 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Taina predestinării (Paradis XX)
1. Quando colui che tutto ‘l mondo alluma «Cînd cel ce toată lumea o luminează din emisfera noastră astfel pogoară că ziua de peste tot se consumă, cerul, ce doar de el mai-nainte se-aprinde, deodată se face iar lucitor cu multe lumini, în care una se răsfrînge» (v. 1-6). La asfințitul soarelui, cerul se luminează brusc de lumina stelelor. “Comparația care deschide cîntul XX se naște, ca majoritatea comparațiilor din Comedie, din preocuparea constantă de a lega fiecare moment al călătoriei mistice de o lume de experiențe concrete și pozitive. Pentru a explica felul în care vocea unică a acvilei – care tocmai și-a terminat, prin dura condamnare a regilor netrebnici de pe pămînt, lecția teoretică din cîntul XIX – se răsfrînge acum în cîntările fiecărui duh, i-a venit în minte Poetului aprinderea bruscă pe cer a luminii stelelor, după apusul soarelui. O imagine vizuală pentru a descrie un fapt acustic: nu e o invenție nouă la Dante, care a comparat deja amestecul de țipete și plînsete ale lașilor cu vîrtejul de nisip (Infern III, 28-30) sau, invers, a numit al doilea cerc, lipsit de soare, loc mut de orice lumină (Infern V, 28). Momentul poetic central al comparației stă în detaliul astronomic din versul 6 (stelele, după credința medievală, își derivă lumina din soare); scurta adnotare erudită leagă, de fapt, momentul vizual de cel acustic care, atunci cînd este introdus, propune din nou o imagine de lumină: cu multe lumini, în care una se răsfrînge… toate acele vii lumini… au început cîntări. Pe bună dreptate comentează V. Rossi că «fenomenul luminos își dezvăluie identitatea de substanță cu răsfrîngerea vocii unice a acvilei, în mulțimea pînă acum univocă de lumini strălucite». Totuși, dincolo de calitatea vagă a imaginii, Poetul are grijă ca în coralitatea dominației acvilei să păstreze pluralitatea duhurilor, pricepînd el limpede riscul unei erori teologice, aceea de-a lipsi duhurile juste, strînse în figura acvilei, de orice trăsătură personală” (E.A. Panaitescu). 7. e questo atto del ciel mi venne a mente, «și acest fapt ceresc mi-a venit în minte, cînd semnul lumii și al ducilor săi în ciocul sfînt a tăcut; fiindcă toate acele vii lumini, mai tare sclipind, au început cîntece din memoria mea alunecate și uitate» (v. 7-12). Alternanța luminii date de soare cu cea oferită de stele îi vine în minte călătorului, îndată ce acvila și-a terminat explicațiile. Duhurile luminoase din care era compusă au trecut să cînte melodii care, prin blîndețea lor copleșitoare, au rămas neînțelese și au fost uitate. “Comparația, așadar, se realizează între numeroasele lumini care apar pe cer la asfințit, cînd soarele dispare, și numeroasele voci care cîntă, atunci cînd acvila și-a terminat discursul. Apropierea, cam îndrăzneață și neobișnuită, este între două fenomene diferite: unul vizual și altul auditiv; pe de o parte multe lumini, pe de altă parte multe voci; dincoace o mantie stelară, dincolo un cor” (T. Di Salvo). 13. O dolce amor che di riso t’ammanti, «Oh, dulce iubire, care-n zîmbet te-nvălui, ce încinsă păreai în duhurile melodioase, cu dorul doar la sfinte gînduri!» (v. 13-15). Călătorul admiră, plin de recunoștință, bucuria luminoasă și zîmbitoare a duhurilor. “Lumina care învăluie duhurile fericite este de fapt, în invenția lui Dante, expresia sensibilă a bucuriei lor, aproape o traducere a ceea ce este zîmbetul pe chipul omenesc (cf. Paradis V, 124-126)” (Chiavacci Leonardi). 16. Poscia che i cari e lucidi lapilli «Cînd dragile și dulcile odoruri, în care am văzut decorată a șasea lumină, au pus capăt cîntărilor îngerești, mi s-a părut că aud murmur de apă, ce coboară limpede din piatră-n piatră, vădindu-și belșugul izvorului» (v. 16-21). La sfîrșitul cîntărilor, călătorul parcă a auzit șopotul diafan al unui pîrîu de munte. “Încă o dată, ca la începutul cîntului, Dante reia și insistă pe dubla imagine auditiv-vizuală: pe de o parte odorurile cu lumina, care face din stea un fel de munte, copleșit de giuvaeruri, pe de altă parte liniștea înlocuită de sunetul strălucitor al trîmbițelor, iar cele două impresii se desfășoară împreună și în terțina următoare; și aici, pe de o parte, sunetul murmurat al unui rîu, care vine de sus și își transmite melodia, prin numeroasele pietre de care se izbește, pe de altă parte sclipirea limpede a apelor, care coboară dintr-un izvor neprihănit. Această căutare și cucerire de tonalități muzicale, însoțite de momente luminoase, care sînt o transcriere a lor în termeni de lumină, ține de tradiția misticilor, de la care Dante se revendică. Pe plan poetic se putea ajunge la rezultate de suprapunere a imaginilor, aproape un barochism medieval. Ceea ce nu se întîmplă aici: cele două imagini sînt alăturate, dar nu creează jocuri intelectualiste” (T. Di Salvo). 22. E come suono al collo della cetra «Și cum sunetul de la gîtul ghitarei își ia forma, sau cum la gura cimpoiului sună vîntul ce intră» (v. 22-24). Sunetul muzical se formează prin degetele care ciupesc coarda, sau prin aerul suflat în burduful cimpoiului. “Alte două comparații destinate, prin descrierea formării tehnice a efectelor muzicale, să scoată în evidență muzicalitatea vocii acvilei, de la apariția ei ca ansamblu de sunete amestecate, la precizarea sa ca mesaj vorbit. Alte exemple și comparații provenite din experiența misticilor care, în încercarea de a reproduce măcar palide și nesigure imagini din ceea ce au văzut ori auzit în timpul extazului mistic, adesea recurgeau la exemple luate din experiență și consemnate în memorie prin comparații, care voiau să scoată în evidență momentele lor cele mai neprihănite” (T. Di Salvo). 25. così, rimosso d’aspettare indugio, «tot așa, fără zăbavă, acel murmur al acvilei i-a urcat prin gîtlej, de parcă era scobit. S-a făcut voce aici și-apoi a ieșit pe cioc sub formă de vorbe, cum le aștepta inima mea, drept care le-am scris» (v. 25-30). Tot astfel vocea acvilei s-a format în dreptul ciocului său, venind însă din adîncul gîtlejului. S-au auzit cuvinte primite și reținute cu mult drag de învățăcel. “Versurile 13-27 mențin tonul contemplativ și totodată triumfal de la început. De fapt apusul, descris în cele două terține inițiale, este foarte diferit de cel, încărcat de neliniștite și frică, din cîntul II al Infernului (versurile 1-3) sau de cel, îngîndurat și pios, din cîntul VIII al Purgatoriului (versurile 1-6), în care sufletul asista cu o dureroasă uimire la dispariția luminii. Acum accentul se pune nu pe inexistența luminii, ci pe aprinderea a mii de stele, a mii de lumini: este o viziune în care la imensitatea spectacolului ceresc se alătură exaltarea festivă a acelei sclipiri (…). De Bello, care a dezvoltat numeroase sugestii preluate de la V. Rossi și Momigliano, notează că această parte a cîntului este muzicală nu doar prin numeroasele imagini provenite din lumea muzicii (…), ci fiindcă e astfel «în structurarea sa abilă, în țesutul sintaxei poetice, în chiar folosirea cuvîntului». După terțetul inițial de asonanțe (discende – s’accende – risplende; parvente – mente – tacente; canti – t’ammanti – santi), căutarea muzicală culminează într-un fin joc de asonanțe (flailli – lapilli – squilli; lume – fiume – cacume), abil contrapunctat de sunete ascuțite (-illi-) și grave (-ume-). Această sintaxă poetică, ce poate fi regăsită în tot cîntul (De Bello citează, în același sens, numeroase exemple), nu rămîne un element exterior, o probă de abilitate tehnică, în căutare de efecte fonice, ci devine «expresia lirică a unei stări sufletești de copleșire», componenta psihologică și spirituală a lecției teologice. Cîntul XX, de fapt, confirmă și consolidează concluzia senină din discursul acvilei: orice îndoială, orice nesiguranță ce stîrnește frămîntări se potolesc în invocația finală din terțina 130: Vai, predestinare, ce departe-i rădăcina ta de privirile care prima cauză n-o văd toată!. Iar sufletul Poetului, în acceptarea tainei și în contemplarea justiției divine, își găsește bucuria cea mai înaltă și amețitoare, tocmai aceea care îi dictează orchestrația muzicală, precum și bogăția tematică a acestor versuri” (E.A. Panaitescu). 31. «La parte in me che vede e pate il sole «‘La partea din mine ce vede și-ndură soare dintre acvilele muritoare’, a-nceput, ‘acum te uită țintă, căci din focurile ce-mi fac forma, cele de la care-mi sclipește ochiu-n frunte, ele-s mai presus pe toate treptele» (v. 31-36). Acvila sfîntă îl îndeamnă pe drumeț să-i fixeze cu atenție ochiul, partea cu care acvilele vii privesc și susțin lumina soarelui: duhurile ce stau acolo sînt mai demne de admirație și mai fericite, dintre toate celelalte. “Există o ierarhie nu doar între duhurile fericite din diferite ceruri, dar și între cele din același cer; așadar ele se dispun aici în mod unitar pentru a forma acvila, împreună tac sau cîntă, vorbesc toate prin gura unificatoare a acvilei, dar se dispun în părți diferite ale păsării simbolice. Acelea care constituie ochiul ei au dobîndit pe pămînt meritele mai înalte și semnificative, pentru care merită să fie tot astfel distinse și evidențiate” (T. Di Salvo). “Ochiul: la singular, fiindcă tot capul de acvilă apare pe cer desenat din profil, ca la o acvilă heraldică” (Chiavacci Leonardi). 37. Colui che luce in mezzo per pupilla, «Cel ce lucește-n mijloc ca pupilă a fost cîntărețul Sfîntului Duh, ce arca a purtat-o din loc în loc: cunoaște acum meritul cîntului său, căci i-a fost efect al voinței, prin răsplata ce-i pe măsură» (v. 37-42). În centrul ochiului sclipește David, celebrul rege din Biblie, care astfel e răsplătit pentru psalmii săi, în care l-a slăvit pe Dumnezeu. “David, regele Israelului și autorul Psalmilor (cîntărețul Sfîntului Duh: fiindcă scrierile biblice sînt inspirate de Dumnezeu) a transportat chivotul sfînt de la Baale în orășelul Gat, iar de la Gat la Ierusalim (2 Samuel 6, 1-23; cf. și Purgatoriu X, 55-69)” (E.A. Panaitescu). “Cunoaște acum meritul cîntului său, fiindcă a fost efectul Sfîntului Duh, a cărui inspirație a urmat-o în mod inconștient, dar fidel” (Chimenz). “Cunoaște acum: formula se repetă de șase ori și, fiindcă aici ni se aduc în fața ochilor principi ideali, adevărații apărători ai justiției, modalitățile corecte prin care se exercită puterea asupra supușilor, nu putem să nu revenim, prin antiteză, la partea finală a cîntului precedent, unde introduși de o formulă de mai multe ori repetată (Acolo se va vedea… Se vor vedea…) defilează regii și principii europeni de la sfîrșitul lui Duecento și începutul lui Trecento, cu toții în diverse feluri pătați de nedreptate, cu toții inadecvați misiunii primite. Formula adoptată nu își propune să introducă neapărat un rege văzut ca susținător al idealurilor, ci să fixeze distanța, infinita distanță dintre eroare și adevăr, dintre falsa imaginație, susținută de prejudecăți, și judecata corectă, dintre deciziile și evaluările divinității și cele greșite, limitate, ale oamenilor. Doar după ce, ajunși în Paradis, văd divinitatea, oamenii dobîndesc corecta și înțeleapta capacitate de a vedea și a judeca, nedeviată de forțe vrăjmașe” (T. Di Salvo). 43. Dei cinque che mi fan cerchio per ciglio, «Dintre cei cinci ce-mi fac cercul genelor, acela mai aproape de ciocul meu a consolat-o pe văduvioară pentru băiatul ei: cunoaște acum ce scump costă să nu-l urmezi pe Cristos, pricepînd această viață dulce și cealaltă» (v. 43-48). Duhul situat mai aproape de ciocul acvilei a fost împăratul Traian, care a ajutat-o pe văduva ce și-a pierdut fiul: acum a înțeles diferența dintre Infern și Paradis. “Împăratul Traian (97-117 d.Cr.), pe cînd se pregătea să pornească într-o expediție militară împotriva dacilor, a dat ascultare rugăminților unei văduve, care cerea să se facă dreptate împotriva ucigașilor fiului ei (cf. Purgatoriu X, 73-93). După o legendă foarte răspîndită în Evul Mediu, Papa Sfîntul Grigore cel Mare, emoționat de actul de justiție realizat de Traian în fața văduvioarei, s-a rugat așa de intens pentru el încît i-a obținut mîntuirea din partea lui Dumnezeu. Una din variantele acestei legende povestea că sufletul lui Traian, care se găsea în Infern, s-a întors pentru scurt timp în trupul său pentru a fi botezat (cf. versurile 112-117)” (E.A. Panaitescu). 49. E quel che segue in la circunferenza «Și cel ce urmează pe circumferința unde sclipesc, pe arcul de sus, și-a amînat moartea prin dreaptă căință: cunoaște acum că judecata eternă nu se schimbă, cînd ruga dreaptă întîrzie acolo jos clipa de azi» (v. 49-54). Următorul duh fericit din ochiul acvilei este Ezechia, personajul biblic care a înțeles că judecata lui Dumnezeu poate fi amînată prin rugăciune, dar nu schimbată. “Al treilea suveran prezentat de acvilă este Ezechia, fiul lui Ahaz și rege în Iudeea, lăudat pentru spiritul său drept (2 Regi 18, 3-5). Fiind grav bolnav și fiindu-i anunțată moartea apropiată de către prorocul Isaia, a cerut și a obținut de la Dumnezeu să-i fie prelungită viața cu cincisprezece ani (cf. 2 Regi 20, 1-11; Isaia 38, 1-22). În Sfînta Scriptură nu apare că Ezechia a cerut amînarea morții sale pentru a face dreaptă căință. Dante a interpretat episodul în acest sens, fiindcă în rugăciunea de mulțumire pentru vindecarea obținută, regele manifestă și căință pentru propriile păcate (Isaia 38, 17)” (E.A. Panaitescu). 55. L’altro che segue, con le leggi e meco, «Celălalt care urmează, cu legile și cu mine, din bună intenție ce-a dat rău rod, pentru a-i ceda păstorului s-a făcut grec: cunoaște acum că răul desprins din fapta sa bună nu-i dăunează, deși lumea cu asta a distrus-o» (v. 55-60). Împăratul Constantin, pentru a fi pe placul Papei, căruia i-a lăsat în grijă Roma, a mutat capitala Imperiului în Răsărit. Își dă acum seama că a făcut un lucru rău, deși a vrut să facă bine. Însă această faptă nu i-a împiedicat mîntuirea. “Pe punctul cel mai de sus al genei acvilei stă împăratul Constantin, care a mutat capitala Imperiului de la Roma la Bizanț (s-a făcut grec) pentru a-i ceda pontifului domnia asupra Romei. Dante recunoaște aici că, în decizia sa, Constantin a fost îndemnat de o intenție cinstită și pioasă (bună), ale cărei rezultate foarte grave nu putea să le prevadă: degenerarea morală a Bisericii, începută cu acumularea de bunuri materiale, și confuzia dintre puterea spirituală și puterea temporală. Cf. în legătură cu aceasta Infern XIX, 115-117; Purgatoriu XXXII, 124-129; Monarhia II, XII, 8; III, X, 4-17. În judecata lui Dumnezeu nu contează așadar rezultatele practice ale acțiunii, ci intenția, aici definită bună, iar în altă parte bună și vrednică (Purgatoriu XXXII, 138)” (E.A. Panaitescu). 61. E quel che vedi nell’arco declivo, «Și acela ce-l vezi în arcul care coboară a fost Wilhelm, deplîns de ținutul care plînge pentru Carol și Frederic vii; cunoaște acum că cerul îl iubește pe regele drept și prin aspectul său sclipitor o arată» (v. 61-66). Regele vrednic al Siciliei de odinioară este deplîns de supușii care acum au de pătimit sub alții, nevrednici. “Wilhelm al II-lea de Altavilla, cel Bun, a fost rege al Siciliei și rege al Pugliei între 1166 și 1189. Suveran drept și luminat, a promovat și a ajutat a treia Cruciadă și a fost unanim celebrat de poeții și cronicarii vremii. Guvernarea sa bună este aici contrapusă celei a lui Carol al II-lea de Anjou, rege de Puglia, și celei a lui Frederic al II-lea de Aragon, regele Siciliei. Dante a prezentat deja blestemățiile acestor doi suverani în cîntul XIX al Paradisului, versurile 127-135” (E.A. Panaitescu). 67. Chi crederebbe giù nel mondo errante «Cine-ar crede-n lumea rătăcită că troianul Rifeu în acest ocol ar fi a cincea dintre luminile sfinte? Cunoaște acum multe din ce lumea nu poate vedea din harul divin, chiar dacă vederea sa nu discerne-n străfund’» (v. 67-72). În mod incredibil pentru lumea neștiutoare, următorul duh fericit este al păgînului Rifeu, care acum înțelege o parte din taina mîntuirii. “Rifeu, necunoscut lui Homer, este amintit în Eneida (II, 426-428), printre troienii care au murit apărînd Ilionul, atunci cînd grecii au pătruns în cetate, prin viclenia cu calul de lemn. (…) A doua oară acvila prezintă o înșiruire de personaje. În cîntul precedent, pomelnicul regilor nedemni de pe pămînt s-a desfășurat pe nouă terține, în care fiecare grup ternar începea cu același cuvînt (lì, vedrassi, e), formînd un acrostih. Și această înșiruire este cuprinsă într-o schemă rigidă: fiecărui personaj îi sînt consacrate două terține, dintre care prima arată cine este, iar a doua enumeră principiul de credință legat de condiția fiecăruia și care s-a limpezit doar acum, în Paradis. Prima terțină se bazează pe formule asemănătoare (colui che, e quel che, l’altro che), a doua pe cuvintele ora conosce, care indică distanța judecății umane scurte și înșelătoare, față de judecata divină. Și această schemă, ca aceea din cîntul precedent, are o semnificație profundă fiindcă, pe lîngă faptul că sporește eficiența persuasivă și solemnitatea discursului acvilei, continuă, prin simetria sintactică și «refrenul încărcat de înțelepciune muzicală cunoaște acum, care se repetă de multe ori, la aceleași intervale» (Momigliano) motivul muzical lansat la început” (E.A. Panaitescu). “Cunoaște acum multe: duhul fericit nu se poate identifica niciodată cu divinitatea: rămîne mereu limitat, chiar dacă în Paradis se poate extinde pe orizonturi mai ample decît cele îngăduite omului pe pămînt” (T. Di Salvo). 73. Quale allodetta che ‘n aere si spazia «Ca o ciocîrlie ce-n aer zvîcnește, întîi cîntînd și-apoi tace mulțumită de ultima blîndețe care o potolește, astfel mi-a părut icoana eternei plăceri, la a cărei dorință orice lucru devine cum e» (v. 73-78). Acvila dreptății – pe care era imprimată plăcerea divină, ce poate transforma orice realitate după dorința sa (așadar îi poate mîntui inclusiv pe păgîni) – a tăcut apoi, bucuroasă ca o ciocîrlie care și-a terminat melodia. “Comparația cu ciocîrlia, printre cele mai lăudate din Comedie, este desigur cea care traduce mai bine senzația inefabilă a sufletului, deja convins că taina justiției divine e taina iubirii. Tommaseo a notat primul că această terțină dantescă are antecedente directe în poezia provensală și, mai precis, în versurile lui Bernard de Ventadorn: «cînd văd ciocîrlia (‘lauzeta’) care își mișcă de bucurie aripile spre soare, iar apoi uită de sine și se prăbușește pentru blîndețea ce-i pogoară în inimă…». Totuși semnificația comparației dantești este mult mai profundă decît imaginea convențională, deși delicată, a poetului provensal. (…) Blîndețea ce-o cuprinde pe ciocîrlia lui Bernard de Ventadorn este bucuria fizică la lumina soarelui, pe cînd ultima blîndețe care mulțumește și potolește ciocîrlia lui Dante este desfătarea spirituală, ce pătrunde întreaga ființă a celui scufundat în solitudinea spațiilor celeste” (E.A. Panaitescu). 79. E avvegna ch’io fossi al dubbiar mio «Și deși-ndoiala mea se vedea acolo ca sticla în culoarea ce-o preia, răgaz de așteptare tăcută n-a îndurat, ci din gură ‘Cum adică?’ mi-a împins afară cu forța greutății ei; la care am văzut mare veselie de scîntei» (v. 79-84). Uimirea care l-a cuprins pe Dante se citea cu ușurință pe înfățișarea lui. Același sentiment i-a pus pe buze o exclamație de neîncredere. Duhurile s-au bucurat că îl pot ajuta cu altă explicație. “În cîntul precedent, rațiunii care încerca să exploreze taina justiției divine, acvila i-a opus viziunea unei mări imense, unde ființa cu vederea scurtă pînă sub nas nu va putea niciodată să zărească străfundul, încheind cu o sentință definitivă: În ăst regat în veci n-a urcat cine-n Cristos n-a crezut, nici înainte, nici după ce-a fost pe lemn țintuit. Prezența, în gena acvilei, a doi păgîni, Traian și Rifeu, propune o gravă contradicție. Noua lecție dată de acvilă se desfășoară pe linia rigorii tomiste, cu precizia lingvistică și metoda proprii scolasticii” (E.A. Panaitescu). “Cum adică?: fraza, cu timbrul său de spontaneitate populară, unică în vorbirea din Paradis – în așa măsură că ar putea fi pronunțată, cu același sens, inclusiv de un italian de azi – semnifică violența impresiei resimțite, care arde orice intermediere retorică, lăsînd să iasă doar vorbele pe care le-am putea numi elementare, specifice pentru impulsurile sufletești necontrolate” (Chiavacci Leonardi). 85. Poi appresso, con l’occhio più acceso, «Apoi, cu ochiul mai aprins, semnul sfînt mi-a răspuns pentru a nu mă ține legat de uimire: ‘Eu văd că tu crezi aceste lucruri, fiindcă le spun eu, dar nu vezi cum; încît, de-s crezute, sînt ascunse» (v. 85-90). Pentru a nu-i mai prelungi curiozitatea, acvila i-a spus repede că e de înțeles uimirea lui, provenită din neînțelegere. “Cu ochiul mai aprins: din cauza bucuriei sporite” (Chiavacci Leonardi). 91. Fai come quei che la cosa per nome «Faci ca acela care obiectul după nume-l învață bine, dar rostul lui nu-l poate vedea de altul nu i-l arată» (v. 91-93). Dante percepe aici doar suprafața lucrurilor, fiindcă nu le pătrunde cauza. “Faci ca acela: terțina explică sub formă de exemplu ceea ce s-a spus în terțina precedentă, de parcă i s-ar vorbi unui copil: faci ca un copil, care cunoaște denumirea unui lucru, dar nu-i înțelege esența, dacă alții nu i-o dezvăluie” (Chiavacci Leonardi). 94. Regnum coelorum violenza pate «Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei» (v. 94-99). Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se dă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește. “Reluarea unei expresii evanghelice (Matei 11, 12; Luca 16, 16) îi slujește lui Dante pentru a arăta cum calda iubire și via speranță pot cuceri voința divină, care nici nu dorește altceva decît să fie învinsă de iubirea și de speranța creaturilor, încît, în ultimă analiză, tot voința divină este cea care triumfă prin milostivenia sa” (E.A. Panaitescu). “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul. În mod concret: în Dumnezeu există justiția și există mărinimia, bunătatea sau milostivenia. Pe planul rigorismului absolut, Dumnezeu ar trebui să-i excludă pe păgîni din Paradis, dar lăsîndu-se condiționat de mărinimie, acceptă să fie învins și păgînii să intre, de asemeni, în împărăția cerurilor. Însă impune anumite condiții. Cele pe care poetul le clarifică în terținele următoare” (T. Di Salvo). 100. La prima vita del ciglio e la quinta «Prima viață a genei mele și a cincea te umplu de uimire, căci vezi cu ele-mpodobit tărîmul îngerilor» (v. 100-102). Dante se mira că primul și al cincilea duh fericit, ale unor păgîni, se află la loc de cinste în Paradis. “Acvila își reia acum, după inflamarea neașteptată din cele două terține precedente, tonul potolit de la început” (Chiavacci Leonardi). 103. De’ corpi suoi non uscir, come credi, «Din trupuri n-au ieșit, cum crezi, păgîni, ci creștini cu fermă credință, unul în mîntuirea viitoare, altul în mîntuirea venită. Căci unul din Infern, de unde-n veci nimeni nu se-ntoarce la gîndul bun, și-a reluat oasele; și asta a fost răsplata pentru speranța fierbinte» (v. 103-108). Cînd au murit, cele două personaje de fapt își cîștigaseră deja credința: Rifeu în viitoarea venire a lui Cristos, Traian în trecuta venire a lui Cristos. Iar Traian s-a întors chiar din Infern pentru a se mîntui. “Passuri… passi: sînt participii latinizante de la verbul patior = a suferi. Este evident că nu doar picioarele au suferit: picioarele indică aici toată persoana lui Cristos (în retorică această figură se numește sinecdocă)” (T. Di Salvo). “Rămîne valabil principiul că nu se intră în Paradis fără credința fermă și limpede în Cristos. Acum acvila trebuie să explice cum au devenit cei doi înainte de moarte creștini” (T. Di Salvo). 109. di viva spene, che mise la possa «pentru speranța fierbinte, ce-a umplut de forță rugile făcute Domnului ca să-l învie încît să-și poată schimba voința» (v. 109-111). Revenirea din Infern a împăratului a fost posibilă ca rezultat al speranței fierbinți, ce-a animat rugăciunile adresate de Papa Grigore lui Dumnezeu. “Mîntuirea lui Traian pleacă de la o premisă teologică: cel ce este atins de Har îl poate transmite altuia. Astfel s-a întîmplat cu Traian, mîntuit prin intermediul Sfîntului Grigore cel Mare. Cazul specific al împăratului roman este amintit și de Sfîntul Toma (Summa Theologica III, LXXI, 5)” (E.A. Panaitescu). 112. L’anima gloriosa onde si parla, «Duhul glorios de care vorbim, întors în carne, unde a stat puțin, a crezut în El că-l putea ajuta; și crezînd, s-a aprins în asemenea foc de dreaptă iubire, că la a doua moarte a fost vrednic să vină-n această horă» (v. 112-117). Duhul lui Traian, revenit la viață, a devenit credincios. Asta i-a deschis calea mîntuirii, după a doua moarte. “Din Infern nu se poate trece în Paradis, căci voința de bine a încetat să mai acționeze: dacă n-ar fi așa, Infernul ar fi echivalent cu Purgatoriul. Însă fiind vorba despre o lume în ansamblu, nu există altă voință decît cea a răului lipsit de hotărîre și de posibilitatea de-a trece în lumea binelui, nici măcar ca dorință sau nostalgie. Prin urmare, era necesar ca Traian să fie înviat, să-i fie din nou transmisă dorința de bine, ca revenit pe pămînt el să facă binele și să merite mîntuirea în Paradis: chiar așa cum s-a întîmplat, pas cu pas. Dar acestei legende Dante nu i-ar fi dat nici un credit, dacă prin exemplul lui Traian și al lui Rifeu, mîntuiți, n-ar fi vrut să omagieze marile personalități ale antichității clasice (…), dar și să le ofere cumva justiția și mila divină: aceasta îi dădea posibilitatea de-a vedea mîntuite duhuri care, doar prin recursul la justiție, ar fi fost excluse” (T. Di Salvo). 118. L’altra, per grazia che da sì profonda «Celălalt, prin harul ce din așa de-adîncă fîntînă țîșnește, că-n veci o creatură nu și-a împins ochiul pînă la prima undă, toată iubirea acolo jos și-a pus-o în dreptate; drept care, din har în har, Dumnezeu i-a deschis ochii la mîntuirea noastră viitoare; iar el a crezut în ea și n-a mai suferit de-atunci duhoarea păgînismului; și-i certa pe oamenii rătăciți» (v. 118-126). Îndrăgostit în mod autentic de justiție, Rifeu a fost răsplătit de mila divină, ce vine din profunzimi niciodată văzute sau bănuite de cineva. Harul divin i-a permis să intuiască viitoarea mîntuire. Cîștigîndu-și astfel credința, personajul antic s-a îndepărtat de păgîni și a început să le condamne erorile. “Rifeu și-a plasat toată iubirea în justiție, printr-un dar specific al Harului, provenit din taina de nedeslușit a lui Dumnezeu (v. 118-121). Din partea lui Dumnezeu, el, ca răsplată, a primit daruri tot mai mari, pînă la dezvăluirea viitoarei mîntuiri. La baza acestei doctrine stă de asemeni gîndirea Sfîntului Toma (Summa Theologica II, II, II, 7), care explică situația că mulți păgîni au obținut mîntuirea fiindcă, prin intermediul Harului, li s-a dezvăluit venirea viitoare a lui Cristos. După ce-a respins greșelile păgînilor, lui Rifeu, în loc de botez, i-a fost de ajuns să respecte cele trei virtuți teologale, pe care Dumnezeu i le-a așezat în suflet” (E.A. Panaitescu). 127. Quelle tre donne li fur per battesmo «Cele trei doamne l-au botezat, pe care le-ai văzut la roata din dreapta, înaintea botezului cu peste un mileniu. Vai, predestinare, ce departe-i rădăcina ta de privirile care prima cauză n-o văd toată!» (v. 127-132). Rifeu a fost creștinat cu ajutorul celor trei virtuți, deja întîlnite de Dante în Purgatoriu: Iubirea, Speranța și Credința. Mîntuirea este o taină ce nu poate fi văzută și cunoscută de mintea omului. “Cele trei doamne: pentru el au ținut locul botezului (adică au produs același efect ca botezul, făcîndu-l să devină creștin) cele trei doamne, pe care le-ai văzut dănțuind la roata din dreapta a carului Bisericii, în Paradisul Pămîntesc (cf. Purgatoriu XXIX, 121-126), cu peste un mileniu înainte ca botezul să fie instituit (războiul din Troia fusese plasat de istoricii medievali în jurul anului 1200 î.Cr.). Prin sacramentul botezului se transmit cele trei virtuți supranaturale, proprii creștinului, care lui Rifeu i-au fost dăruite direct de Bunul Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). “Botezul este indispensabil după venirea lui Cristos: nu există mîntuire pentru cel nebotezat. Dar Biserica admite că păgînii, ori de acum, ori de odinioară, dacă au credință, sînt mîntuiți, așa cum admite și botezul prin sînge, al martirilor, de exemplu” (T. Di Salvo). “Predestinare: cuvîntul, folosit aici o singură dată, la încheierea celor două cînturi, este de fapt motivul teologic ce domină toată evoluția lor” (Chiavacci Leonardi). 133. E voi, mortali, tenetevi stretti «Iar voi, muritorilor, țineți-vă strînsă judecata; că noi, ce-l vedem pe Dumnezeu, nu-i cunoaștem încă pe toți cei aleși; și ni-i tare dulce știința retezată, căci binele nostru-n acest bine sporește, iar ce vrea Domnul, și noi vrem’» (v. 133-138). Oamenii muritori să nu-și permită judecăți despre mîntuirea cuiva. Aceasta este o taină pe care doar Dumnezeu o cunoaște, nici măcar duhurile fericite, cu toate că ele văd reflectată justiția divină. Însă necunoașterea tainei predestinării este o fericire pentru duhurile din Paradis, care își frîng și își contopesc voința proprie, în oceanul universal al voinței lui Dumnezeu. “Acvila, după ce-a prezentat principalele duhuri ale celor drepți, își închide ciclul reprezentării diversificate, rapide și totuși unitare, revenind la taina justiției divine, de unde pornise discursul său. Simbol al justiției pămîntești și al celei divine, «ea include sărbătorirea justiției omenești în contemplarea mistică a justiției divine, care își are rădăcinile în abisul de nedeslușit al înțelepciunii infinite» (V. Rossi), în timp ce Dante, după analiza scolastică din versurile precedente, regăsește o climă de adevărată poezie. Tema teologică se rezolvă într-o temă poetică, din nou mulțumită credinței, entuziasmului pentru adevărul dobîndit, efuziunii de bucurie ce derivă din ambele. Dar cea care alimentează acest entuziasm este mai cu seamă siguranța cîștigată că perfecțiunea justiției divine e totodată perfecțiune de milostivenie și iubire” (E.A. Panaitescu). 139. Così da quella imagine divina, «Astfel din acea icoană divină, spre a-mi limpezi vederea scurtă, mi-a fost dată suavă medicină. Și cum pe bunul cîntăreț, bunul chitarist îl însoțește cu sunetul corzii, încît mai multă plăcere cîntul dăruiește» (v. 139-144). Cu aceste explicații acvila i-a potolit călătorului marea curiozitate. “Astfel, din simbolul justiției divine, pentru a-mi fi lămurit modul limitat al vederii mele intelectuale, mi s-a oferit un dulce remediu, întrucît mi s-au demonstrat două lucruri, că predestinarea este de necercetat și că este nevoie să avem încredere în acțiunile justiției divine” (T. Di Salvo). “Și cum pe bunul cîntăreț: așa cum vocea unui bun cîntăreț bunul chitarist o însoțește cu vibrarea corzilor instrumentului său, iar prin acel acompaniament tot cîntecul devine mai plăcut… Revine la final motivul instrumentului muzical, care la început a slujit de comparație pentru vorbirea acvilei (v. 22-24). Muzica pare să acompanieze aceste două cînturi, ca un semn al tainicei armonii ce guvernează soarta oamenilor, în judecata divină de necercetat” (Chiavacci Leonardi). 145. sì, mentre ch’e’ parlò, sì mi ricorda «astfel, pe cînd a vorbit, îmi amintesc că am văzut cele două lumini sfinte, precum clipeala din cei doi ochi se potrivește, cu vorbele clătinîndu-și lucirile» (v. 145-148). Așa cum cîntatul din voce este acompaniat de interpretarea la chitară, pentru a se obține o muzică armonioasă, la fel cele două duhuri fericite despre care era vorba, al lui Traian și al lui Rifeu, acompaniau prin sclipirea lor conținutul cuvintelor spuse de acvilă. Iar pîlpîirea lor era simultană, ca a celor doi ochi cînd clipesc. “Pe cînd a vorbit: mișcarea, adică oscilația luminilor, ține aici locul acompaniamentului muzical, prin aceeași trecere de la văz la auz, care marchează și deschiderea cîntului (v. 1-12)” (Chiavacci Leonardi). “Precum clipeala: ultima imagine, o comparație în cadrul unei comparații, vrea să însemne, pe lîngă acordul dintre mișcarea luminilor și cuvintele acvilei, chiar acordul dintre cele două lumini, în perfectă sintonie între ele, așa cum ne este dat să vedem pe pămînt mișcarea sincronizată. Armonie în armonie, pe care Dante o surprinde în macrocosm și în microcosm, după cum îi este obiceiul” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru | ||
