘l salir per l’altrui scale.

«Vei simţi ce amară e pîinea altuia şi ce greu e drumul la urcat şi coborît pe treptele altuia» (v. 58-60). Dante va trebui să suporte sărăcia și jignirile. “A doua umilință dureroasă provocată de exil, după cea a părăsirii lucrurilor celor mai dragi, este de-a trebui să-ți cerșești pîinea, să-ți cauți un adăpost, un acoperiș deasupra capului. Nu există însă nimic josnic și demn de dispreț în aceste cuvinte; descrierea condiției de exilat scoate în evidență două momente de severă suferință: amărăciunea și greutatea acestei vieți. (…) Prin asemenea pasaje, suferința sa personală devine universală, iar poetul este simbolul tuturor celor ce suferă pe nedrept din cauza abuzurilor” (T. Di Salvo).

            61. E quel che più ti graverà le spalle,
            sarà la compagnia malvagia e scempia
            con la qual tu cadrai in questa valle;
64. che tutta ingrata, tutta matta ed empia
            si farà contr’ a te; ma, poco appresso,
            ella, non tu, n’avrà rossa la tempia.

«Şi încă mai tare îţi va apăsa umerii turma ticăloasă şi neghioabă, cu care vei cădea în astă vale; că toată ingrată, smintită şi vrăjmaşă se va năpusti asupra ta; dar, ceva mai tîrziu, ea, nu tu, va rămîne cu tîmpla înroşită» (v. 61-66). Un nou pericol va apărea din partea tovarășilor de exil, care îl vor agresa pe Dante. Dar și aceștia vor fi învinși de mersul evenimentelor. “Exilații guelfi albi și ghibelini, după ce s-au unit între ei, au încercat de mai multe ori să revină la Florența pe calea armelor. În documentele dintr-o întîlnire pregătitoare, la San Godenzo nel Mugello (8 iunie 1302), apare și numele lui Dante. Dar, îndată după aceea, Poetul și-a luat distanță de tovarășii din exil și n-a participat la tentativa lor, care s-a încheiat cu înfrîngerea sîngeroasă de la Lastra (20 iulie 1304), la care probabil că se referă cu expresia va rămîne cu tîmpla înroșită. Nu cunoaștem cu precizie motivele care l-au împins pe Dante la ruptura de ceilalți exilați, asupra cărora Poetul exprimă aici o judecată foarte aspră, și nici nu știm ce i-au reproșat ei pentru a-l urî la fel de înverșunat ca și guelfii negri (cf. Infern XV, 70-72). Del Lungo a avansat următoarea ipoteză: «caracterul inconfortabil al atitudinii sale rezervate, neîncrederea lui în inițiativele lor, neînțelegerile legate de oportunitățile de a acționa sau de a mai aștepta, au fost interpretate ca defetism și aproape ca o trădare, de către tovarășii nemernici»” (E.A. Panaitescu).

            67. Di sua bestialità il suo processo
            farà la prova; sì ch’a te fia bello
            averti fatta parte per te stesso.

«Cruzimea din purtarea lor va fi dovedită; încît cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate» (v. 67-69). Constrîns de neghiobia agresivă a colegilor de exil, Dante va opta pentru solitudinea care îi va face onoare. “Exilul este cu siguranță momentul central și decisiv din viața lui Dante: personalitatea lui ajunge la deplina maturitate, spiritul lui se deschide spre o viziune mai amplă a problemelor omenești, forța sa morală se călește în dificultățile și durerea exilatului. Subiectul fundamental al acestei convorbiri cu Cacciaguida este exilul. Din acest motiv, al XVII-lea «dintre cele o sută ale poemului, poate fi numit cîntul lui Dante. Este cîntul exilului, al demnității, al onestității neclintite: și este cheia tonului artistic pe care-l dobîndește etica Divinei Comedii. Care este, înainte de toate, locul de refugiu al unui suflet rănit într-o lume plină de nedreptate, ce restabilește aici echilibrul rupt pe pămînt între virtute și răsplată, între viciu și pedeapsă. Atitudinea aspră, de preot al dreptății, este solemnă și vibrează aici, mai mult decît oriunde în acest cînt. Primele douăzeci și patru de versuri (46-69) din răspunsul lui Cacciaguida, acele rime hotărîte și robuste, acele enunțuri izolate monumental, acele fraze cînd aproape silabisite (49-50, 64), cînd furtunoase (51, 54), cînd repetate cu insistență (69), cînd încetinite de regret și amărăciune (55-56, 58-60), violența sugrumată o scandează maiestuos. Nu lasă impresia unei întîmplări individuale, ci a unei drame istorice, care se răsfrînge în ceruri» (Momigliano). Într-adevăr pentru Poet, în acest moment, relatarea întîmplărilor legate de exilul său nu reprezintă o lamentație personală, o pagină autobiografică pentru sine însuși: nu este vorba, adică, doar despre cazul său personal. Trebuie să se știe că el, odată cu exilul, își va începe misiunea în lume. Cacciaguida nu s-ar opri la suferințele trecătoare ale vieții de exilat, dacă acestea n-ar reprezenta o dovadă și o presimțire. Viața Poetului este legată, ca orice lucru, ca orice personaj din Comedie, de o viziune escatologică a lumii. Această caracteristică permanentă a narațiunii dantești explică sobrietatea și fermitatea rîndurilor prin care Poetul, printr-o continuă recurgere la metaforă și la imaginile vizuale, se apleacă asupra dramei sale omenești, limpezind vocea patimilor pămîntești pe orbita sensului divin: «Ritmul terținelor este… energic și puternic, contururile nete ale obiectelor ne transportă într-o atmosferă… tensionată și limpede. Este aceeași solemnitate paradisiacă, dar înzestrată cu un timbru mai distinct, tocmai atunci cînd subiectul tinde să delimiteze un destin uman: dar destinul uman al lui Dante este pronunțat cu o voce de sus, iar în acel destin omenesc se rezumă misiunea sfîntă de reînnoire a lumii (Malagoli)»” (E.A. Panaitescu).

            70. Lo primo tuo refugio e ‘l primo ostello
            sarà la cortesia del gran Lombardo
            che ‘n su la scala porta il santo uccello;
73. ch’in te avrà sì benigno riguardo,
            che del fare e del chieder, tra voi due,
            fia primo quel che tra li altri è più tardo.

«Primul tău refugiu, primul adăpost îţi va fi mărinimia marelui Lombard, ce pe scară poartă sfînta pasăre; care îți va arăta aşa frumos respect că între a face şi-a cere, dintre voi doi, va fi primul cel care, printre alţii, e mai lent» (v. 70-75). Primul punct pe traseul exilului dantesc va fi la Verona. Familia della Scala îl va primi cu mărinimie și îi va oferi diverse lucruri, înainte ca drumețul să le ceară. “Marele Lombard este, după cea mai mare parte a comentatorilor vechi și moderni, Bartolomeo della Scala, senior de Verona, mort în martie 1304. De aceea trebuie exclusă ipoteza celor care consideră că este vorba despre părintele său, Alberto, mort înainte de plecarea lui Dante în exil, sau despre fratele și urmașul său, Alboino, pe care Poetul îl judecă sever într-un pasaj din Convivio (IV, XVI, 6). Verona a fost prima etapă a exilului lui Alighieri, îndată după despărțirea de turma ticăloasă și neghioabă. Totuși perioada de acolo a fost foarte scurtă, încît nu ne-a rămas nici o informație despre ea. Mult mai lungă și importantă a fost cea din timpul domniei lui Cangrande. Pe scară poartă sfînta pasăre: stema familiei Scaligeri este o scară, în vîrful căreia apare acvila, pasărea sfîntă fiindcă simbolizează Imperiul hotărît de Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

            76. Con lui vedrai colui che ‘mpresso fue,
            nascendo, sì da questa stella forte,
            che notabili fier l’opere sue.
79. Non se ne son le genti ancora accorte
            per la novella età, ché pur nove anni
            son queste rote intorno di lui torte;

«Cu el îl vei vedea pe cel ce-a fost aşa marcat, la naştere, cu steaua asta, că de pomină-i vor fi faptele. Oamenii încă nu l-au priceput pentru tînăra-i vîrstă, că abia nouă ani s-au învîrtit în jurul lui roțile-acestea» (v. 76-81). Alături de Bartolomeo, protectorul său, Dante îl va cunoaște pe Cangrande, care a fost predestinat pentru faptele mărețe, în ciuda vîrstei încă fragede. “Cangrande, fratele mai mic al lui Bartolomeo, s-a născut la 9 martie 1291 și, după ce a fost asociat la guvernare de către Alboino în 1311, la moartea acestuia (1312) a devenit seniorul absolut al Veronei pînă în 1329, anul morții sale. El a fost foarte influențat de planeta Marte, care predispune la mari fapte de vitejie militară” (E.A. Panaitescu).

            82. ma pria che ‘l Guasco l’alto Arrigo inganni,
            parran faville della sua virtute
            in non curar d’argento né d’affanni.

«dar înainte să-l înşele gasconul pe înaltul Henric, vor apărea scîntei ale virtuţii sale, în nepăsarea pentru arginţi şi greutăţi» (v. 82-84). Dezinteresul material și implicarea energică a lui Cangrande în faptele virtuoase vor fi cunoscute chiar înainte ca papa să-l  inducă în eroare pe împărat. “Papa Clement al V-lea, originar din Gasconia (cf. Infern XIX, 83), în 1310 l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia pentru a restabili aici autoritatea imperială. Într-o a doua etapă a devenit reprezentantul intereselor casei regale franceze De Anjou, care urmărea să-și extindă dominația în Italia și l-a împiedicat pe împărat în încercările sale” (E.A. Panaitescu). “Papa Clement al V-lea, un francez din Gasconia, întîi l-a invitat pe Henric al VII-lea în Italia și apoi l-a boicotat: idealului universal al lui Henric și al lui Cangrande i se opunea politica filofranceză a papei. Tînărul Cangrande apără așadar idelurile imperiale, se include în proiectul omenirii eroice și dezinteresate, este un om virtuos și liberal, tocmai fiindcă li se opune prin dezinteresul său economic negustorilor din perioada comunală și prin noblețea sa de războinic celor care, în cadrul Comunelor, ignorau valoarea spadei” (T. Di Salvo).

            85. Le sue magnificenze conosciute
            saranno ancora, sì che ‘ suoi nemici
            non ne potran tener le lingue mute.
88. A lui t’aspetta e a’ suoi benefici;
            per lui fia trasmutata molta gente,
            cambiando condizion ricchi e mendici;

«Măreţia lui va fi încă mai cunoscută, iar duşmanii săi n-o vor putea ascunde. De la el te-aşteaptă şi de la binefacerile lui; prin el va fi schimbată multă lume, mutîndu-şi condiţia bogaţii şi calicii» (v. 85-90). Faptele lui remarcabile vor trebui admise chiar și de dușmanii săi. Dante va putea să-și pună liniștit speranțele în personalitatea strălucită a lui Cangrande. “Măreţia lui va fi încă mai cunoscută: toți cronicarii și scriitorii vremii sînt de acord în elogierea calităților militare și diplomatice ale lui Cangrande della Scala, precum și a liberalismului său (Villani, Cronica X, 140; Petrarca, Rerum memorandarum liber II, 83-84; Boccaccio, Decameron I, VII, 5). Dante, care i-a fost oaspete din 1315 pînă aproximativ în 1320, a văzut în el un posibil restaurator al autorității ghibeline și imperiale în Italia, lăudîndu-l și în Epistola XIII, 2-3” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Cangrande depășește cronica și chiar elogiul, pe care poetul i-l înalță din recunoștință, și se încarcă de semnificații simbolice: el e cel ce merge în lume ca restaurator al dreptății, îi strivește pe cei puternici și nedrepți, îi răsplătește pe săraci, trezește speranța unor noi raporturi sociale. Aici transfigurarea se concretizează în prevestirea principelui care va conduce omenirea pe care Dante o visează și o pregătește” (T. Di Salvo).

            91. e portera’ne scritto nella mente
            di lui, e nol dirai»; e disse cose
            incredibili a quei che fier presente.

«Şi le vei purta scrise-n minte despre el, dar nu le vei spune’; şi-a zis lucruri de necrezut chiar pentru cei ce-or fi de faţă» (v. 91-93). Cacciaguida și-a continuat prevestirile în legătură cu alte fapte ale lui Cangrande della Scala, așa de glorioase încît îi vor uimi chiar și pe cei ce le vor vedea. Însă poemul nu le mai consemnează. “După ce iubirea, ura și durerea exilului s-au adunat și s-au decantat în acel cinste-ţi va fi partidul tău în singurătate («unde – comentează Grabher – se află orgoliul și drama unei singurătăți, la care ajung cercetătorii sublimi ai piscurilor inaccesibile, ce transmit astfel amețeala de-a se simți deasupra tuturor, dar și tristețea indignată de a vedea că nimeni nu-i urmează»), sufletul Poetului se odihnește senin în oaza de ospitalitate a unor boieri generoși și «curtenitori». Sub însemnul care include sfînta pasăre,ei îl lasă pe Dante să spere la ceva mai mult decît un ajutor pentru nevoile lui materiale, fiindcă în familia Scaligeri, și mai ales în Cangrande, Poetul se încredea pentru realizarea unuia dintre cele mai înalte idealuri ale sale: restaurarea Imperiului. Înainte de a proclama valoarea propriei poezii și misiunea artei sale, Dante a descris astfel idealurile pe care ea își propune să le realizeze pe pămînt: cetatea ideală (Florența), cetățeanul ideal (Cacciaguida), suveranul ideal (Cangrande). Și, deasupra tuturor, vocea, strigătul poeziei sale” (E.A. Panaitescu).

            94. Poi giunse: «Figlio, queste son le chiose
            di quel che ti fu detto; ecco le ‘nsidie
            che dietro a pochi giri son nascose.
97. Non vo’ però ch’a’ tuoi vicini invidie,
            poscia che s’infutura la tua vita
            vie più là che ‘l punir di lor perfidie».

«Şi-a adăugat: ‘Fiule, astea-s lămuririle pentru ce ţi s-a spus; iată uneltirile, care după cîteva ocoluri ţi-s ascunse. Însă nu vreau să le porţi pică semenilor, fiindcă ţi se lungeşte viaţa-n viitor, mult dincolo de pedeapsa perfidiilor lor’» (v. 94-99). În ciuda soartei vitrege care i se pregătește, Dante nu va trebui să-și urască adversarii: persecuțiile lor nedrepte vor fi sămînța gloriei sale viitoare. “În esență discursul lui Cacciaguida confirmă, cu referințe precise, că poetul va fi condamnat la exil: este întîi de toate o confirmare dureroasă, dar și o celebrare a privilegiului că, drept consecință a suferinței, nepotului i se va permite să devină purtătorul unui mesaj de salvare pentru omenire. Dante va fi exilat, va cunoaște căile durerii și ale sărăciei, dar exilul lui va coincide cu o radicală desprindere de o lume, cu care orice discurs despre valorile creștine este imposibil: adevăratul exilat nu este poetul, ci societatea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spre care trebuie să fie reîndrumată. Aceasta este misiunea apostolică, încredințată din înălțimea cerurilor lui Dante, ca restaurator al legii evanghelice. Suferința devine așadar condiția esențială pentru ca poetul să fie demn de misiunea apostolică și să cîștige capacitatea de-a se întîlni cu divinitatea, de a-i asculta vocea și de a le-o transmite oamenilor vii” (T. Di Salvo). “Însă nu vreau: cu alte cuvinte: vei cunoaște amărăciunea exilului, iar pentru asta răspunderea le va reveni concetățenilor tăi, dar la urmă tu vei fi învingătorul, fiindcă vei cunoaște calea mîntuirii și a fericirii. Iar adversarii tăi vor rămîne cu bucuria meschină a victoriei invalidată pe plan moral și cu certitudinea că vor fi pedepsiți în eternitate. În cuvîntul infuturarsi (inventat de Dante), ţi se lungeşte viaţa-n viitor, să nu vedem o aluzie la faima de care va beneficia poetul prin intermediul operei sale: ci la certitudinea că, pe calea pe care a pornit, va ajunge la acea fericire ce va dura în eternitate: adică va fi primit în Paradis” (T. Di Salvo).

            100. Poi che, tacendo, si mostrò spedita
            l’anima santa di metter la trama
            in quella tela ch’io le porsi ordita,
103. io cominciai, come colui che brama,
            dubitando, consiglio da persona
            che vede e vuol dirittamente e ama:

«După ce, tăcînd, a arătat că-i gata duhul pios din ţesut pînza pe care i-am întins-o pe urzeală, am început, ca omul ce rîvneşte, şovăind, un sfat de la persoana ce vede şi vrea drept şi iubeşte» (v. 100-105). Cacciaguida a tăcut, terminîndu-și răspunsul. Dante s-a pregătit, ezitînd, să-l întrebe altceva. “Pentru a înțelege trimiterea la pînză și la urzeală, să ne amintim că la războaiele de țesut cu mîna, acum aproape complet dispărute, urzeala era ansamblul firelor dispuse și întinse pe ramă: cînd se începea munca, firele erau țesute și aduse la rezultatul dorit. Aici îndoielile poetului sînt urzeala, iar țesătura este răspunsul lui Cacciaguida. Raportul dintre Cacciaguida, care lămurește și rezolvă îndoielile și nesiguranțele, respectiv Dante, care întreabă, nu este doar acela dintre școlar și omul matur, înzestrat cu înțelepciune și virtute. E sentimentul acela mult mai intens și liniștitor al omului care întreabă și știe că cel ce-i va răspunde simte pentru el afecțiune și de aceea răspunsul va fi lipsit de rezerve mentale, sincer și corect în toate detaliile sale” (T. Di Salvo).

            106. «Ben veggio, padre mio, sì come sprona
            lo tempo verso me, per colpo darmi
            tal, ch’è più grave a chi più s’abbandona;
109. per che di provedenza è buon ch’io m’armi,
            sì che, se loco m’è tolto più caro,
            io non perdessi li altri per miei carmi.

«‘Văd bine, părintele meu, cum năvăleşte vremea către mine spre a izbi mai rău cînd nu te-aștepți; încît cu prudenţă e bine să mă înarmez ca, de mi-e smuls locul cel mai drag, să nu le pierd celelalte prin stihurile mele» (v. 106-111). Poetul a devenit conștient că va urma pentru el o etapă dificilă, care îl va obliga să acționeze și să vorbească foarte prudent. “Problema este cea a intelectualului izgonit: alungat de oamenii la putere, constrîns să ceară găzduire, în imposibilitatea de a-și exercita activitatea obișnuită, totuși doritor să își urmeze conștiința, care-i impune să spună adevărul cu orice preț, intelectualul dacă nu vrea să se trădeze pe sine însuși trebuie să înfrunte riscul de-a fi exclus, persecutat, poate chiar ucis. Dacă vrea să supraviețuiască, trebuie să aleagă între compromis și idealuri, între obligația de a nu vorbi și a nu lovi și nevoia de a obține mijloacele de subzistență, între libertate și aservire. Problema lui Dante este cea a intelectualilor care în toate timpurile s-au pomenit acționînd în societăți violente, exclusiviste, incapabile să le dea spațiu de manifestare oamenilor cu păreri diferite” (T. Di Salvo).

            112. Giù per lo mondo sanza fine amaro,
            e per lo monte del cui bel cacume
            li occhi della mia donna mi levaro,
115. e poscia per lo ciel, di lume in lume,
            ho io appreso quel che s’io ridico,
            a molti fia sapor di forte agrume;
118. e s’io al vero son timido amico,
            temo di perder viver tra coloro
            che questo tempo chiameranno antico».

«Jos în lumea nesfîrșit de-amară şi pe muntele de pe a cărui frumoasă culme ochii doamnei mele m-au înălţat şi apoi prin cer, din lumină-n lumină, am învăţat atîtea că dacă le dezvălui, multora le va lăsa gust tare acru; dar dacă-s prieten sfios cu adevărul, mă tem că-mi pierd viața printre cei ce-acest timp îl vor numi vechi’» (v. 112-120). Trecînd prin Infern, Purgatoriu și o parte din Paradis, poetul s-a îmbogățit cu o imensă experiență de viață. Însă transmiterea învățăturilor morale, prin intermediul poemului său, va putea să-i deranjeze pe mulți. Pe de altă parte, ambiguitatea rostirii poetice i-ar afecta prestigiul în ochii posterității. “Denunțul lui Dante vrea să lovească societatea coruptă din vremea sa, în ansamblul ei. Dar cuvîntul său mai incisiv se oprește asupra clasei conducătoare, asupra celor pe care îi consideră personal răspunzători de decădere. Acestei clase conducătoare, căreia îi denunță gravele carențe etico-politice, el trebuie să-i ceară găzduire: cu ce preț? Renunțînd la propria sa datorie și declarîndu-se incapabil de misiunea, despre care totuși simte că este rațiunea existenței sale, încă din anii tinereții? «Întrebarea lui Dante, despre modul cum trebuie să se comporte, redînd ce-a văzut în călătoria din lumea de apoi, e strâns legată de profeția lui Cacciaguida despre exil, fiindcă ceea ce Dante a văzut este nu doar de natură morală, ci și politică. Divina Comedie e un ansamblu de judecată morală și politică și nu e niciodată judecată politică fără a fi totodată, în intenția lui Dante, judecată morală. Politica perfectă, pentru Dante, este moralitatea din viața pămîntească, perfecțiunea din viața pămîntească: aspectul său eliberator nu se află doar la vîrful scării politice, ci și la vîrful moralității pămîntești. De aceea îi condamnă el pe oamenii politici, în numele unui principiu care are aparențe politice, dar rădăcini morale» (Momigliano)” (T. Di Salvo).

            121. La luce in che rideva il mio tesoro
            ch’io trovai lì, si fe’ prima corusca,
            quale a raggio di sole specchio d’oro;
124. indi rispuose: «Coscienza fusca
            o della propria o dell’altrui vergogna
            pur sentirà la tua parola brusca.

«Lumina în care zîmbea comoara ce-am găsit-o acolo a sclipit întîi, ca-n raza de soare oglinda de aur; apoi a răspuns: ‘Conştiinţa pătată, fie de propria, fie de-a altui ruşine, sigur că se va supăra de vorba ta apăsată» (v. 121-126). Strămoșul îi înțelege dilema. Îl asigură că judecățile intransigente sînt oricum detestate de oamenii cu conștiința tulbure, pentru josniciile înfăptuite de ei sau de apropiații lor. “Cacciaguida se pregătește să spună un lucru definitiv, pe care orice om îl pronunță în prezența conștiinței sale, atunci cînd trebuie să ia decizii ce implică înseși rădăcinile personalității sale. De aceea lumina în care se află duhul devine mai strălucitoare, aproape ca o flacără” (T. Di Salvo).

            127. Ma nondimen, rimossa ogni menzogna,
            tutta tua vision fa manifesta;
            e lascia pur grattar dov’ è la rogna.
130. Ché se la voce tua sarà molesta
            nel primo gusto, vital nutrimento
            lascerà poi, quando sarà digesta.

«Și totuşi, dînd la o parte orice minciună, toată viziunea ta fă-o cunoscută; şi lasă-i la scărpinat pe cei cu rîie. Căci dacă vocea ta va izbi la primul gust, hrană vitală va dărui apoi, cînd va fi mistuită» (v. 127-132). Soluția artistului responsabil rămîne una singură: vorba deschisă, sinceră. Cei vinovați n-au decît să se perpelească în propriile lor remușcări. Adevărul deranjează la început; acceptarea lui ajută mai apoi. “Contrastul de fond este aici între viziune și minciună: lumea văzută de Dante este cea a adevărului și pe aceasta trebuie el să le-o dezvăluie contemporanilor: dacă nu și-ar îndeplini datoria și ar vorbi în termeni învăluiți, ar spune un fals și, la fel de grav, ar pierde dreptul de a se mîndri cu numele de poet: întrucît un poet nu poate fi nici tehnician al cuvîntului, nici cîntăreț evaziv al lucrurilor indiferente, nici calomniator care insultă și jignește: poetul este mai cu seamă un maestru al vieții morale, omul care stă de vorbă cu Dumnezeu și devine purtătorul de cuvînt al lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Viziunea: indică întîi de toate ceea ce a fost văzut, dar apoi, întrucît lumea văzută de poet este cea de dincolo, la care el ajunge cu ajutorul harului, cuvîntul se încarcă de semnificații morale: viziunea se leagă de conștiința că poetului, vizitator extraordinar al lumii de după moarte, i s-a încredințat sarcina de a denunța distanța dintre greșeala oamenilor și adevărul lui Dumnezeu, de a-i face conștienți de nevoia de a-și restructura viața după legile Evangheliei. Din această idee se năștea și pe plan literar definirea ca viziune a unor opere cu caracter profetic: de aceea și Divina Comedie era o viziune” (T. Di Salvo). “Imaginea adevărului asimilat cu o hrană, care mai întîi pare neplăcută, dar însănătoșește, este dintre cele mai răspîndite; făcea parte din bagajul culturii mărunte, era prezentă în toate cărțile devoționale și este în continuare folosită de pedagogia domestică” (T. Di Salvo).

            133. Questo tuo grido farà come vento,
            che le più alte cime più percuote;
            e ciò non fa d’onor poco argomento.

«Strigătul tău va fi ca vîntul ce izbeşte mai tare vîrfurile mai înalte; şi asta nu-i mic motiv de cinste» (v. 133-135). Reproșurile directe ale poetului îi vor viza pe oamenii cei mai puternici ai vremii. Un asemenea curaj este motiv de onoare. “Strigătul era adesea în limbajul medieval strigătul de acuzație, proclamarea publică a unei acuzații făcute de judecător; cu un judecător al adevărului afirmat curajos, fără rezerve, Dante se asimilează pe sine ca poet și se angajează într-o proclamare publică și infamantă a delictelor care se comit împotriva societății și împotriva moralei” (T. Di Salvo).

            136. Però ti son mostrate in queste rote,
            nel monte e nella valle dolorosa
            pur l’anime che son di fama note,
139. che l’animo di quel ch’ode, non posa
            né ferma fede per essemplo ch’aia
            la sua radice incognita e ascosa,
142. né per altro argomento che non paia».

În continuare, Lectura lui Dante. Acvila dreptății (Paradis XVIII)

Laszlo Alexandru
(nr. 5, mai 2018, anul VIII)