 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante.Despre petele din Lună (Paradis II)
1. O voi che siete in piccioletta barca, «Oh, voi, ce-n barcă mică, dornici de-a asculta, veniţi după nava mea care cîntînd înaintează, întoarceţi-vă pe ţărmurile voastre: nu ieşiţi pe marea largă, fiindcă poate, pierzîndu-vă de mine, v-aţi rătăci» (v. 1-6). Poetul li se adresează direct cititorilor săi. Aceia care l-au urmat pînă aici, prin Infern şi Purgatoriu, trebuie să-i asculte cu multă atenţie mai departe cuvintele şi ideile. “Subiectul a devenit dificil şi impune concentrare: Paradisul este ţinutul Domnului şi cine doreşte să se apropie de El pe deplin şi cu profunzime, cum au făcut alţi scriitori, trebuie să fie înzestrat cu o cultură adecvată: mai ales cu ştiinţa despre Dumnezeu, cu teologia spre care converg, ca părţi ale unităţii religioase şi culturale, toate ştiinţele, atît cele despre om, cît şi cele despre natură. De aici apelul către cititori, cu care se deschide cîntul: nu este uşoară această ultimă parte a călătoriei; nu toţi pot s-o înfrunte şi s-o urmeze, din cauza nepotrivirii culturale. Iar această excludere a celor nepotriviţi nu e dată de selectivitatea aristocrată, ci i se datorează dificultăţii obiective a temei. (...) Dincolo de metaforă, sensul prozastic al primelor două versuri este următorul: pînă acum, călătoria mea s-a bazat, cum o spune limpede faptul că mi-a fost călăuză Virgiliu, simbol al raţiunii umane, pe elemente, forţe, idei care le sînt accesibile tuturor oamenilor şi care se rezolvă prin folosirea limpede a gîndirii (sau a filosofiei şi a eticii). De-acum subiectul meu pretinde o nouă călăuză, Beatrice, adică teologia şi aşadar pregătirea culturală legată de aceasta. Cei care în călătorie m-au urmat pe o barcă mică, adică avînd o slabă pregătire doctrinară şi, împinşi de dorinţa de-a cunoaşte, ar vrea acum să mă urmeze în această parte a călătoriei, foarte complexă, să nu pornească pe un drum în care este necesară înzestrarea culturală. Iar prin aceasta Dante nu-i exclude de la mîntuire pe oamenii mai puţin educaţi decît el sau care nu sînt la nivelul său. Îi exclude de la lectura canticei. Aşadar pe de o parte confirmă că Paradisul – Paradisul său – este poezie făcută din cultură şi ştiinţă, prin urmare e dificilă şi complexă, pe de altă parte îi rămîne credincios poeticii stilnoviste, care li se adresa cititorilor înzestraţi cu fineţe, nobleţe şi cultură superioară. Repetăm: nu e vorba despre o izolare religioasă, ci de revendicarea unei aristocraţii retorico-literare, sprijinite pe o aristocraţie filosofico-teologică” (T. Di Salvo). 7. L’acqua ch’io prendo già mai non si corse; «Apa ce-o încerc e neumblată: Minerva îmi suflă şi mă conduce Apolo, şi nouă Muze îmi arată Ursa. Dar voi, cei puţini, care v-aţi îndreptat spinarea din timp la pîinea îngerilor, din care trăieşti aici, dar fără a te sătura» (v. 7-12). Marea pe care poetul vrea să pornească n-a mai fost străbătută de alţii. Zeiţa înţelepciunii, Minerva, îi este favorabilă şi îi suflă în pînzele corabiei. Zeul poeziei, Apolo, îl îndrumă. Muzele care-i inspiră pe artişti îi arată traseul, indicîndu-i stelele de pe cer. “După invocaţia către Apolo şi Muze din primul cînt (v. 13-18) – în care mîndria pentru complexitatea materiei tratate se însoţea cu trepidaţie şi umilinţă pentru conştiinţa propriilor puteri limitate – avertismentul către cititori, la începutul celui de-al doilea cînt, pune cu hotărîre accentul pe caracterul transcendent al subiectului (o mare largă) şi al inspiraţiei (ea cîntînd înaintează pe o apă care e neumblată), precum şi pe sublima singurătate în care se află Poetul, care deschide brazda pe marea întinsă (iar latinismul expresiei alto sale subliniază caracterul aristocrat al poeziei din a treia cantică). Este vorba desigur de «mîndria propriei ‘iscusinţe’ de poet, dar şi de exaltarea credinciosului, ce are convingerea mesianică de-a fi profetul desemnat de Dumnezeu să-i lumineze pe muritorii de rînd. Călătoria dificilă în care porneşte el acum reaminteşte imaginea navigaţiei care, deja apărută la începutul Purgatoriului (I, 1-3), aici dobîndeşte cea mai înaltă forţă expresivă, conferind o consistenţă dramatică îndrăznelii ideale, cu care Poetul se lansează cu fantezia acolo unde se simte îngrozitor de singur între oameni...» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Spunînd că niciodată alţi poeţi înainte de el n-au înfruntat reprezentarea poetică a Paradisului, Dante ştia că, deja cu cîteva decenii mai devreme, atît Giacomino da Verona, cît şi Bonvesin de la Riva scriseseră poeme despre Paradis. Ceea ce revendica el ca element nou, original, nu era tema ca atare, ci tema recompusă în cadrul culturii teologice şi filosofice. Aşa cum o confirmă în următoarele două versuri: în compoziţie a fost călăuzit de Minerva, adică de înţelepciune, care se determină ca filosofie şi teologie, ajutată de Apolo, de inspiraţia poetică însoţită de Muze, adică ansamblul intervenţiilor retorice, de tehnică literară, cu figurile de stil, metaforele etc. care sînt elemente specifice ale activităţii poetice şi care ne fac să vorbim de o artă distinctă, dar nu opusă faţă de teologie sau filosofie” (T. Di Salvo). 13. metter potete ben per l’alto sale «cu adevărat puteţi porni nava pe marea largă, urmînd brazda mea de apă ce-apoi se reaşază. Eroii ce-au trecut spre Colchida nu s-au mirat cum voi veţi face, cînd l-au văzut pe Iason bouar. Setea înnăscută şi eternă după ţinutul zeiesc în formă ne purta cu iuţeală, aproape cum cerul îl vedeţi» (v. 13-21). Puţinii cititori care, încă din tinereţe, s-au dedicat lecturilor pentru a cerceta ştiinţa divină (pîinea îngerilor), cu care ne hrănim pe pămînt, fără a ne sătura vreodată, vor putea veni pe urmele poetului, în a treia parte a poemului său. Navigatorii porniţi în căutarea Lînei de Aur, care au străbătut ţinuturi necunoscute şi l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, apucîndu-se de muncile cîmpului, au avut parte de surprize mai mici decît cele care îi aşteaptă pe cititorii Paradisului. Dorinţa fierbinte, înnăscută, de-a ajunge în Empireu, ţinutul care-şi primeşte forma de la Dumnezeu, îi împingea pe cei doi călători cu viteza cu care şi cerurile se rotesc. “Pentru a încheia această nouă introducere, pe care nu întîmplător Sanesi o defineşte «triumfală», «i se prezintă lui Dante, spontan, nu ca o rece reminiscenţă erudită, ci ca o amintire aproape necesară a unei fapte eroice retrăite de Poet cu intimă fervoare şi aprinsă pasiune» (Sanesi) faimosul mit al Argonauţilor. Ei, pentru a obţine Lîna de Aur, s-au îndreptat din Grecia spre Colchida. Ajunşi aici, l-au văzut pe căpitanul lor, Iason, transformîndu-se, pentru a duce la bun sfîrşit încercarea, în ţăran, arînd cîmpul cu boii care azvîrleau flăcări pe nări şi semănînd acolo dinţi de şarpe, din care se iveau oameni înarmaţi (Ovidiu, Metamorfoze VII, 100 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Aici se încheie aşa-numita a doua introducere la Paradis, desigur mai vibrantă decît prima, de parcă doar acum ar fi înţeles poetul dificultatea exaltantă a drumului de străbătut” (T. Di Salvo). 22. Beatrice in suso, e io in lei guardava; «Beatrice în sus şi eu la ea priveam; şi poate cît timp săgeata loveşte şi zboară şi de arc se desface, m-am pomenit ajuns unde minune mi-a atras chipul; şi aceea cui grija mea nu-i putea fi ascunsă» (v. 22-27). Beatrice fixa intens razele soarelui, iar Dante o privea pe ea. Cu viteza săgeţii în zbor, cei doi s-au pomenit în primul cer, unde un lucru minunat i-a atras atenţia eroului. “Dante a ajuns deja în cerul Lunii, primul dintre cele nouă ceruri care constituie sistemul planetar şi stelele ce se rotesc în jurul Pămîntului, pe care poetul trebuie să le traverseze înainte de-a ajunge în Empireu. De această trecere, ca şi de zborul din Paradisul Pămîntesc la Lună, el nu-şi dă seama: lumina mai intensă pe care o întîlneşte va fi dovada înaintării. Multe fenomene din Paradis ies de sub determinările spaţio-temporale proprii de pe Pămînt şi care sînt parametri de evaluare ai omului. În Paradis, unde totul este etern şi totul este în afara spaţiului, acei parametri sînt complet inutili. Să observăm că trecerea se rezolvă printr-o intensificare a luminii, unde se precizează, în termeni destul de concreţi, sensul de fericire sporită de care e cuprins duhul ce urcă. Iar revelaţia fizic situabilă a trecerii şi apoi a ajungerii în al nouălea cer este dată de Beatrice, care străluceşte de o nouă lumină, mai puternică, încît Dante nu prea mai reuşeşte s-o privească. Înaintarea şi următorul salt fizic al lui Dante sînt marcate de asemeni, tot pe plan luminos, de lumina mai intensă a planetei la care ajung cei doi. Poetul n-ar vrea să-i confere acestei treceri o reprezentare fizică şi de aceea se lasă pe seama luminii, a ochilor, a vederii, cel mai imaterial dintre simţurile noastre” (T. Di Salvo). “Şi poate cît timp...: acţiunea e descrisă în sens invers, începînd de la sfîrşitul ei: săgeata loveşte, adică ajunge la ţintă, zboară, parcurge spaţiul intermediar, se desface, adică se desprinde, se eliberează din arc (...). Este un exemplu de hysteron proteron, figură retorică prin care se prezintă o acţiune, spunîndu-se mai întîi ceea ce, de fapt, se întîmplă pe urmă. Efectul obţinut este al unei repeziciuni fulgerătoare: m-am pomenit ajuns chiar înainte de-a fi pornit (vezi o prezenţă asemănătoare a acestei figuri la XXII, 109-111)” (Chiavacci Leonardi). 28. volta ver’ me, sì lieta come bella, «întoarsă spre mine, fericită pe cît de frumoasă, ‘Îndreaptă-ţi mintea spre Domnul cu mulţumire’, mi-a spus, ‘că ne-a unit cu prima stea’. Îmi părea că un nor ne-acoperă, luminos, dens, greu şi curat, ca diamantul rănit de soare» (v. 28-33). Beatrice, căreia nici o îngrijorare a lui Dante nu-i putea fi ascunsă, s-a răsucit spre el, frumoasă şi fericită, îndemnîndu-l să se gîndească recunoscător la Dumnezeu, care i-a ajutat să ajungă în primul cer. Călătorul avea impresia că sînt înfăşuraţi într-un nor gros, compact, plin de lumină şi lipsit de pete, ca un diamant lovit de razele soarelui. “Fericită pe cît de frumoasă: echivalenţa dintre frumuseţea exterioară, vizibilă, şi fericirea, mulţumirea interioară, va fi aspectul fundamental în toată reprezentarea Paradisului. Şi, cum vom vedea îndată, cea de-a doua e tocmai cauza celei dintîi” (Chiavacci Leonardi). “Să notăm încă de acum că pentru Dante steaua şi planeta sînt echivalente: nu vedea nici o deosebire între ele. Cele nouă planete sau stele, care se rotesc în jurul Pămîntului, după sistemul ptolomeic, pe care Dante îl acceptă, sînt sfere luminoase, construite dintr-o materie diafană, numită a cincea esenţă, întrucît este diferită de cele patru elemente sau esenţe fundamentale (pămînt, aer, foc, apă): mişcarea le este imprimată tuturor de către Primul Mobil, al nouălea cer. Al zecelea cer, nemişcat şi infinit, este Empireul care cuprinde tot universul” (T. Di Salvo). 34. Per entro sé l’etterna margarita «În sînul ei eterna margaretă ne-a cuprins, cum apa se îmbibă cu raza de lumină şi rămîne cu ea unită. De eram trup, aici nu se pricepe cum o dimensiune pe alta a primit, că trebuie să fie trup cu trup unit, încă mai mult aprinde dorinţa de-a şti acea esenţă, în care se vede cum natura noastră şi cea divină s-au contopit» (v. 34-42). Luna i-a primit în cerul ei, la fel cum picătura de apă include raza de lumină, atunci cînd cele două corpuri fizice diferite fuzionează. Dante se întreabă dacă mai avea cu sine trupul muritor. Un asemenea fenomen nu poate fi conceput pe Pămînt, unde două dimensiuni fizice diferite (Luna şi trupul călătorului) nu se pot contopi fără a se fractura, fără a-şi provoca discontinuităţi materiale. Aceasta i-a aprins cu atît mai intens dorinţa de-a cunoaşte esenţa lui Cristos, în care se întîlnesc natura umană şi cea divină. “Dante şi Beatrice ajung în primul dintre cele nouă cercuri fizice, care constituie împreună cu al zecelea, Empireul, cer în exclusivitate spiritual, cosmologia paradisiacă. Fiecare cer, format dintr-un strat de materie diafană, conţine o planetă sau, ca al optulea, stelele fixe, care se prezintă sub un aspect luminos, dens, greu şi curat (cf. v. 32). Atunci cînd Dante afirmă că trece dintr-un cer în altul, el se referă la trecerea de la o planetă la alta, într-un ritm ascensional permanent, care îi va marca apropierea succesivă de Dumnezeu. Tocmai luminozitatea cerurilor, dincolo de zîmbetul şi frumuseţea tot mai strălucitoare ale Beatricei şi ale duhurilor fericite, vor marca această progresie spirituală care, din lumină în lumină, îl va duce pe Dante la lumina în formă de rîu lucitor ca fulgerul (Paradis, cîntul XXX, v. 61-62), ce-i va deschide Poetului viziunea totală a Empireului” (E.A. Panaitescu). “Acea esenţă: se face aluzie la taina întrupării, un aspect esenţial în creştinism, definit după formula Conciliului de la Calcedonia: Cristos, a doua persoană din Sfînta Treime, întrupîndu-se, a dobîndit o natură umană, unind-o cu propria sa natură divină, totuşi rămînînd o singură persoană (cf. VII, 30-33). Raţionamentul lui Dante este următorul: dacă ne apare atît de uimitor faptul – care mi s-a întîmplat acolo sus – că un corp pătrunde în altul, încălcînd legile naturii, aceasta ar trebui să ne stîrnească dorinţa de-a vedea într-o zi acea misterioasă uniune dintre natura umană şi cea divină, care este o taină mult mai mare decît aceasta. Legătura profundă şi subînţeleasă a raţionamentului este că de această a doua taină depinde prima. Trupul omenesc primit de Cristos a devenit, după înviere, altfel decît trupul pămîntesc, un trup spiritual, care s-a putut înălţa la ceruri. Aceste calităţi ale trupului înviat al lui Cristos le erau atribuite de teologie trupurilor tuturor celor înviaţi la sfîrşitul lumii, pe baza celor scrise în I Corinteni 15. Aici se vede că trupul, pe care Dante îşi închipuie că-l duce cu sine, cînd se înalţă la ceruri, este închipuit la fel cu acela, triumfător, al lui Cristos şi al prea fericiţilor” (Chiavacci Leonardi). 43. Lì si vedrà ciò che tenem per fede, «Acolo se vor vedea cele ce ţin de credinţă, nedovedite, dar ni se vor dezvălui ca primul adevăr în care omul crede» (v. 43-45). În Paradis ni se vor revela adevărurile credinţei, pe care în timpul vieţii le acceptăm fără a le putea proba. “În ceruri vom putea vedea ceea ce acum considerăm că e adevărat prin credinţă, adică fără a putea pricepe, şi vom vedea fără a fi nevoie de vreo demonstraţie, cu o imediată evidenţă (...). Întreaga terţină are convingerea simplă şi neclintită că va veni o zi în care toate lucrurile ne vor fi dezvăluite; este atitudinea credinciosului simplu, pe care Dante adeseori şi-o asumă, adresîndu-li-se cititorilor săi, făcînd apel la ziua aceea în care cu toţii vor experimenta ceea ce el a văzut; o modalitate expresivă cu un efect credibil imediat (cf. I, 71-72)” (Chiavacci Leonardi). 46. Io rispuosi: «Madonna, sì devoto «Eu am răspuns: ‘Doamna mea, cu toată rîvna ce-mi stă în putinţă, îi aduc mulţumire lui, care din lumea muritoare m-a scos. Dar spuneţi-mi: ce-s semnele întunecate de pe-acest trup, care jos pe pămînt despre Cain îi fac pe alţii să povestească?’» (v. 46-51). Dante o asigură pe Beatrice de întreaga sa gratitudine, pentru faptul că Dumnezeu l-a înălţat dintre muritorii de rînd şi i-a permis o asemenea experienţă extraordinară. Apoi se interesează de natura petelor de pe suprafaţa Lunii, care pe muritori îi fac să-şi închipuie povestea lui Cain. “Cu o aridă formulă de trecere, care parcă îndepărtează prima parte a cîntului, marcată de un puternic elan spiritual, de a doua, care se oferă ca un moment de pauză narativ-didascalică (dar spuneţi-mi: ce-s...), se introduce o lungă expunere despre cauza petelor din Lună. Poetul prezintă mai întîi opinia răspîndită în rîndul poporului, care vede în acele pete figura lui Cain care, după uciderea lui Abel, ar fi fost tîrît de un vînt sălbatic pe Lună şi condamnat să poarte în eternitate o cunună de spini (cf. Infern XX, v. 126). Dar Beatrice nici măcar nu se oboseşte să respingă această ipoteză: îi ajunge, totuşi subliniind valabilitatea cunoaşterii raţionale, cînd examinează şi elaborează datele oferite de experienţă, să remarce limitele raţiunii omeneşti, chiar dacă se menţine în limitele ştiinţei naturale. După ce-a respins credinţa populară, Dante avansează prima explicaţie ştiinţifică, amplificînd totodată problema: zonele de luminozitate diferită, ce apar în materia luminoasă şi compactă a trupurilor aici sus, depind de densitatea diferită a sferelor cereşti (v. 59-60). Această teorie, acceptată de Poet în Convivio (II, XIII, 9), fusese expusă de Averroes în De substantia orbis” (E.A. Panaitescu). 52. Ella sorrise alquanto, e poi «S’elli erra «Ea a zîmbit puţin şi apoi: ‘Dacă se înşală părerea muritorilor’, mi-a spus, ‘unde cheia simţul nu-l descuie, fireşte că n-ar trebui să te înţepe uimirea, căci vezi prin simţuri cum raţiunea are scurte aripi» (v. 52-57). Auzind întrebarea lui Dante, care dezvăluia limitele cunoaşterii omeneşti, Beatrice a zîmbit înainte de a-l asigura că raţiunea, de una singură, are posibilităţi modeste în ceruri. “Zîmbetul Beatricei nu e ironic: este al femeii-simbol al adevărului absolut, ce resimte cu o percepţie sigură limitele raţiunii omeneşti. La îndoiala lui Dante nu răspunde cu dispreţ sau plictiseală: îşi face datoria de învăţătoare blîndă şi, în faţa erorilor nedatorate răutăţii, zîmbeşte. Benvenuto precizează: «parcă ar vrea să spună: nu doar plebea greşeşte, inventînd poveşti despre ceea ce mă întrebi, dar greşesc şi marii înţelepţi cu filosofia lor». (...) Implicit Beatrice răspunde la întrebarea lui Dante: se poate accepta opinia: petele = Cain? Imposibil, răspunde Beatrice: această credinţă ilustrează că oamenii pot greşi, dacă se lasă pe seama imaginaţiei, ca în cazul de faţă: dar şi atunci cînd elaborează raţional materialul oferit de experienţă, datorită limitelor lor. Să trecem aşadar la alte ipoteze bazate pe experienţă” (T. Di Salvo). 58. Ma dimmi quel che tu da te ne pensi». «Dar spune-mi ce crezi tu de la tine’. Şi eu: ‘Ceea ce ne-apare aici sus divers cred că se face prin corpuri rare şi dense’. Şi ea: ‘Fireşte că îţi vei vedea adînc alunecată în greşeală credinţa, de vei asculta atent dovada diferită ce ţi-o voi spune. A opta sferă vă arată multe lumini, şi ele în ea se văd cu felurite chipuri» (v. 58-66). Dante este îndemnat să spună mai curînd ce crede el însuşi, despre acest subiect, şi nu ceea ce a auzit din credinţa populară. Părerea lui este că luminile intense sau palide de pe suprafaţa Lunii depind de structura fizică diferită (densă ori rarefiată) a elementelor componente. Beatrice îl contrazice şi se pregăteşte să-i explice cum stau lucrurile. A opta sferă, a cerului cu stele fixe, include numeroase astre cu diferite intensităţi luminoase. “Cu alte cuvinte: petele ar fi provocate de densitatea inegală a materiei din care se compune Luna: izbită de razele soarelui, ea reflectă în mod diferit, cînd mai limpede şi cînd mai opac, respectivele raze, poate fi văzută de noi, oamenii de pe Pămînt, cu aspecte diferite. Acum această teorie, care în anii scrierii tratatului Convivio părea satisfăcătoare, este reluată şi respinsă cu argumente filosofice mai atente la legea ordinii ce guvernează lumea şi care determină ca fiecare parte să-şi găsească o echivalenţă într-o altă parte, astfel încît tot universul, în mod direct sau indirect, să-şi corespundă” (T. Di Salvo). “Dar spune-mi: Enunţarea tezei de respins era regula de bază în structura unei quaestio, o dispută scolastică, pe care aici Dante o urmează fidel, aşa cum va face de mai multe ori în cantică. Mai întîi se expune teza greşită, apoi se aduc argumentele contrare (confutazione), în fine se prezintă teza considerată adevărată (definizione). Această schemă evident scolastică se află în contrast cu părerea pe care noi, modernii, o avem despre poezie” (Chiavacci Leonardi). 67. Se raro e denso ciò facesser tanto, «Dacă prin rar şi dens ar face asta, o singură virtute ar fi în toate, mult ori puţin ori la fel distribuită. Virtuţi diverse trebuie să dea rodul unor principii formale şi acelea, fără de unul, ar fi distruse de gîndirea ta» (v. 67-72). Dacă structura fizică diferită a astrelor ar fi cea care produce diversitatea lor luminoasă, ar însemna că toate au aceeaşi virtute, aceeaşi capacitate de-a influenţa lucrurile pămînteşti. Însă virtuţile diverse pe care ele le posedă (capacitatea lor diversă de-a ne influenţa destinul) trebuie să provină, în mod necesar, din principii formale diferite. Acceptînd ipoteza lui Dante, acea diversitate a principiilor formale ale astrelor ar fi abolită. “Beatrice demonstrează lipsa de valabilitate a poziţiei averroiste printr-un raţionament propriu metodei scolastice: după refuzarea teoriei greşite (v. 64-105) va veni expunerea tezei corecte (v. 112-148) în care, pe urmele Sfîntului Toma şi ale altor şcoli ale epocii, respinge explicaţia lui Averroes, pentru a o accepta pe cea oferită de un alt gînditor arab, Avicenna. Ca să explice faptul că doar o diversă natură specifică poate explica prezenţa luminozităţii şi a întunecimii pe corpurile cereşti, Beatrice aduce exemplul stelelor fixe din cerul al optulea, care se prezintă diferit unele de altele, după cantitatea şi calitatea luminii. Acum, dacă admitem, cum vrea Averroes, că toate corpurile cereşti au aceeaşi natură specifică, iar diversităţile care se observă pe suprafeţele lor depind doar de o densitate mai mare sau mai mică a acelor corpuri, inclusiv stelele fixe ar trebui să aibă toate aceeaşi natură specifică, deşi distribuită în cantităţi diferite (v. 69). Totuşi, întrucît din fiecare stea fixă derivă o influenţă diferită, în cerul de sub al optulea, şi este lucru evident că virtuţi diverse nu pot deriva decît din principii formale diverse, este imposibil să reducem principiile formale ale stelelor fixe la unul singur. Aşadar luminozitatea diversă a corpurilor cereşti depinde de natura specifică diversă a fiecăruia” (E.A. Panaitescu). 73. Ancor, se raro fosse di quel bruno «În plus, dacă rarefierea ar fi motivul petelor de care întrebi, ori fără măsură ar fi de materia sa lipsită» (v. 73-75). Dacă petele din Lună s-ar datora structurii sale fizice alternate (rare sau dense), pe alocuri astrul ar fi lipsit de materie, ar cuprinde orificii. “De la un argument strict filosofic, se trece la unul cu caracter pur fizic: adică sînt combătuţi partizanii variantei cu «rar şi dens», chiar pe terenul lor. Această suprapunere neaşteptată a două şiruri de raţionamente stîrneşte o anumită dezorientare la cititorul modern” (Chiavacci Leonardi). 76. esto pianeto, o, sì come comparte «această planetă, ori aşa cum se împart părţile grase şi slabe în trup, la fel şi-ar schimba aici volumul. De-ar fi prima, s-ar dezvălui în eclipsa de soare, căci lumina ar trece ca prin partea subţire» (v. 76-81). Dacă Luna ar avea orificii, asta s-ar vedea în timpul eclipselor, cînd razele soarelui ar străpunge satelitul. “În sinteză: respingerea erorii lui Dante se reduce pentru Beatrice la următorul argument: nu există nici o legătură între rar sau dens şi influenţa pe care astrele o exercită asupra lumii sublunare. Diversitatea existentă între astre nu se datorează naturii lor, ci intensităţii lor, care este în raport proporţional cu mărimea lor” (T. Di Salvo). 82. Questo non è: però è da vedere «Dar nu-i aşa: deci să vedem al doilea caz; şi de-l voi înlătura, se va dovedi falsă părerea ta. Dacă prin stratul subţire nu răzbate, există un capăt dincolo de care opusul să treacă lumina n-o lasă; aşadar raza de soare se-ntoarce precum culoarea se răsfrînge din sticla care-n spate e închisă cu plumb» (v. 82-90). Întrucît razele soarelui nu străpung Luna, în timpul eclipsei, rezultă că ea nu are orificii, aşadar ipoteza petelor datorate diversităţii de consistenţă fizică a satelitului este eronată. Trebuie încercată o altă ipoteză. Dacă şi aceasta poate fi demontată, întreaga opinie a lui Dante se dovedeşte incorectă. Raza de soare este reflectată de pe suprafaţa Lunii, tot aşa cum lumina este reflectată dintr-o oglindă (sticla care-n spate e închisă cu plumb). Ar însemna că, sub straturile rare, imateriale, ale astrului s-ar ascunde straturi dense, ce nu permit trecerea razei. “Observaţi cît de nimerită e comparaţia: oglinda este compusă de fapt din două straturi, unul transparent (sticla), adică rar, şi unul opac (plumbul), adică dens. Raza de soare, dacă Luna ar avea straturi rare şi dense, s-ar întoarce îndărăt, după ce-a trecut de stratul rar, oprită şi respinsă de cel dens, cum se întîmplă cu oglinda. Lumina soarelui ar fi aşadar reflectată pe toate punctele suprafeţei lunare şi nu s-ar observa pete” (Chiavacci Leonardi). 91. Or dirai tu ch’el si dimostra tetro «Acum vei spune că raza se-arată mai întunecată acolo decît în alte părţi, căci e redată mai din adînc. De această obiecţie te scapă experimentul, de vrei să-ncerci, care-i izvorul priceperilor voastre» (v. 91-96). Dante, prin această ipoteză (a dispunerii stratificate de materie rară şi densă în consistenţa Lunii), ar putea explica existenţa petelor lunare: lumina soarelui se reflectă de la adîncimi diferite, de pe suprafaţa Lunii. Însă o asemenea variantă poate fi respinsă pe cale concretă, experimentală. “Este rar, şi de aceea merită semnalat, acest îndemn la experimentare şi la examinarea datelor propuse sau confirmate de un experiment. Cultura medievală era abstractă şi deductivă, iar experimentului i-a dat mereu o importanţă marginală, chiar dacă teoretic, pe urmele lui Aristotel, uneori a celebrat verbal valabilitatea metodei experimentale. Dar, în mod concret, ştiinţa în postulatele ei teoretice şi în metodologia ei a rămas departe de mentalitatea celor care derivau totul din ceruri şi acceptau adevărul doar ca pe o revelaţie, nu ca pe o cucerire a cunoaşterii” (T. Di Salvo). 97. Tre specchi prenderai; e i due rimovi «Ia trei oglinzi; şi două le depărtează la fel de tine, iar alta, mai încolo, între celelalte să-ţi stea ‘naintea ochilor. Întors spre ele, în spate să-ţi stea o faclă care s-aprindă cele trei oglinzi şi spre tine să se-ntoarcă de toate reflectată» (v. 97-102). Să plasăm trei oglinzi în faţa noastră: două la aceeaşi distanţă, a treia ceva mai departe, la mijloc. Lumina torţei aflate în spatele nostru se va reflecta din oglinzi spre noi. “Experimentul aici prezentat este următorul: dacă plasăm nişte oglinzi la distanţe diferite de o unică sursă de lumină (aşa cum straturile dense de pe Lună ar fi faţă de soare), lumina reflectată apare identică în ce priveşte calitatea (adică nu este mai întunecată), deşi diferită în ce priveşte cantitatea (adică în forţă, intensitate)” (Chiavacci Leonardi). 103. Ben che nel quanto tanto non si stenda «Deşi-n mărime nu se-ntinde egală lumina depărtată, vei vedea că la fel de tare străluceşte» (v. 103-105). Deşi cu intensitate diferită, lumina torţei se reflectă, fără pete, din toate cele trei oglinzi. “Al doilea argument opus de Beatrice la doctrina averroistă a petelor lunare (v. 73-105) derivă din experienţă. Dacă petele ar proveni dintr-o rarefiere a materiei, ar exista două situaţii: fie Luna ar fi găurită într-o parte sau alta, fie ar fi constituită din straturi rare şi dense, ca într-un corp de animal. «În primul caz, asta s-ar vedea la eclipsa de soare; căci Luna aflîndu-se între el şi Pămînt, razele solare ar trebui să treacă prin acele găuri şi să lumineze petele. În al doilea caz, partea densă, deşi aflată mai în spate, ar trebui de asemeni să reflecte lumina soarelui, aşa cum se poate dovedi punînd în faţa noastră două oglinzi la fel de apropiate şi a treia ceva mai departe» (Nardi). De fapt imaginea reflectată de a treia oglindă nu va fi egală, ca intensitate, cu cele reflectate de celelalte două, totuşi va prezenta aceeaşi calitate a luminii, fără pete” (E.A. Panaitescu). 106. Or, come ai colpi de li caldi rai «Aşa cum, în bătaia razelor calde, rămîne de zăpadă dezgolit pămîntul, lipsit de culoarea şi răceala dinainte, astfel dezbărată mintea ta vreau s-o modelez cu facla vie, ce-ţi va sclipi-n aspectul ei. În cerul plin de divina pace se roteşte un corp, în a cărui virtute stă conţinutul oricărei fiinţe» (v. 106-114). La fel cum razele soarelui topesc zăpada, îndepărtînd învelişul de gheaţă şi culoarea albă de pe suprafaţa pămîntului, tot aşa vrea să modeleze Beatrice, cu lumina adevărului, mintea lui Dante, după ce-a fost debarasată de eroare. În Empireu, cerul imobil unde se află Dumnezeu, se roteşte Primul Mobil, cerul care, preluînd toate virtuţile de la divinitate, cuprinde germenii existenţelor din lumea de sub el. “După terminarea criticii la adresa opiniei averroiste, Beatrice se pregăteşte să demonstreze teza, deja schiţată în acea critică, potrivit căreia petele lunare se datorează unei proprietăţi ce rezultă din principiul formal, adică dintr-o calitate intrinsecă şi esenţială a Lunii. Totuşi, pentru a desfăşura această demonstraţie, are nevoie să pornească de sus, enunţînd doctrina fundamentală despre ordinea cerurilor şi influenţa lor. Cîntul al doilea, cu începere de la versul 112, continuă lecţia solemnă despre univers, începută în primul cînt” (E.A. Panaitescu). “În Empireu, cerul nemişcat, unde stă Dumnezeu (cf. Paradis I, v. 122), îşi începe mişcarea a noua sferă cerească (Primul Mobil sau Cerul Cristalin), a cărei acţiune, sau putere de a da formă (virtute) conduce întreaga viaţă din cosmos: fără ea «n-ar exista aici printre noi naşteri sau viaţă a animalelor sau a plantelor: n-ar fi noapte şi nici zi, nici săptămînă, nici lună, nici an, ci tot universul ar fi dezordonat, iar mişcarea celorlalte [ceruri] ar fi zadarnică» (Convivio II, XIV, 17). În această ultimă parte a cîntului este evidentă la Dante influenţa, fie şi prin intermediul elaborării scolasticilor, a doctrinelor neoplatonice, pătrunse în Evul Mediu prin paginile unor scriitori din literatura creştină antică şi mai ales prin operele lui Avicenna” (E.A. Panaitescu). “În cerul plin...: începe aici a doua parte a raţionamentului Beatricei, adică expunerea tezei considerate adevărate, parte care încă din start are o altă calitate decît precedenta, cu ritmul stilistic solemn şi bogat în imagini, caracteristic înaltei teologii poetice danteşti. Acum nu mai e vorba de-a respinge ceva, ci de-a povesti; iar în povestirea evenimentelor, cosmologice sau teologice, liber de încurcăturile «argumentaţiei», Dante îşi desfăşoară întreaga forţă stilistică, totodată inventivă şi riguroasă, pătimaşă şi atentă” (Chiavacci Leonardi). 115. Lo ciel seguente, c’ha tante vedute, «Cerul următor, cu atîtea văzute, fiinţa aceea o-mparte în diverse esenţe, de el distincte şi-n el conţinute. Alte cercuri în varii diferenţe dispun răsfrîngerile de care-s pline, după scopul şi seminţele lor» (v. 115-120). Al optulea cer, care urmează după Primul Mobil, este împodobit cu multe stele şi răsfiră, presară virtuţile, calităţile pe care le-a preluat din precedentul. La fel şi celelalte şapte ceruri repartizează apoi capacităţile active pe care le-au primit. “Cerul al optulea, care prezintă în stelele sale (văzute) o diversitate materială, ce derivă dintr-o diversitate de principii formatoare (cf. v. 70-72), realizează o primă diferenţiere în această influenţă amestecată, primită de la Primul Mobil: din «natura celui de-al optulea cer şi a stelelor fixe îşi extrag... plantele şi animalele de pe pămînt proprietăţile lor diverse şi diferenţele specifice» (Nardi)” (E.A. Panaitescu). “Al optulea cer, numit şi al stelelor fixe, după ce-a primit esenţele, virtuţile creatoare de viaţă şi generatoare de diferite existenţe, le comunică şi le distribuie într-o anumită ordine către numeroasele stele din care e compus. Aici se petrece un fel de repartizare: virtutea care era una singură în Primul Mobil acum se înmulţeşte, se împarte şi se distribuie divers către cerurile de mai jos. Mai întîi procesul e linear şi unitar: de la al optulea cer, mişcarea descendentă a influenţelor se înmulţeşte, sub forma picăturilor de ploaie” (T. Di Salvo). “Numeşte influenţele scop întrucît urmăresc finalităţile dorite de Dumnezeu, seminţe întrucît stau la originea faptelor din lume” (Porena). 121. Questi organi del mondo così vanno, «Aceste organe lumeşti merg, după cum vezi deja, din treaptă-n treaptă, că de sus primesc şi-n jos trimit» (v. 121-123). Cerurile acţionează unitar şi interdependent. “Din întregul fragment percepem limpede imaginea unei absenţe de reală autonomie a corpurilor înseşi: toate aici se leagă şi trăiesc în raport direct cu părţile. La fel şi pe plan social, viaţa raporturilor dintre indivizi, organe etc. se desfăşoară după logica treptelor: fiecare grad primeşte calificările de sus şi le transmite; şi totul provine de la unul singur, de la suveran, de la împărat în cadrul Statului, de la tată în cadrul familiei” (T. Di Salvo). 124. Riguarda bene omai sì com’ io vado «Te uită bine cum mă-ndrept aici spre adevărul ce-l rîvneşti, încît să ştii apoi singur să-l găseşti» (v. 124-126). Dante trebuie să fie atent la împletirea argumentelor prezentate de Beatrice, pentru a putea reface apoi calea şi pe cont propriu. “Raţionamentul e reprezentat ca străbaterea unui drum, pentru a se ajunge la o destinaţie” (Chiavacci Leonardi). 127. Lo moto e la virtù d’i santi giri, «Mişcarea şi virtutea roţilor sfinte, aşa cum de la fierar îndemînarea ciocanului, de la motoarele divine trebuie să provină; iar cerul, cu-atîtea lumini împodobit, de la mintea profundă ce-l pune în mişcare îşi ia imaginea şi-o face sigiliu» (v. 127-132). Rotirea cerurilor şi puterea lor creatoare i se datorează gîndirii angelice (motoarele divine), la fel cum de mîna fierarului depinde acţiunea ciocanului. Al optulea cer, ornat cu o infinitate de stele, reflectă frumuseţea minţii divine şi o imprimă în stelele pe care le cuprinde. “În ultima parte a argumentaţiei sale, Beatrice dezvăluie că mişcarea şi influenţele organelor lumeşti îşi au originea în inteligenţele angelice. Raportul dintre acţiunea cerurilor şi acţiunea îngerilor este explicată prin exemplul din v. 128: aşa cum îndemînarea ciocanului depinde de meşterul fierar care îl utilizează, la fel cerurile sînt doar instrumentul influenţelor ce derivă din ele şi care, în ultimă analiză, depind doar de inteligenţele motrice ale celor nouă coruri îngereşti” (E.A. Panaitescu). “Aceasta este partea cea mai importantă din tot discursul Beatricei (iar limbajul plin de forţă, de evidenţă şi de ritm deja ne avertizează). Eterna mişcare circulară, precum şi virtutea proprie fiecăreia dintre roţile sfinte, adică cerurilor, ele, cerurile, nu şi le oferă singure. Dar trebuie, adică este necesar, ca mişcarea şi virtutea să depindă de fiinţe inteligente, motoarele divine, adică inteligenţele îngerilor. Acesta este aspectul esenţial: lumea sensibilă este mişcată, adică e guvernată, de o realitate inteligibilă. În această terţină se exprimă legătura de bază dintre cele două sisteme, care stătea chiar la originea metafizicii. Doctrina, care formulată astfel provine de la Aristotel, a fost preluată de teologia creştină, ce vedea exprimat aici filosofic conceptul creaţiei” (Chiavacci Leonardi). “De-acum dispunerea ierarhică, prin care se determină intervenţia divinităţii asupra lumii pămînteşti, se precizează în termeni limpezi: inteligenţele angelice provin de la Dumnezeu, de la care acestea primesc virtuţile, care se imprimă asupra cerurilor; din ceruri influenţa coboară pe pămînt. Între ceruri şi îngeri există un raport de nobleţe: la fel cum mai sus, după Primul Mobil, se plasează cerul înstelat, tot aşa fiecare ierarhie angelică, pornind de la cele superioare, influenţează cîte un cer. Şi, prin acest raport, fiecare cer este legat cu categoriile angelice” (T. Di Salvo). 133. E come l’alma dentro a vostra polve «Şi precum sufletul în lutul vostru, prin diverse membre şi forme, spre diverse puteri se îndreaptă, la fel Mintea-şi răspîndeşte bunătatea înmulţită printre stele, rotindu-se în propria sa unitate» (v. 133-138). Aşa cum sufletul, în cadrul trupului omenesc, rămînînd unul singur, se desface, se răsfrînge în diversele organe şi asigură funcţionarea diferitelor simţuri, la fel inteligenţa angelică se răspîndeşte printre stelele de pe cer şi îşi exercită influenţa (bunătatea), fără a-şi pierde unitatea şi simplitatea. “Diversitatea semnelor ce caracterizează diferite astre pe cerul înstelat îşi trage originea din diversitatea semnelor marcate de Heruvimi şi prezente la ei, mai mult decît în astre, care sînt instrumentul lor de acţiune” (T. Di Salvo). 139. Virtù diversa fa diversa lega «Virtutea diversă se-ncheagă diferit în preţiosul trup pe care-l învie, unde, ca viaţa-n voi, se leagă. De la natura fericită din care derivă, virtutea amestecată cu trupul străluceşte, ca bucuria prin pupila vie» (v. 139-144). Inteligenţa angelică unică provoacă efecte diferite, de la o stea la alta. Reflectarea ei provoacă strălucirea stelei, la fel cum fericirea străluceşte în pupila ochiului omenesc. “Fericirea inteligenţelor se exprimă, aşadar, în aştri, sub formă de lumină; şi unei mai mari sau mai mici intensităţi de fericire îi corespunde, în cadrul stelei, sau în părţile ei componente, un grad mai mare sau mai mic de luminozitate. Că apoi aceste deosebiri se acumulează şi devin mai evidente pe faţa inferioară a Lunii, pe care noi o vedem, asta va depinde de faptul că – Luna fiind planeta cea mai apropiată de noi – în ea se reunesc toate virtuţile din cerurile superioare, destinate să acţioneze direct asupra materiei pămînteşti” (N. Sapegno). 145. Da essa vien ciò che da luce a luce «De-aici vine ce de la o lumină la alta pare diferit, şi nu din dens ori rar: ea-i principiul formal ce produce, după bunătatea sa, întunericul şi strălucirea’» (v. 145-148). Din intensitatea cu care inteligenţa angelică se reflectă într-o stea sau alta provine diferenţa de luminozitate dintre acestea, şi nu din structura lor fizică. “Între aşa-zisele pete şi inteligenţa îngerilor, care îmbibă steaua, există un raport direct: unei mai mari sau mai mici influenţe a ei îi corespunde o mai mare sau mai mică strălucire (în acest caz vorbim de pete). Avînd în vedere că, pe Lună, corpul ceresc cel mai îndepărtat de Empireu, influenţele directe ale îngerilor ajung mai atenuate, mai slăbite, doar acolo şi nu pe alte stele apar petele” (T. Di Salvo). “Concluzia este peremptorie şi închide cîntul fără nici un comentariu; întunericul şi strălucirea şi orice diferenţă din univers sînt de-acum derivate dintr-un principiu formal, care se află în adîncul minţilor îngereşti, alungîndu-se pentru totdeauna explicaţiile de natură fizică” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru | ||
