 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Examenul de iubire creștină (Paradis XXVI)
1. Mentr’ io dubbiava per lo viso spento, «Pe cînd mă îndoiam de vederea-mi stinsă, din flacăra sclipitoare ce-a stins-o a ieșit o adiere ce m-a făcut atent, spunînd: ‘Pînă îți revine vederea ce-n mine ai consumat-o, e bine ca discutînd s-o compensezi» (v. 1-6). După efortul zadarnic pentru a vedea trupul Sfîntului Ioan, prin lumina intensă, Dante a rămas orbit. Însă duhul fericit îl îndeamnă să înlocuiască vederea, temporar pierdută, prin dialogul dintre ei doi. “Încă nu poate vedea: să-și folosească auzul; dar să nu rămînă inactiv într-o lume, cea a Paradisului, unde totul e tensiune, solicitare sufletească, deplinătate ce exclude pauzele și abandonul. (…) În acest debut, tema dominantă, mai mult decît vederea rătăcită, e dată de avertismentul că timpul trebuie mereu bine folosit, că pe planul rigorii morale nu sînt admisibile pauzele sau deconectările” (T. Di Salvo). 7. Comincia dunque; e di’ ove s’appunta «Începe dar; și spune încotro îți năzuiește sufletul și închipuie-ți că vederea-n tine e rătăcită, nu pierită; căci doamna ce prin aceste părți divine te conduce are-n priviri puterea ce-a avut-o în mîna sa Anania’» (v. 7-12). Să spună așadar Dante care e țelul suprem al speranțelor sale. Și să nu se teamă de pierderea provizorie a vederii, fiindcă ochii Beatricei au incredibile virtuți tămăduitoare. “Anania, unul dintre învățăceii lui Isus, prin punerea mîinilor, i-a redat vederea Sfîntului Pavel, orbit pe drumul spre Damasc de apariția lui Cristos (Faptele Apostolilor 9, 10-22). Înainte de începutul examenului de speranță, Dante a fost îndemnat de Beatrice să se liniștească în lumina Sfîntului Iacob (cîntul XXV, versurile 34-36), care îl orbise, însă acum din privirea Beatricei va primi toată puterea și ajutorul pentru a răspunde despre a treia virtute teologală, iubirea. Subliniem, în acord cu Torraca, valoarea alegorică a acestui episod (Beatrice, care simbolizează adevărurile credinței, își va lumina încă o dată învățăcelul) și paralelismul neîntîmplător dintre povestea Sfîntului Pavel, orbit de Cristos, și a lui Dante, orbit de apostolul preferat al lui Cristos (Poetul – notează Sorrento – vrea «să ne transmită că aceeași misiune ca a Sfîntului Pavel i-a fost recunoscută lui acum, în Paradis»), dar să nu uităm foarte omeneasca atitudine de alinare a apostolului (versurile 8-9) și aluzia lui delicată la privirea iubitoare a Beatricei, care ne readuce în atenție exclamația dureroasă a Poetului, la sfîrșitul cîntului precedent (vai, cît m-am tulburat la minte…). Pe această notă de emoție s-a încheiat poetic cîntul XXV și pe această stare sufletească se deschide cîntul XXVI. (…) Toată examinarea iubirii creștine se cuprinde între emoția vederii pierdute și bucuria redobîndirii ei și se desfășoară într-o situație cu totul excepțională: Poetul, pus în imposibilitatea de a vedea ceea ce îl înconjoară și scufundat în întuneric, «se pomenește adîncit în sine și în lucrurile înalte și tainice, de care se simte învăluit și implicat» (Sorrento)” (E.A. Panaitescu). “Într-un moment strategic atît de important al poemului, cînd triplul examen depășit cu bine confirmă adecvarea lui Dante la misiunea sa excepțională și îl pregătește pentru viziunea finală a Empireului, nu e greșit să ne gîndim că apologul despre vederea rătăcită și redobîndită pune în scenă simbolic tocmai harul reînnoit și confirmator, care i-a fost dăruit pelerinului” (Mengaldo). 13. Io dissi: «Al suo piacere e tosto e tardo «Eu am spus: ‘După placul ei, întîi sau mai apoi să mi se lecuiască ochii, ce-au fost porți pe unde ea a intrat cu focul în care ard mereu. Binele ce umple de bucurie această curte e Alfa și Omega pentru toată scriptura citită mie de Amor încet sau iute’» (v. 13-18). Dante se lasă pe seama Beatricei, în ce privește tămăduirea ochilor lui, pe unde doamna oricum i-a pătruns în minte, cînd s-a îndrăgostit de ea. Dumnezeu, ce umple de fericire Paradisul, este începutul și sfîrșitul întregii creații, al tuturor descoperirilor prilejuite de iubire. “Reluînd terminologia din «iubirea curtenească» printr-o imagine frecventă în Dolce Stil Novo, Poetul își mărturisește «bucuroasa supunere față de voința doamnei, printr-o frază de iubire din îndepărtata sa primăvară de trubadur» (Donadoni). Întunericul care îl înfășoară pe Poet – comentează cu acuitate Montanari – devine astfel «prilejul uneia dintre cele mai impetuoase declarații de iubire supusă și totală, pe care Dante a adresat-o vreodată Beatricei»; totuși iubirea din tinerețe «și-a schimbat complet valoarea în iubire creștină: încît Dante nu găsește nici un inconvenient în a-și adăuga îndată mărturisirea de iubire supremă pentru Dumnezeu (versurile 16-18): iubirea pentru Beatrice, mai mult decît un mijloc sau o scară către Dumnezeu, e fără îndoială o formă de iubire pentru Dumnezeu»” (E.A. Panaitescu). “Alfa și omega (…) sînt prima și ultima literă din alfabetul grecesc și, într-un pasaj din Apocalipsă (22, 13), sînt folosite pentru a-l indica pe Cristos, începutul și sfîrșitul tuturor lucrurilor (cf. și I, 8; XXI, 6; Dante citează acest pasaj în Epistola 13, 90). Dante, răspunzînd la prima întrebare a Sfîntului Ioan (versurile 7-8), afirmă că începutul și sfîrșitul iubirii sale este Dumnezeu, de la care provin toate iubirile sale mai mult sau mai puțin profunde, în funcție de prezența mai intensă sau mai slabă a amprentei divine asupra obiectului respectiv (cf. Sfîntul Toma, Summa Theologica II, I, LXV, 5)” (E.A. Panaitescu). 19. Quella medesma voce che paura 25. E io: «Per filosofici argomenti «Și eu: ‘Prin argumente filosofice și prin autoritatea ce de-aici coboară asemenea iubire trebuie ca în mine să se imprime. Căci binele, cînd e priceput ca bine, astfel aprinde iubirea și-atît de mare, pe cît mai multă bunătate în sine cuprinde» (v. 25-30). Pelerinul precizează că iubirea pentru Dumnezeu i s-a născut pe cale rațională, din lecturile filosofice, și pe calea revelației, din Sfînta Scriptură inspirată de divinitate. În ce privește prima variantă, gândirea noastră merge de la cauză la efect: îndată ce percepem valoarea unui bine, care ne este de ajutor, îl îndrăgim. Iar intensitatea afecțiunii noastre e dată de mărimea acelui bine. “Dante desfășoară argumentele filosofice, legate de iubirea creștină, după forma scolastică a silogismului, pe care Vandelli o rezumă astfel: «1) binele, ca atare recunoscut și înțeles, aprinde iubirea pentru el, și iubirea este cu atît mai mare, cu cît acela e mai aproape de perfecțiune; 2) dar Dumnezeu este Binele suprem, și toate celelalte forme de bine nu sînt decît lumini desprinse din razele sale; 3) deci Dumnezeu trebuie să fie cel mai iubit»” (E.A. Panaitescu). “Iubirea adevărului, a lui Dumnezeu, se întemeiază așadar pe rațiune, sau pe filosofie, după care orice creatură tinde spre bine, și pe revelație, pe textele scripturale care, inspirate de Dumnezeu, conțin adevărul. Și în cîntul XXV el afirmase că lumina adevărului despre speranță îi cobora din numeroase stele și mai ales din textul Psalmilor (XXV, 70 sqq.)” (T. Di Salvo). 31. Dunque all’essenza ov’ è tanto avvantaggio, «Deci în esența unde-i atîta folos, că orice bine ce se află-n afara ei nu-i decît o scînteie din raza ei, mai mult ca-n orice trebuie să se miște mintea, iubind, a oricui ce discerne adevărul pe care se-ntemeiază această dovadă» (v. 31-36). Binele suprem (Dumnezeu) atrage iubirea supremă a omului, iar celelalte forme de bine constituie doar variante derivate. “Este expusă aici, sub formă de silogism, premisa filosofică prin care omul tinde să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate. Aceasta e sinteza silogismului: binele stîrnește iubirea în sufletul omului, iar această iubire este proporționată după «binele» său. Însă Dumnezeu este binele suprem. Deci cine recunoaște acest adevăr îl va iubi pe Dumnezeu mai presus de orice” (Chiavacci Leonardi). 37. Tal vero all’intelletto mio sterne «Acest adevăr gîndirii mele i-l dezvăluie cel ce-mi arată prima iubire a tuturor substanțelor eterne. Mi-l dezvăluie glasul autorului adevărat, ce-i spune lui Moise, despre sine grăind: ‘Te voi face să vezi orice valoare’» (v. 37-42). Filosofia contribuie la cunoașterea binelui suprem. Apoi, a doua cale către iubirea lui Dumnezeu e dată de revelație, cu ajutorul textelor sfinte. În Biblie, Domnul se arată în fața lui Moise cu deplina sa bunătate. “Acest adevăr: de unde își ia așadar Dante cunoașterea adevărului, care-l duce în mod necesar pe om, cum s-a spus adineaori, să-l iubească pe Dumnezeu mai presus de toate? El a vorbit de două izvoare concordante, filosofia și Scriptura. Și, în trei terține, prezintă acum mai întîi izvorul filosofic, iar apoi pe cel scriptural, în cele două ramuri, cum a făcut și în cazul celorlalte două virtuți, din Vechiul și Noul Testament” (Chiavacci Leonardi). “Pentru toți vechii comentatori și pentru majoritatea celor moderni, filosoful la care face aluzie Dante în versul 38 este Aristotel. Marele gînditor grec declară că Dumnezeu nu este doar prima origine a tuturor lucrurilor, ci e și finalitatea spre care tinde lumea. Această doctrină a stat la temelia lucrării Liber de causis, pe care Evul Mediu i-a atribuit-o greșit lui Aristotel, pe cînd în realitate este o scriere influențată de filosofia platonică, în care fundamental e conceptul de Dumnezeu ca primă iubire. Ideile sînt apoi amplu dezvoltate de Sfîntul Toma (Summa Theologica I, VI, 1-3; Contra Gentiles I, 37-38). Dante le-a enunțat și în Convivio (III, II, 4-7; III, VII, 2-5)” (E.A. Panaitescu). “Mi-l dezvăluie…: mi-o arată apoi chiar vocea lui Dumnezeu, autorul infailibil al Scripturii, cînd, referindu-se la sine însuși, îi spune lui Moise, care îi cerea să-i vadă gloria: Ego ostendam omne bonum tibi (Exod 33, 19). Dante traduce bonum prin valoare, în sensul extensiv de bine (ceea ce are valoare), termen pe care-l folosește pentru a-l indica pe Dumnezeu și în altă parte (cf. X, 3: prima și inefabila Valoare; vezi I, 107)” (Chiavacci Leonardi). 43. Sternilmi tu ancora, incominciando «Mi-l dezvălui și tu, pornind înalta vestire ce strigă taina de-aici, acolo jos, mai tare ca orice strigare’. Și eu am auzit: ‘Prin gîndirea omenească și autoritatea cu el potrivită, dintre iubirile tale spre Dumnezeu privește cea supremă» (v. 43-48). Scrierile Sfîntului Ioan proclamă de asemeni, cu mai multă putere decît altele, taina divină. Apostolul vine acum să confirme cuvintele rostite de Dante: cugetarea omenească și scrierile divine merg în aceeași direcție, ele consfințesc faptul că cea mai înaltă iubire se îndreaptă spre Dumnezeu. “Înalta vestire a Sfîntului Ioan ar putea fi Evanghelia sa, ori Apocalipsa. În primul caz (după opinia lui Ottimo, Benvenuto da Imola, Buti), Dante s-ar referi la partea inițială (1, 1-18), unde evanghelistul expune principalele taine ale creștinismului. Dacă însă acceptăm interpretarea lui Pietro di Dante și a lui Lana (urmați de mulți comentatori moderni), înalta vestire ce strigă taina de-aici ar fi versetul din Apocalipsă (22, 13; cf. și 1, 8): «Eu sînt Alfa și Omega…, Începutul și Sfîrșitul». Sapegno consideră că latinismele preconio și bando se adaptează «mai curînd la evanghelii, decît la scrierile sacre în general; de asemeni, comparația schițată în versurile 44-45 dobîndește o semnificație mai clară, dacă ne gîndim că prin ea Dante a vrut să exprime valoarea teologică preeminentă a textului lui Ioan, față de celelalte evanghelii, care au un caracter mai degrabă narativ»” (E.A. Panaitescu). “Prin gîndirea omenească: apostolul recapitulează, spre a merge mai departe, cele spuse de Dante: pentru motivele prin care gîndirea ta ajunge, prin capacitățile ei naturale (omenească) și prin autoritatea Scripturii, care este în acord cu aceea, cea mai mare (supremă) dintre iubirile tale se îndreaptă (privește) spre Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). 49. Ma di’ ancor se tu senti altre corde «Dar mai spune-mi de simți alte corzi ce te trag spre el, încît să răsuni cu cîți dinți această iubire te mușcă’. Nu mi-a fost ascunsă sfînta intenție a acvilei lui Cristos, ci chiar am priceput unde voia să-mi poarte mărturia» (v. 49-54). Apostolul se interesează dacă iubirea lui Dante pentru Dumnezeu mai are, pe lîngă argumentele strict conceptuale, și alte componente, din sfera sentimentelor. Călătorul a priceput îndată sensul întrebării, formulate cu multă discreție. “Cu a treia sa întrebare – întemeiată pe imagini aprinse, ce apar în vizibil contrast față de calma desfășurare a celei de-a doua întrebări (versurile 22-24) și de recapitularea răspunsului dat de Dante (versurile 46-48) – apostolul vrea să știe ce alte stimulente îl împing pe om spre iubirea lui Dumnezeu: fiindcă, alături de cele provenite din gîndire, acționează și cele provenite din inimă și manifestate prin «mușcăturile» sentimentului. Dante pînă acum «și-a exprimat gîndirea, nu sentimentul; iar apostolul vrea să afle ce are în inimă. Vrea să știe ce impulsuri de recunoștință îl îndeamnă pe acel creștin spre Dumnezeu; și continuă cu metaforele sale viguroase» (Donadoni)” (E.A. Panaitescu). “În iconografia simbolistă a creștinismului, acvila este simbolul Sfîntului Ioan și ca acvilă pentru înălțimea viziunilor sale a fost el indicat în patristică, mai ales de către Sfîntul Augustin” (T. Di Salvo). 55. Però ricominciai: «Tutti quei morsi «Deci am reînceput: ‘Toate acele mușcături ce pot înclina inima spre Domnul m-au sprijinit în iubirea creștină; căci ființa lumii și ființa mea, moartea de el îndurată pentru ca eu să trăiesc și ceea ce speră orice credincios ca mine» (v. 55-60). Iubirea pentru Dumnezeu reprezintă sinteza tuturor sentimentelor lui Dante. Ea se explică prin recunoștința călătorului pentru crearea lumii și nașterea sa, pentru jertfa îndurată de Isus și nădejdea viitoarei mîntuiri în Paradis. “Într-o sinteză viguroasă se înșiră marile teme ale creației lumii și omului, ale mîntuirii și vieții eterne, care se adaugă la certitudinea că Dumnezeu este Binele suprem, demn de iubirea supremă. Și, parcă purtat de unda maiestuoasă a acestor adevăruri esențiale, Dante răsare în centrul unei experiențe vitale, cu gestul prin care debarcă teafăr de pe marea înșelătoare a iubirilor false, pe țărmul sigur al iubirii adevărate” (G. Getto). “Pot înclina inima spre Domnul: amintim că pe acest verb (care indică actul liber, prin care inima i se dăruiește lui Dumnezeu) Dante întemeiază mîntuirea omului, în poemul său (cf. Purg. III, 123; XI, 129)” (Chiavacci Leonardi). “Căci ființa lumii: iată în sfîrșit mușcăturile – actele de iubire, nu raționamentele – care-l determină pe Dante să iubească la rîndul său: crearea lumii și mai ales a lui însuși; mîntuirea realizată de Cristos cu prețul morții sale, ca să poată obține el viața eternă; fericirea, adică participarea la viața divină, la care el, ca orice creștin credincios, are dreptul să spere. Plasate în ordine cronologică – creația, mîntuirea, slava –, acestea sînt cele trei daruri ale lui Dumnezeu, care dovedesc imensa lui iubire pentru oameni și care, alături de zisa cunoaștere vie, adică împreună cu convingerea rațională că Dumnezeu este binele suprem, l-au condus pe Dante la mîntuire, de la iubirea strîmbă la cea dreaptă, de la rătăcirea în urma formelor false de bine, la întoarcerea spre iubirea pentru binele adevărat și suprem” (Chiavacci Leonardi). 61. con la predetta conoscenza viva, «cu zisa cunoaștere vie m-au scos din marea iubirii strîmbe și pe malul celei drepte m-au pus. Frunzele cu care înfrunzește toată grădina grădinarului etern le iubesc eu așa de mult, pe cît de el tot binele le este lor dăruit’» (v. 61-66). Alături de argumentele rațional-filosofice, acelea sentimentale l-au readus pe Dante, de pe potecile înșelătoare ale iubirilor pămîntești, pe calea cea dreaptă a iubirii pentru Dumnezeu. Astfel a ajuns el, de asemeni, să iubească întreaga lume creată de Atotputernic și care îi reflectă bunătatea. “După ce a înșirat motivele «sentimentale» ale iubirii sale pentru Dumnezeu (versurile 55-63), Dante își completează prezentarea amintind – pe scurt – iubirea datorată creaturilor, care nu sînt îndrăgite pentru ele înseși, ca Dumnezeu, ci doar întrucît strălucește în ele perfecțiunea divină (Sfîntul Toma, Summa Theologica I, VI, 4; II, II, XXVI, 6). Montanari consideră terțina 64, bogată în trimiteri evanghelice (Ioan 15, 1; cf. și Paradis XII, 72 și 104), o «imagine zîmbitoare a unei lumi originale, care iese din mintea divină, înainte de păcatul comis de creaturi: o imagine ce sclipește de la soarele spiritual, în orbirea simțurilor, care încă îl înfășoară pe Dante»” (E.A. Panaitescu). “Frunzele…: eu iubesc toate creaturile, ce cresc pe marea cîmpie a agricultorului divin, în funcție de binele pe care li-l transmite, adică în funcție de bunătatea lor mai mare sau mai mică. Virtutea iubirii creștine include totodată iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru aproapele nostru (Matei 22, 37-39)” (Chiavacci Leonardi). 67. Sì com’ io tacqui, un dolcissimo canto «Îndată ce-am tăcut, un prea dulce cîntec a răsunat în cer, iar doamna mea spunea cu ceilalți: ‘Sfînt, sfînt, sfînt!’. Și cum lumina ascuțită din somn te smulge, prin simțul văzului ce dă fuga la strălucirea ce trece din cută-n cută» (v. 67-72). Duhurile care au ascultat răspunsurile lui Dante îi răsplătesc succesul printr-un cîntec de slavă. Ni se întîmplă să ne trezim brusc din somn, atunci cînd o lumină puternică ne străpunge pleoapele și răzbate pînă la ochi. “Un imn de laudă și mulțumire către Dumnezeu – derivat din Sfînta Scriptură (Isaia 6, 3; Apocalipsa 4, 8) și din liturghie – încheie nu doar mărturisirea iubirii creștine, ci tot triplul examen susținut de Dante” (E.A. Panaitescu). “Se include pe linia situațiilor paradisiace, făcute din recunoștință și consolidare a iubirii creștine, elogiul, cîntecul de bucurie și mulțumire. Pentru această parte pot fi citate în simetrie cîntecele de laudă din cîntul XXIV (112-114) și din cîntul XXV (97-99)” (T. Di Salvo). 73. e lo svegliato ciò che vede aborre, «și cel trezit nu suferă ce vede, așa neștiută e deșteptarea bruscă, pînă ce cugetul nu-l ajută; așa din ochii mei orice necurăție a gonit-o Beatrice cu raza din ai săi, ce sclipeau și de la o mie de mile» (v. 73-78). Omul care se trezește pe neașteptate, sub sclipirea unei lumini orbitoare, nu vede nimic la început, pînă cînd nu-i vine rațiunea în ajutor. Tot astfel Beatrice a alungat toate umbrele din ochii șovăielnici ai lui Dante, cu strălucirea ei care se vedea din depărtare. “Descrierea procesului vederii este preluată din Convivio (II, IX, 4-5; III, IX, 7-9). Cugetul (stimativa) este capacitatea internă, cu ajutorul căreia omul cunoaște ceea ce îi poate fi util sau dăunător” (E.A. Panaitescu). 79. onde mei che dinanzi vidi poi; «încît mai bine ca-nainte am văzut apoi; și ca năuc am întrebat de-a patra lumină ce-am văzut-o cu noi. Și doamna mea: ‘În sînul acelor raze își adoră creatorul duhul prim, pe care prima virtute l-a creat vreodată’» (v. 79-84). După ce și-a recăpătat văzul, călătorul observă încă o lumină alături de cei trei apostoli care l-au examinat. Călăuza îl lămurește că acolo se află duhul primului om creat de Dumnezeu și care își contemplă cu toată iubirea creatorul. “Adam, protagonistul celei de-a doua părți a cîntului, simbolizează lumea Vechiului Testament, confruntată cu cea din Noul Testament, reprezentată de Petru, Iacob, Ioan, pentru «a exprima unitatea creștină în istoria omenirii» (Del Lungo)” (E.A. Panaitescu). “Critica dantescă a dezbătut îndelung motivele prezenței lui Adam în acest cer, alături de cei trei înalți întemeietori ai bisericii creștine. Dar toți patru sînt deschizători de drumuri: Adam, al unității omenirii, apostolii, ai unității creștine, care i-a dăruit omenirii o singură credință și un singur și clar destin religios” (T. Di Salvo). 85. Come la fronda che flette la cima «Ca frunza ce-și apleacă vîrful, la trecerea vîntului și-apoi se ridică din propria virtute ce-o înalță, am făcut eu, în timp ce ea vorbea, uimind, și m-a refăcut sigur dorința să-i vorbesc, de care ardeam» (v. 85-90). Înclinîndu-se respectuos în fața strămoșului Adam, Dante se înalță apoi, purtat de dorința de a-i vorbi. “Imaginea copacului își îndeplinește, cu mare evidență, funcția de ilustrare a atitudinii lui Dante. Dar ea își păstrează și o valoare autonomă și se încarcă de propria frumusețe constructivă a lumii cerești, a sugestiei peisagistice și simbolice a Paradisului. Acea frunză, împinsă de o forță irezistibilă spre înălțime, înzestrată cu o spontană tensiune sublimantă, este o realitate a naturii, care dobîndește o semnificație supranaturală” (G. Getto). 91. E cominciai: «O pomo che maturo «Și am început: ‘Oh, rod ce singur ai fost gata copt, oh, părinte străvechi căruia orice soață îți este fiică și noră, te implor cu toată smerenia să-mi vorbești: îmi vezi dorința și pentru a te auzi n-o mai exprim’» (v. 91-96). Dante i se adresează primului om de pe pămînt, care s-a născut matur și față de care toate femeile au fost descendente. “Adam a fost creat direct și deja adult de către Dumnezeu (Paradis VII, 26; De Vulgari Eloquentia I, VI, 1); în plus, fiind strămoșul speciei omenești, orice femeie este fiica lui (întrucît descinde din el) și nora lui (întrucît este măritată cu un urmaș al lui)” (E.A. Panaitescu). 97. Talvolta un animal coverto broglia, «Uneori un animal acoperit se agită, că dorința i se vădește după mișcările pe care le face sub învelitoarea sa» (v. 97-99). Intențiile unui animal acoperit cu o învelitoare se ghicesc din energia cu care se zbate. “Această comparație a fost înțeleasă în moduri diferite. Comentatorii vechi credeau că învelitoarea e chiar pielea animalului, dar este o explicație de exclus, atît pentru Uneori, cît și pentru imaginea însăși cu mișcările pe care le face. Despre ce animal e vorba? Unii se gîndesc la șoim, sub scufia sa, alții la calul de luptă, sub harnașamentul lucios, alții la un animal domestic (o pisică, un cîine), acoperit întîmplător. Dar dacă Dante se gîndea la un animal anume, ar fi spus-o desigur. Comparația e, în opinia noastră, dinadins neprecizată și fiecare dintre exemplele citate poate corespunde ideii: așa cum un animal acoperit nu are altă modalitate de-a se exprima decît agitîndu-se sub învelitoare, la fel duhurile fericite nu au altă posibilitate sensibilă (în afara limbajului) de a-și comunica sentimentele. Iar învelișul luminos se mișcă în sclipiri diferite, pentru a urmări schimbările afective ale duhului, ca învelitoarea care se agită împreună cu animalul (cf. V, 124-126 și VIII, 52-54). Nu e vorba așadar de o «comparație ciudată» (Sapegno), ci de una cît se poate de precisă, cum observă Poletto” (Chiavacci Leonardi). 100. e similmente l’anima primaia «și la fel primul duh mă făcea să pricep prin înveliș cît se bucura să-mi facă pe plac. Apoi a grăit: ‘Fără a-mi fi rostită de tine, îți pricep dorința mai bine decît tine orice lucru ce ți-e sigur» (v. 100-105). Adam a înțeles foarte bine întrebările pe care Dante ar fi vrut să i le adreseze. “Fără a-mi fi rostită: deși tu n-ai pronunțat-o, dorința ta mi-e cunoscută, mai bine decît cunoști tu orice adevăr, chiar și pe cel mai evident și sigur; fiindcă eu o citesc în oglinda minții divine, care reflectă în sine toate lucrurile, însă nimic n-o poate reflecta pe aceasta în totalitate” (N. Sapegno). 106. perch’ io la veggio nel verace speglio «fiindcă o văd în oglinda adevărată, ce asemeni sie face toate lucrurile, dar nimic n-o face pe ea ca ele» (v. 106-108). Duhul fericit a putut citi deja gîndurile călătorului. Lucrurile se imprimă, toate, pe chipul lui Dumnezeu, însă ele nu pot să reflecte pe de-a-ntregul chipul lui Dumnezeu. “«Speglio» și «pareglio» sînt franțuzisme elegante; iar eleganța simetrică a terținei înnobilează conceptul întortocheat cu care lucrează, pe care interlocutorul și cititorii săi îl cunosc deja prea bine” (V. Sermonti). 109. Tu vuogli udir quant’ è che Dio mi pose «Tu vrei să auzi cît e de cînd Dumnezeu m-a pus în grădina înaltă, de unde aceasta pe așa lungă scară-n sus te-a îndrumat, și cît mi-a desfătat ochii și dreapta cauză pentru marea supărare și graiul pe care l-am folosit și l-am făcut» (v. 109-114). Călătorul vrea să afle cît timp a trecut de cînd Adam a fost pus în Paradisul Pămîntesc, de unde Dante a fost apoi condus spre ceruri de către Beatrice; cît timp a stat primul om în Eden; din ce cauză a fost el de fapt pedepsit; ce limbă a inventat și a folosit Adam. “Numeroasele întrebări arată limpede că, după ce-a depășit uimirea provocată de vederea primului strămoș, interesul dantesc se îndreaptă spre probleme de caracter doctrinar. Adam este de fapt un pretext: îi lipsește o efectivă personalitate poetică” (T. Di Salvo). 115. Or, figliuol mio, non il gustar del legno «Vezi, copile, nu că am gustat din lemn a fost în sine pricină de îndelungat exil, ci doar depășirea semnului. De unde l-a clintit doamna ta pe Virgiliu, patru mii trei sute și două învîrtiri de soare am dorit acest conciliu» (v. 115-120). Primul strămoș a fost pedepsit nu pentru lăcomia de-a fi gustat din fructul păcatului, ci fiindcă a încălcat porunca divină. El a rămas apoi 4302 ani în Limb, la marginea Infernului, așteptînd venirea lui Isus pentru a fi mîntuit. “Adam răspunde la cele patru întrebări formulate mai sus, începînd cu a treia, cea mai importantă, fiindcă se referă la natura păcatului originar. Temelia poziției dantești este un pasaj din Sfîntul Toma (Summa Theologica II, II, CLXIII, 1 sqq.): greșeala primilor oameni n-a fost un păcat de lăcomie, ci de trufie și de neîncredere în bunătatea divină” (E.A. Panaitescu). 121. e vidi lui tornare a tutt’ i lumi «și l-am văzut întorcîndu-se prin toate luminile drumului său de nouă sute treizeci de ori, cît am fost pe pămînt. Limba ce-am vorbit-o s-a stins de tot, înainte ca fapta de nefăcut s-o înceapă Nimrod cu ai lui» (v. 121-126). Adam a trăit 930 de ani (de atîtea ori a trecut soarele prin toate semnele zodiacului). Limba adamică a dispărut înainte ca poporul lui Nimrod, oamenii din Babilon, să înceapă construirea Turnului Babel. “De la moartea lui Adam pînă la coborîrea lui Isus în Limbul infernal au trecut, după cronologia lui Eusebiu, urmată de Dante și în Purgatoriu (cîntul XXXIII, versurile 61-63), 4302 ani. Adam a trăit, după mărturiile din Geneză (5, 5), 930 de ani. Dacă ținem seama că de la moartea lui Cristos pînă în anul 1300, data călătoriei imaginare a lui Dante în lumea de apoi, au trecut, după socoteala tradițională, 1266 de ani, însumînd cele trei cifre obținem 6498: aceasta este durata lumii, măsurată în ani” (E.A. Panaitescu). 127. ché nullo effetto mai razionabile, «căci nici un efect raționabil, din cauza plăcerii omenești ce se schimbă, urmînd cerurile, n-a fost etern durabil. E faptă naturală că omul vorbește; dar așa sau așa, natura vă lasă pe voi cum vă pare frumos» (v. 127-132). Nici o activitate rațională nu rămîne neschimbată, datorită bunului plac al oamenilor. Folosirea unei anumite limbi, în cadrul vorbirii, este rezultatul liberei opțiuni. Natura nu intervine în aceste alegeri ale ființelor omenești. “În legătură cu limba folosită de Adam, Dante a exprimat în De Vulgari Eloquentia (I, VI, 4-7) o altă teorie, afirmînd că limba vorbită de primul om – ebraica – fiind de origine divină, nu putea fi schimbată sau coruptă, iar înmulțirea limbilor s-a realizat prin voința lui Dumnezeu, care astfel a pedepsit trufia omenească, manifestată prin construcția turnului Babel, începută de babilonieni, sub conducerea lui Nimrod (cf. Infern XXXI, 77-78; Purgatoriu XII, 34-36). Acum însă Dante susține că toate limbile – așadar și cea folosită de Adam – se schimbă prin natura lor, sînt și ele supuse devenirii și evoluției istorice: «Evoluția limbilor, care într-o primă etapă i se păruse lui Dante un fenomen de instabilitate, ce deriva din păcat, acum i se pare legată de însăși natura vieții omenești» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Faptă naturală: că omul folosește cuvîntul pentru a se exprima este un lucru ce ține de natură; dar că el vorbește efectiv într-un fel sau altul, adică într-o limbă sau alta, natura îi lasă omului libertatea de-a alege după bunul lui plac. Adică formele concrete, în care se configurează o limbă (cu diversele denumiri date lucrurilor: cf. v. 133-135), nu sînt fapta naturii, ci opțiunea istorică a omului. Această teorie, de derivație aristotelică, era amplu îmbrățișată de scolasticism” (Chiavacci Leonardi). 133. Pria ch’i’ scendessi all’infernale ambascia, «Înainte să cobor la chinurile infernale, I se numea în lume supremul bine, de la care provine bucuria ce mă-nfășoară; și EL s-a numit apoi: iar asta se cuvine, fiindcă năravul muritorilor e ca frunza pe ram, una pleacă și alta vine» (v. 133-138). Inclusiv denumirea lui Dumnezeu s-a schimbat, de cînd a coborît Adam în Infern și pînă cînd a urcat în Paradis. Acest lucru este explicabil, fiindcă oamenii au gusturi foarte schimbătoare. “Dante exemplifică aici cele spuse adineaori” (Chiavacci Leonardi). “Dante prin litera I, care înseamnă «unu» în limba latină, probabil vrea să sublinieze «ideea unității, atributul suveran al lui Dumnezeu» (Casini-Barbi). EL («cel Tare», «cel Puternic») însă este numele cu care adeseori este indicat Dumnezeu în Biblie și, după un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, IV, 4), ar fi fost primul cuvînt pronunțat de Adam. Conceptul exprimat în aceste două versuri este expus și în Convivio (I, V, 7-8; II, XIII, 10) și în De Vulgari Eloquentia (I, IX, 6-10)” (E.A. Panaitescu). 139. Nel monte che si leva più dall’onda, Laszlo Alexandru | ||
