 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Examenul de credință (Paradis XXIV)
1. «O sodalizio eletto alla gran cena «‘Oh, confrăție aleasă la marea cină a Mielului sfînt, ce vă hrănește astfel că vă e dorința mereu plină, dacă prin harul Domnului acest om ciugulește mai devreme firimiturile de la masa voastră, înainte ca moartea să-i însemne timpul, luați aminte la imensa iubire și-l rourați puțin: etern voi sorbiți din izvorul de unde vin gîndurile sale’» (v. 1-9). Beatrice îi roagă pe cei aleși la ospățul lui Cristos, ce potolește foamea în eternitate, să-i ofere omului încă viu și ahtiat după înțelepciunea lor cîțiva stropi de cunoaștere, din fîntîna divină la care ei au deja acces. “După ce Cristos și Fecioara Maria au urcat spre Empireu, pe cerul înstelat a rămas marea mulțime a duhurilor fericite (vechiul și noul sfat din XXIII, 138). Lor li se adresează acum Beatrice, ca prezentîndu-l pe călătorul de pe pămînt și intermediind pentru el. Cuvintele solemne deschid noua scenă dramatică, desfășurată în următoarele trei cînturi, punîndu-i față în față pe cei trei mari seniori ai cerurilor – apostolii – cu simplul creștin încă supus timpului și morții” (Chiavacci Leonardi). “Metafora banchetului, pentru a indica ospățul mistic din Paradis, revine frecvent în Noul Testament (Luca 14, 16 sqq.; Matei 22, 2 sqq.; Apocalipsa 19, 9) și este cu deosebire îndrăgită de Dante, care o amintește de mai multe ori (Purgatoriu XXXII, 75; Paradis XXX, 135). Chemarea la banchetul unde va fi invitat Cristos, Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1, 29), li se adresează tuturor duhurilor fericite, dar mai ales apostolilor, care au constituit prima confrăție creată pe pămînt de Isus pentru răspîndirea cuvîntului său” (E.A. Panaitescu). “Rugăciunea Beatricei se încheie cu o expresie liturgică (Rorate coeli este imnul cîntat în liturghie pe vremea Adventului) și cu imaginea biblică a izvorului divin, de unde țîșnește adevărul (Ioan 4, 14; Apocalipsa 7, 14-17)” (E.A. Panaitescu). “Viziunea măreției triumfătoare a lui Cristos și a Mariei, în urma cărora se plasează cei ce le-au urmat de-a lungul secolelor învățăturile, mărturisind adevărul lor, chiar prin intermediul eroismului și al sacrificiului, îi pune implicit lui Dante o problemă de care se leagă apoi altele. Întrebarea inițială e aceasta: care sînt însușirile distinctive ale duhurilor fericite? Întrebările următoare sînt: pe ce căi se ajunge la o asemenea alegere? care sînt virtuțile fundamentale ale creștinului? Rezultă de aici răspunsul care îmbrățișează un grup de cînturi, de la XXIV la XXVI, care printr-un triplu examen îl plasează pe călător în condiția de-a se simți demn de Paradis și de-a fi acceptat la contemplarea directă a divinității. Cei care îl vor examina vor fi trei apostoli, spre care se întoarce acum Beatrice, dar și spre ceilalți, în calitatea lor de cei mai calificați mărturisitori și deținători ai adevăratului sens al învățăturilor lui Cristos” (T. Di Salvo). 10. Così Beatrice; e quelle anime liete «Astfel Beatrice: și acele duhuri fericite s-au făcut sfere cu polii neclintiți, arzînd, răsucite, ca niște comete. Și cum rotițele-n ceasornic se-nvîrt că prima pare oprită, la cine se uită, iar ultima zboară» (v. 10-15). Luminile cărora li s-a adresat Beatrice s-au dispus în formă de sfere și au început să se rotească, fiecare cu altă viteză, în funcție de nivelul propriu de fericire. “Vandelli explică altfel: «s-au dispus în mai multe cercuri, care se roteau ca sferele ce se învîrt în jurul axei proprii, însă fără a se deplasa din locul unde se află, fiindcă sînt fixe la extremitatea axei (polii)». Mattalia consideră că mișcarea duhurilor este «dublă și combinată»: «mișcare de rotație în jurul lor, ca sfera în jurul axei proprii; și mișcare, colectivă, de translație în cerc»” (E.A. Panaitescu). “Printr-un efect vizual greșit, roata internă și mai mică, aceea care produce și reglează activitatea orologiului, pare nemișcată față de cea externă și mai mare, căreia i-a transmis mișcarea” (E.A. Panaitescu). “Nu se învîrt în jurul lui Dante și al Beatricei: nu ei sînt polii; fiecare duh fericit se rotește în jurul propriei axe, iar viteza de rotație va fi în funcție de meritul și, prin urmare, de gradul de fericire atins de fiecare” (T. Di Salvo). 16. così quelle carole, differente- «astfel acele hore dansînd diferit bogăția lor m-au lăsat s-o pricep, mai iuți sau lente. Din cea unde-am notat mai mare frumusețe văzut-am ieșind un foc așa fericit, că n-a rămas vreunul mai limpede» (v. 16-21). Din cercul de lumini care dansau s-a desprins una mai strălucitoare. “Trebuie să ne gîndim la un model vechi de orologiu, înainte de folosirea pendulului; acolo moderatorul era o roată dințată, care comunica mișcarea de la motorul orologiului, prin intermediul numeroaselor roți dințate succesive, ce măreau progresiv viteza mișcării; iar această rotiță era astfel gîndită încît rezistența aerului, pe care o întîlneau dinții, frîna și regla mișcarea. Părea într-adevăr nemișcată, față de ea, prima rotiță, acționată direct de motoraș, fiindcă făcea un ocol în douăsprezece sau patruzeci și opt de ore” (Porena). 22. e tre fiate intorno di Beatrice «și de trei ori în jurul Beatricei s-a rotit cu un cîntec așa divin, că fantezia nu mi-o mai spune. De aceea-mi sare pana și n-o scriu; că imaginea noastră la atîtea cute, la fel ca vorba, are multă culoare prea vie» (v. 22-27). Lumina sclipitoare a înconjurat-o de trei ori pe Beatrice, cîntînd atît de minunat încît imaginația poetică n-o poate reda. Poemul evită de aceea amănuntul respectiv, pentru a se concentra pe lucrurile esențiale. “Imaginea e complexă și derivă din arta picturală. Pictorii, atunci cînd vor să reprezinte cutele unei haine, trebuie să recurgă la culori mai întunecate, mai palide față de cele cu care pictează restul hainei. În același fel Dante, pentru a reprezenta lumea paradisiacă în toate nuanțele ei, în cutele extrem de sensibile ale frumuseții ei, ar trebui să stăpînească înzestrări și tehnici de care nu dispune: și de aceea se declară inadecvat pentru datoria de a descrie nuanțele subtile din cîntarea duhurilor fericite. El, cum scrie Tommaseo, «nu are nuanțe coloristice pentru a reda asemenea gingășie subtilă»” (T. Di Salvo). 28. «O santa suora mia che sì ne prieghe «‘Vai, sfînta mea surioară ce-așa ne rogi pioasă, cu iubirea ta înflăcărată de-acea frumoasă sferă mă dezlegi’. Apoi, oprit, focul slăvit spre doamna mea și-a îndreptat suspinul, ce-a grăit așa cum am spus» (v. 28-33). Duhul coborît din Empireu a salutat-o pe Beatrice și și-a mărturisit regretul că s-a desprins pentru scurtă vreme de la Curtea lui Dumnezeu. “Și-a îndreptat suspinul: și-a spus vorba; spirare, care indică efuziunea mai mult spirituală decît sensibilă, se spune despre vorbirea duhurilor fericite și în XIX, 25. Didascalia este pusă după vorbirea directă, care dobîndește astfel mai mult relief și vivacitate” (Chiavacci Leonardi). 34. Ed ella: «O luce etterna del gran viro «Și ea: ‘Vai, eternă lumină a marelui bărbat, căruia Domnul Nostru i-a lăsat cheile de la ăst loc miraculos, pe care le-a dus jos, încearcă-l pe acesta de lucruri ușoare și grele, cum îți place, în jurul credinței, prin care tu pe mare umblai» (v. 34-39). Beatrice l-a rugat pe Sfîntul Petru, noul venit, să examineze cît de puternică e credința călătorului Dante. “În clipa cînd Poetul îl prezintă direct, Sfîntul Petru, marele apostol al credinței creștine, este din nou indicat (cf. cîntul XXIII, v. 139) prin atribuția sa fundamentală, de custode al cheilor pentru împărăția cerurilor, deschisă de Cristos prin Întruparea și Patimile sale (v. 35-36). În terțina 37, Dante face aluzie la un episod evanghelic (Matei 14, 25 sqq.). Cristos a apărut umblînd pe apă în fața învățăceilor săi, care pescuiau în mare la Galileea. Petru, ca să fie sigur că e vorba cu adevărat de Isus, a cerut să-i poată veni în întîmpinare, mergînd și el pe apă. «‘Vino!’, i-a zis Isus. Petru s-a coborît din corabie și a început să umble pe ape ca să meargă la Isus». Dar pornindu-se vîntul și temîndu-se că se îneacă, a strigat după ajutor și Isus l-a certat pentru credința sa puțină. Totuși, «aici, spre a-l lăuda, Beatrice amintește doar primul și adevăratul impuls de credință» (Torraca)” (E.A. Panaitescu). “Versul lui Dante readuce pe neașteptate, în înălțimea Paradisului, scena din acea zi îndepărtată din Palestina; în marele bărbat reapare cel care era odinioară, pescarul de pe mare, omul istoric, așa cum e omul care stă în fața lui. Pentru gestul lui de atunci – nu pentru gloria lui de acum – el are dreptul să-l examineze. Marea intuiție poetică și teologică a lui Dante creează această uimitoare alăturare a eternității și a istoriei – îndepărtarea și totodată apropierea dintre cei doi oameni – pe care se bazează toată forța și dramatismul scenei” (Chiavacci Leonardi). 40. S’elli ama bene e bene spera e crede, «Dacă el iubește drept și speră drept și crede, nu ți-e ascuns, căci ai fața acolo unde orice lucru se vede limpede; dar fiindcă acest ținut și-a făcut locuitori prin dreaptă credință, ca s-o slăvească și s-o vorbească, e bine ca acestuia să i se ofere’» (v. 40-45). Sfîntul Petru cunoaște prea bine tăria credinței lui Dante, pe care o citește pe chipul lui Dumnezeu, ce pe toate le cuprinde și la care el are acces. Însă duhurile din Paradis și-au cîștigat mîntuirea prin credință, iar ea trebuie mereu reafirmată deschis. “La gloria Empireului și la viziunea lui Dumnezeu, Poetul va accede doar după verificarea riguroasă a temeiniciei și lealității învățăturii sale teologice, a intensității și profunzimii sentimentului său religios. Pentru aceasta, pe cînd în al optulea cer se mai aude ecoul de slavă al lui Cristos și al Sfintei Fecioare, Dante, în prezența tuturor duhurilor fericite, va fi examinat în legătură cu cele trei virtuți teologale – credință, speranță, iubire – și relația lor de interdependență, de către apostolii Petru, Iacob și Ioan. Ei, conform gîndirii medievale, s-au distins în practicarea acelor virtuți care, doar ele, îi permit omului intrarea în împărăția cerurilor. Cînturile XXIV, XXV și XXVI, fiecare dedicat tratării unei virtuți, înțeleasă ca o «vie caritate a înțelepciunii» (Montanari), care îi garantează omenirii că viața pămîntească are un scop transcendent, acela de-a ajunge la Dumnezeu, sînt cînturile de triumf al «adevărului suprem care există, absolut și total, chiar și atunci cînd omul trebuie să se încline în fața tainei» (Montanari). Dar ele sînt și cînturile triumfului lui Dante, nu doar fiindcă, după consacrarea de către Cacciaguida în misiunea sa de poet, primește acum consacrarea doctrinei sale morale și religioase – temelia și conținutul acelei misiuni –, dar și pentru că toată puterea sa este implicată într-o măreață operă de sinteză teologică. «Pentru cititorul modern, o asemenea examinare poate părea un lucru inadecvat, prea superficial pentru a ne ajuta să înțelegem sentimentul pelerinului, care se apropie de Dumnezeu. Totodată aici poezia parcă se reduce cumva la transcrierea unei dispute scolastice, lipsite de trăsături emoționale. Dar și în acest caz trebuie să ținem seama de o altă mentalitate și să ne transpunem cu sensibilitatea noastră istorică în lumea sentimentelor din vremea lui Dante. Ne putem da seama atunci că în ochii Poetului și în cei ai cititorului medieval, scena credinciosului aflat în fața Sfîntului Petru și care trebuie să răspundă despre esența credinței este o scenă extrem de emoționantă… o mare încercare plină de emoții. Aceste cînturi, în care se vorbește despre examinarea pe care pelerinul trebuie s-o depășească, pentru a pătrunde în lumina adevărului celui mai măreț și a iubirii, erau pentru Dante printre cele mai bogate în emoții și mai dramatice din povestea sa… Călătorul trebuie să-și declare temeliile credinței, motivul ultim pentru care crede în Dumnezeu. El este personal implicat: trebuie să spună nu care este în general temelia credinței, dar pe ce anume ‘el’ însuși și-a întemeiat speranța. Răspunsul are o enormă importanță: este răspunsul lui Dante, omul acceptat printr-un har extraordinar la viziunea directă a lui Dumnezeu» (Montanaro)” (E.A. Panaitescu). 46. Sì come il baccellier s’arma e non parla «Cum elevul se-narmează și tace pînă ce maestrul îi pune întrebarea, pentru a aproba, nu pentru a termina, așa mă înarmam eu cu toate argumentele, pe cînd ea vorbea, spre a fi gata de așa examinator și-așa examen» (v. 46-51). În timp ce Beatrice îl propune atenției Sfîntului Petru, care să-l evalueze, Dante se pregătește emoționat de noua probă. “Elevul (baccelliere) era primul grad academic în școlile teologice și absolvirea sa permitea accesul la studiile propriu-zise (dottorato) și participarea la discuții. Schema obișnuită a examenului era următoarea: maestrul îi propunea o chestiune elevului, care o dezvolta adăugînd dovezi în susținerea argumentului și apărînd-o de obiecțiile celor care interveneau în discuție. Faza de concluzii îi revenea doar maestrului, care recapitula argumentele în favoarea și împotriva chestiunii, oferind o ordine definitivă asupra temei. Așadar elevul «aprobă» (adică prezintă probele în favoarea argumentului), dar maestrul este cel care «termină» discuția” (E.A. Panaitescu). 52. «Di’, buon cristiano, fatti manifesto: «‘Zi, bun creștin, arată-te: credința ce-i?’ La care-am ridicat fruntea în lumina de unde adiau acestea; apoi m-am întors la Beatrice, și ea mi-a făcut semne iuți să revărs apa-n afara fîntînii mele sufletești» (v. 52-57). Dante trebuie să definească limpede conceptul de credință. Ridicîndu-și privirile înainte de răspuns, el observă semnele de încurajare venite de la Beatrice. “Ultima metaforă a izvorului nu e nouă la Dante: fîntîna sau izvorul indică pregătirea culturală, care constituie o mare parte din personalitatea sa, pe cînd apa este expresia orală a ceea ce ieșind se revarsă, se distribuie și se comunică celorlalți. Ca referință culturală, gîndiți-vă la textul înrudit al Sfîntului Ioan din Evanghelie 4, 14: «Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țîșni în viața vecinică»” (T. Di Salvo). 58. «La Grazia che mi dà ch’io mi confessi», «‘Harul ce-mi îngăduie să mă spovedesc’, am început eu, ‘în fața înaltului stegar să-mi facă limpezi gîndurile expuse’. Și-am urmat: ‘Cum a scris-o pana adevărată, părinte, a scumpului tău frate, ce-a pus cu tine alături Roma pe calea cea dreaptă» (v. 58-63). După ce invocă sprijinul harului divin, care l-a ajutat să urce pînă la primul stegar al credinței, călătorul își începe răspunsul. Credința a fost deja definită în scrierile Sfîntului Pavel, care a contribuit alături de Sfîntul Petru la evanghelizarea Romei. “Primopilo (primipilus în latină) era, în armata romană, centurionul din prima linie a soldaților din trupele de rezervă. Însă Dante, probabil, se gîndește la explicația oferită de Isidor din Sevilia, în ale sale Ethymologiae, unde primipilus este purtătorul de drapel care lansează primul asalt în bătălie” (E.A. Panaitescu). “Sfîntul Petru este un războinic, la fel ca Sfîntul Benedict, ca Sfîntul Dominic, care se năpustește furios împotriva buruienilor eretice, sau ca Sfîntul Francisc, care pornește război împotriva tatălui său și-l înfruntă pe sultanul Egiptului. Și acesta este un semn nu atît sau doar al unui temperament, ci și al conștiinței din care se naște poemul, că societatea dantescă trăiește în cadrul războiului și doar printr-o altă formă de război se poate restaura ordinea. Tonul cel mai înalt și continuu al poemului este cel epic, al pasului ferm și al sufletului puternic, cu care omul se aruncă într-o luptă crîncenă împotriva forțelor ostile, răspîndite peste tot și mereu pregătite să se răscoale și să dărîme zidurile de apărare” (T. Di Salvo). 64. fede è sustanza di cose sperate «credința e temelia lucrurilor sperate și dovada celor nevăzute; și asta-mi pare esența ei’. Atunci am auzit: ‘Adevărat simți, dacă pricepi de ce-a plasat-o ca temelie și-apoi ca dovadă’» (v. 64-69). Sfîntul Pavel a considerat credința ca temelie a speranței și ca dovadă a transcendentului. Elevul este îndemnat să explice îndreptățirea folosirii acestor concepte. “Dante traduce fidel definiția Sfîntului Pavel din Epistola către Evrei (11, 1): «Est autem fides sperandarum substantia rerum, argumentum non apparentium» («Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile cari nu se văd»). Afirmația Sfîntului Pavel a fost apoi amplu dezvoltată de Sfîntul Toma (Summa Theologica II, II, IV, 1)” (E.A. Panaitescu). 70. E io appresso: «Le profonde cose «Și eu apoi: ‘Lucrurile adînci, ce-mi lărgesc aici a lor înfățișare, acolo jos le sînt ochilor așa de-ascunse că ființa lor stă numai în credință, pe care se înalță marea speranță; și de-aceea capătă ea numele de temelie» (v. 70-75). Tainele revelate călătorului Dante în ceruri le sînt cu totul inaccesibile oamenilor pe pămînt. Ei le pot intui, cu ajutorul credinței, care deschide calea speranței. “Omul doar prin credință poate afla principalele adevăruri ale creștinismului, iar aceste adevăruri îi vor deschide apoi accesul spre viața eternă, unde cunoașterea tainelor îi va fi, în limitele permise de Dumnezeu, revelată” (E.A. Panaitescu). “Așadar numai credința, nu rațiunea, ne poate revela lucrurile adînci, pe care mintea omenească le întrezărește și după a căror cunoaștere suspină, neavînd însă puterile necesare” (Chiavacci Leonardi). 76. E da questa credenza ci convene «Și de această credință trebuie să ne-mpletim gîndirea, fără a avea altă vedere; de-aceea capătă ea numele de dovadă’. Atunci am auzit: ‘Dacă toate cele jos dobîndite prin învățătură s-ar pricepe așa, n-ar mai fi loc de viclenii sofiste’» (v. 76-81). Rațiunea omenească trebuie să fie călăuzită de credința creștină, fiindcă nu are alte mijloace de a pătrunde spre taina divină. Sfîntul Petru îl aprobă: dacă oamenii ar accepta această axiomă, gîndirea lor ar ocoli greșeli răspîndite. “În această terțină, Dante prezintă proprietatea esențială a teologiei, care este aceea de-a lua Revelația ca punct de plecare și de-a demonstra orice adevăr bazîndu-se pe credință” (E.A. Panaitescu). “Raționamentul e tipic teologic: noi avem credința și nu ajungem la credință prin argumentări științifice de ordin inductiv, bazînd afirmațiile și concluziile noastre pe datele organelor senzoriale sau ale inteligenței, care pleacă de la lucrurile observate; iar din credință deducem, ca dintr-o certitudine indiscutabilă, independentă de orice dovadă, adevărul. De aceea credința dobîndește aspectul de dovadă, probă a adevărurilor ce provin din credință și ne duc înapoi la credință. De fapt credința este dovada pentru credință, pentru adevăr, pentru afirmațiile care pe plan rațional ne apar nedemonstrabile, cum spunea Sfîntul Toma: «dovada, proba adevărului credinței este puternica adeziune a inteligenței la adevărul misterios al credinței»” (T. Di Salvo). “Prin «subiect sofist» sau «sofism» se înțelegea ceea ce, în aparență impecabil, pleca totuși de la premise neîntemeiate și era de aceea fals. În sensul de subiect dinadins înșelător, Dante folosește sofismi în XI, 6; și cf. Convivio II, XIV, 19, unde se afirmă că «știința divină… nu suferă nici o ceartă de opinii sau de argumente sofiste»” (Chiavacci Leonardi). 82. Così spirò di quello amore acceso; «Astfel a adiat dinspre acea iubire aprinsă; apoi a adăugat: ‘Bine ai cîntărit moneda asta-n amestec și greutate: dar spune-mi de-o ai în pungă’. Iar eu: ‘Da, am, așa lucioasă și rotundă că marcarea ei deloc nu-i știrbită’» (v. 82-87). După ce a fost corect definită credința, examinatorul vrea să verifice dacă ea este autentic resimțită și trăită de elev. Dante îi confirmă că “moneda” credinței este curată și încrustată limpede în sufletul său. “Este foarte abilă această suprapunere metaforică credință-monedă, realizată cu grijă și precizie. S-ar putea eventual discuta despre cît e de potrivită și să ne gîndim la o mentalitate de meșteșugari, care și atunci cînd vorbesc de teologie, duc vorba către monedă și bani. Dar de fapt metafora monedei se află și în textele scripturale, iar Cristos în Evanghelii o folosește. Tonul pasajului, mai ales în a doua parte, este de veselă vitalitate pentru actul de credință, pe care Dante îl recită cu esențială directețe (da, am: lipsește pronumele: o am; dar nu e un caz neobișnuit, ci chiar frecvent în italiana din Duecento), precum și confirmarea caracterului concret al mentalității dantești, cu atît mai evident, cu cît subiectul se referă la problematica teologică” (T. Di Salvo). 88. Appresso uscì della luce profonda «Apoi a ieșit din lumina adîncă ce strălucea acolo: ‘Acest scump odor, pe care se întemeiază orice virtute, de unde ți-a venit?’. Și eu: ‘Ploaia îmbelșugată a Sfîntului Duh, ce s-a răspîndit pe scripturile vechi și noi» (v. 88-93). Examinatorul se interesează de unde a primit elevul răsplata credinței. Dante îi răspunde că a descoperit-o în mod logic, studiind cărțile Bibliei (ploaia îmbelșugată a Sfîntului Duh). “Credința este de fapt temelia solidă a celorlalte virtuți teologale – speranța și iubirea (Sfîntul Toma, Summa Theologica II, II, V, 7; Sfîntul Pavel, Epistola către Romani 14, 23; Epistola către Evrei 11, 6) – și, prin intermediul ei, virtuțile naturale dobîndesc o valoare supranaturală” (E.A. Panaitescu). 94. è sillogismo che la m’ha conchiusa «e silogismul care direct acolo m-a condus, încît orice altă demonstrație opusă îmi pare obtuză’. Am auzit apoi: ‘Vechea și Noua propunere ce-astfel te hotărăsc, de ce le ții tu de vorbire divină?’» (v. 94-99). Următoarea întrebare își așteaptă răspunsul: de ce consideră călătorul că textele scripturilor sînt de origine divină? “Temelia credinței este autoritatea Sfintei Scripturi, direct inspirată de Sfîntul Duh, așadar în ceea ce se afirmă acolo (adică în principalele taine: existența lui Dumnezeu, Întruparea și Patimile lui Cristos etc.) omul crede fără nici o demonstrație” (E.A. Panaitescu). “Silogismul, în metodologia scolastică, e schema de bază a oricărui procedeu rațional și se constituie din două premise sau «propoziții» și concluzia, evident condiționată de valabilitatea premiselor. În metafora dantescă, cele două premise sînt Vechiul și Noul Testament, iar concluzia este credința” (E.A. Panaitescu). “Chiar dacă subiectul este pe deplin medieval și în lumina unei viziuni raționaliste nu rezistă, chiar dacă discursul se desfășoară după liniile scolastice îngroșate de limbajul școlar (scripturile = cărțile, silogism, demonstrație), ritmul discursului și al expunerii nu este acela rece, al maestrului care predă o lecție, ci al credinciosului care cucerește adevărul și voios îl comunică unui interlocutor ideal, pe care poezia lui Dante îl presupune mereu” (T. Di Salvo). 100. E io: «La prova che ‘l ver mi dischiude, «Și eu: ‘Dovada ce adevărul mi-l descuie sînt faptele urmate, după care natura nu-ncălzește fierul și nu bate nicovala’. Mi s-a răspuns: ‘Zi, cine te asigură că faptele acelea au fost? Chiar cel ce vrea să se arate, nu altul, ți-o jură’» (v. 100-105). Dovada aproape concretă a inspirației divine a Bibliei stă în miracolele întîmplate (faptele urmate), iar natura, de una singură, nu poate face nimic, după cum e nevoie de un meșter pentru a modela fierul, instrumentele nu sînt de ajuns. Dar cine dovedește realitatea miracolelor petrecute, dacă nu însuși textul biblic? “Dacă Sfintele Scripturi sînt temelia pentru credință, fiindcă sînt inspirate de Dumnezeu, ce-l asigură pe om că ele sînt cu adevărat de origine divină? La obiecția Sfîntului Petru, Dante răspunde că prezența faptelor miraculoase și supranaturale mărturisește intervenția unui principiu transcendent în realitatea naturală (cf. Convivio III, VII, 16)” (E.A. Panaitescu). “Maestrul îi pune în vedere învățăcelului ineficiența demonstrației sale: mai întîi a afirmat că crede în Scripturi, datorită miracolelor despre care ele oferă o amplă mărturie, acum afirmă că crede în valabilitatea acelor miracole, fiindcă sînt prezentate în Scripturi” (E.A. Panaitescu). 106. «Se ‘l mondo si rivolse al cristianesmo», «‘De lumea s-a întors spre creștinism’, am spus eu, ‘fără miracole, acesta singur e atîta, că celelalte nu-s a suta parte; căci ai intrat calic și flămînd pe cîmpie să semeni planta bună, ce-a fost vie și-acum e spin’» (v. 106-111). Dacă oamenii au aderat masiv la creștinism, încă dinainte de minunile făptuite de Isus, acest fapt constituie deja în sine un miracol mai important decît toate celelalte. Primii preoți și-au început apostolatul în sărăcie, lipsiți de mijloace, pentru a răspîndi credința care ulterior a înflorit, iar în vremea medievală s-a sălbăticit. “Argumentul pe care Dante îl prezintă în acest moment, pentru a ieși din cercul vicios în care l-au închis obiecțiile celui mai de seamă apostol, a fost propus de Sfîntul Augustin (De Civitate Dei XXII, 5) și reluat de Sfîntul Toma (Contra Gentiles I, 6). Să admitem că miracolele, care dovedesc inspirația divină asupra Bibliei, nu au avut loc și creștinismul s-a afirmat fără ajutorul lor, bazîndu-se doar pe predici și pe dogmele imposibil de demonstrat: răspîndirea rapidă a cuvîntului creștin, care le impunea oamenilor să creadă în taine și să adopte legi morale noi și severe constituie, în sine, un miracol suficient pentru a demonstra că noua credință era rodul Harului și nu avea o proveniență omenească sau naturală. O exemplificare practică dezvoltă conceptul din terțina 106, fiindcă miracolul răspîndirii creștinismului se naște tocmai din «incredibila disproporție dintre mijloacele și scopul urmărit, dintre punctul de plecare și punctul de destinație» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). 112. Finito questo, l’alta corte santa «Acestea zise, înalta curte sfîntă a răsunat prin sfere ‘Pe Domnul lăudăm!’, cu melodia ce-acolo sus se cîntă. Și-acel baron ce din creangă-n creangă m-a dus deja cercetîndu-mă, că de ultimele frunze ne-apropiam» (v. 112-117). Duhurile fericite, care asistau la examinarea lui Dante, și-au exprimat bucuria pentru răspunsurile sale pline de miez. Sfîntul Petru, care l-a condus cu întrebările sale prin copacul doctrinei, de pe o creangă pe alta, și-a reluat vorba. “Pentru a sărbători triumful credinței pe pămînt și în semn de bucurie pentru rezultatul fericit al examinării lui Dante și pentru mărturia sa de credință, toate duhurile intonează Te Deum laudamus, imnul liturgic de laudă și mulțumire” (E.A. Panaitescu). 118. ricominciò: «La Grazia, che donnea «a reînceput: ‘Harul, ce-ți îndrăgește mintea, gura ți-a deschis-o pînă aici așa cum trebuia, încît eu aprob ce-a rostit: dar acum trebuie să exprimi ce crezi și cum i s-a oferit credinței tale’» (v. 118-123). Harul divin a îndrumat foarte bine cuvintele de pînă acum ale călătorului. Dar în continuare el va trebui să precizeze conținutul obiectiv al credinței sale și cum anume și-a dobîndit această substanță a credinței. “Din mentalitatea medievală deriva la Dante imaginea unui Paradis dispus după caracterul ierarhic și ritualic al curții imperiale; Paradisul, uneori, la Dante este văzut ca o lume în care el își proiectează și regăsește o mare parte din realitatea socială, unde trăiește, și mai ales cea nobiliară a curților, care încă mai supraviețuiau în afara Comunelor. Și astfel, dacă Dumnezeu este împăratul care domnește, guvernează în Paradis, nu e lipsit de sens ca în jurul lui să se dispună autoritățile ierarhic organizate: Sfîntul Petru, demnitarul cel mai înalt, apare cu autoritatea și prestigiul unui baron, iar cerul devine curte, sală tainică (Paradis XXV, 40). Metafora ierarhiei ascendente sau descendente se leagă de cealaltă, a discursului, a logicii raționamentelor, care crește ca ramurile unui copac, la vîrful căruia ajungi adunînd argumentele și definindu-le într-o concluzie, în timp ce treci din creangă în creangă, pînă la coroană” (T. Di Salvo). 124. «O santo padre, spirito che vedi «‘Oh, sfinte părinte, duh ce vezi ce-ai crezut, încît ai întrecut în goana spre mormînt mai tinere picioare’» (v. 124-126). Dante își începe răspunsul, reamintind chiar puterea credinței manifestate de interlocutorul său. “La vestea că mormîntul lui Cristos e gol, Petru și Ioan s-au pornit în fugă într-acolo, iar apostolul Ioan, mai tînăr decît colegul său, a ajuns primul. Totuși nefiind sigur de învierea petrecută, a rămas ezitînd pe prag, în timp ce Petru, mai sigur de credința sa, a intrat imediat, întrecîndu-l (Ioan 20, 3-9; cf. și Monarhia III, IX, 16)” (E.A. Panaitescu). 127. comincia’ io, «tu vuo’ ch’io manifesti «am început eu, ‘tu vrei să-mi arăt aici forma credinței, dar și de cauza ei m-ai întrebat. Și răspund: Eu cred în unul Dumnezeu, singur și etern, ce toate cerurile le mișcă, nemișcat, cu iubire și dorință» (v. 127-132). Răspunsul călătorului răsună ferm: el crede în Dumnezeul unic, etern și neclintit, care a pus întregul univers în mișcare, sub impulsul iubirii. “Primul articol din Crezul catolic este interpretat cu unele afirmații din scolastică, după procedura deja adoptată în parafraza la Tatăl Nostru (Purgatoriu XI, 1 sqq.): Dumnezeu, unic și etern, este Motorul nemișcat, care mișcă tot universul, imprimîndu-i iubire și dorință (cf. Paradis I, 76-78; XXXIII, 143-145)” (E.A. Panaitescu). “Înalta proclamație pe care Dante o face aici despre credința lui, în tăcerea cerului înstelat – tăcere creată de cuvintele lui, se înțelege – are o scandare de absolută, neștirbită siguranță. Cuvintele sînt tocmai cele din Crez, dar ritmul endecasilabului și al terținei le conferă o autoritate pe care nici un alt context n-o poate oferi. Recunoaștem aici aceeași ardoare fermă a celui care, în legătură cu nemurirea sufletului, scria astfel în Convivio: «eu așa cred, așa afirm și așa sînt sigur de cealaltă viață mai bună, după ce trece aceasta, acolo unde trăiește acea doamnă slăvită, de care a fost sufletul meu îndrăgostit…» (II, VIII, 16)” (Chiavacci Leonardi). “Un Dumnezeu unic, etern, creator al universului; sînt cele trei caracteristici ale Dumnezeului ebraic-creștin, proclamate în Crez, iar ultimul include formula aristotelică (le mișcă / nemișcat), preluată de teologie. Dar la aceste caracteristici se adaugă, în al treilea vers, calitatea care din acel prim motor face o persoană: el dă viață universului din iubire, iar universul la rîndul său este mișcat doar de dorința – care este și ea plină de iubire – de a se întoarce la el (cf. I, 76-77). Cele două cuvinte – iubirea (lui Dumnezeu), dorința (creaturilor) –, care marchează tot Paradisul dantesc, se includ în formularea primului articol al credinței, transformîndu-i caracterul filosofic într-o realitate vie” (Chiavacci Leonardi). 133. E a tal creder non ho io pur prove «Și la această credință n-am eu doar dovezi fizice și metafizice, ci mi-o dă și adevărul ce-aici plouă» (v. 133-135). Pentru consolidarea credinței acționează nu numai argumentele de natură fizică și metafizică din univers, ci și adevărul revelat în scripturi. “Mărturia de credință redusă la termenii săi esențiali este cuprinsă într-o propoziție: cred în Dumnezeu unul și trinitar, motorul nemișcat al universului. Nu există completări care să ne împingă să ne gîndim la o atitudine revoluționară. Conservatoare sînt argumentele care, după el, conduc la credință și o păstrează: dovezile sînt fizice și metafizice și ultime, dar nu mai slabe decît cele oferite de adevărul revelat. Tonul mărturiei este solemn, cum se cuvine în momentele de maximă concentrare, determinat și de alegerea cuvintelor și de ritmul emoționat, dar savant controlat. Nu este o pagină de mare poezie, ci o pagină construită cu rigoare și chiar răspunzînd funcției sale de sinteză, în puține cuvinte, pentru un vast conținut de gînduri și sentimente” (T. Di Salvo). 136. per Moisè, per profeti e per salmi, «prin Moise, prin profeți și prin psalmi, prin Evanghelie și prin voi ce-ați scris, după ce Duhul încins v-a făcut roditori. Și cred în trei persoane eterne, și pe-acestea le cred o esență ce-i una și-ntreită, încît primește laolaltă “sînt” și “este”» (v. 136-141). Revelațiile divine sînt cuprinse în cărțile biblice. Ele confirmă credința călătorului în Dumnezeul unic în cele trei ființe ale sale. “Dovezile existenței lui Dumnezeu, în domeniul științific și speculativ, sînt oferite de teologi (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica I, II, 3; Contra Gentiles I, 12), dar ele trebuie să le însoțească pe cele din Biblie, fiindcă hagiografii au scris sub inspirația directă a Sfîntului Duh. În versul 136, Dante prezintă Vechiul Testament în diviziunea sa tradițională: cărțile din Pentateuh (prin Moise), cărțile istorice și profetice (prin profeți) și cărțile didactice (prin psalmi). Noul Testament este amintit prin cele patru evanghelii și apostolii care au fost autorii altor cărți (Faptele, Epistolele, Apocalipsa)” (E.A. Panaitescu). “După ce Duhul încins: după ce Duhul divin v-a făcut roditori, adică sfinți: de Rusalii, Sfîntul Duh, coborînd asupra apostolilor adunați laolaltă, le-a luminat mințile și inimile, făcîndu-i în stare de a vorbi cu înțelepciune divină (Faptele Apostolilor 2, 1 sqq.). Toată Scriptura așadar, cea veche și cea nouă, dă mărturie despre cel dintîi articol al credinței” (Chiavacci Leonardi). “În trei persoane eterne: după Dumnezeul unic și etern, afirmat și de filosofie, Dante proclamă acum adevărul care este specific doar credinței creștine, adică taina Sfintei Treimi: în Dumnezeu sînt trei persoane, care sînt totodată unul și trei, astfel că despre ele se poate vorbi cu verbul la persoana a III-a plural (sînt) sau singular (este)” (Chiavacci Leonardi). 142. Della profonda condizion divina «Adînca stare divină la care mă refer acum, în minte mi-o imprimă de mai multe ori învățătura evanghelică» (v. 142-144). Evanghelia consolidează prin numeroase argumente credința lui Dante. “Taina Sfintei Treimi este afirmată în numeroase pasaje evanghelice (Matei 28, 19; Ioan 14, 16 și 26; A doua epistolă către Corinteni 13, 13; Întîia epistolă sobornicească a lui Petru 1, 2; Întîia epistolă sobornicească a lui Ioan 5, 7)” (E.A. Panaitescu). 145. Quest’ è ‘l principio, quest’ è la favilla «Ea-i începutul, ea-i scînteia ce se întinde apoi în flacără vioaie și ca o stea pe cer în mine strălucește’. Ca boierul care-aude ce-i place și-apoi pe slujnic îl îmbrățișează, lăudîndu-l de vestea bună, îndată ce acela tace» (v. 145-150). Credința sporește treptat, pe măsura confirmării temeiniciei sale, din diverse surse. Sfîntul Petru s-a bucurat auzindu-i răspunsul. “Terțina care încheie tot dialogul, și mai ales proclamația făcută în ultima secvență solemnă, umple de strălucirea unui foc dintr-un incendiu (de la scînteie la flacără) și cu stabilitatea nezdruncinată a astrelor acea credință, care trăiește în sufletul autorului protagonist. Nu întîmplător al treilea vers va fi reluat, aproape ca o autocitare, la distanță de patru cînturi, pentru a exprima splendoarea adevărului, contemplat cu absolută siguranță (XXVIII, 87)” (Chiavacci Leonardi). “Steaua fixă se referă la temeinicia egală și liniștită; scînteia care se extinde în flacără este forța expansivă a credinței” (N. Sapegno). 151. così, benedicendomi cantando, «așa m-a binecuvîntat cîntînd, de trei ori m-a încins, cum am tăcut, apostolica lumină la a cărei poruncă am grăit; astfel i-am plăcut în cele spuse!» (v. 151-154). Lumina înaltului slujitor divin l-a încercuit de trei ori cîntînd pe Dante, în semn de binecuvîntare. “Nu este un autoelogiu, ci semnul unei bucurii interioare, care ajunge la apostol și la călător din apartenența la aceeași credință, ce dăruiește exaltare și bucurie” (T. Di Salvo). “Raportul nu mai este acela, rece și doctrinar, de la maestru la învățăcel, plasat în comparația din deschidere (v. 46-51), ci acela mai familiar dintre boier și slujitor, care duce apoi la îmbrățișare. Desfășurarea pătimașă a dialogului a dezvăluit că nu este vorba despre o problemă de doctrină, ci despre viață. (…) Duhul Sfîntului Petru, care-l încununează pe Dante binecuvîntîndu-l, este cea mai înaltă mărturie posibilă despre credința lui, și ea va fi citată la începutul cîntului următor (v. 11-12), ca o coroană dată creștinului, așa cum se va da (se speră că se va da) cununa poetului (v. 7-9)” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru | ||
