 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Ierarhia îngerilor (Paradis XXVIII)
1. Poscia che ‘ncontro alla vita presente «După ce-mpotriva vieții prezente a bieților muritori mi-a deschis adevărul cea care-mi sădește mintea-n Paradis, cum în oglindă vede omul flacăra făcliei aprinse în spate, înainte s-o fi văzut cu ochii sau în gînd» (v. 1-6). În cîntul precedent, Beatrice i-a explicat lui Dante greșeala făcută de muritori, care se lasă conduși de lăcomie. Călătorul a avut deodată senzația celui ce vede oglindită lumina unei făclii din spatele său. “Două versuri ce rezumă subiectul invectivei rostite de Sfîntul Petru par să deschidă în ton minor cîntul dedicat viziunii ierarhiilor angelice care se rotesc în jurul lui Dumnezeu; dar deja al treilea vers (avînd în centrul său un verb – ‘mparadisa: sădește mintea-n Paradis – care este unul din numeroasele neologisme create de Dante, în efortul de-a traduce cu virtute expresivă sentimentul de inefabil) ne îndreaptă spre acea climă de slavă divină și angelică pe care ne-o semnalează mereu evoluția unitară a cîntului. Structura complicată a următoarelor versuri li s-a părut unor critici doar un element negativ, fiindcă «atenția îndreptată spre corespondența dintre fapte și comparația inventată a scăzut temperatura acestui pasaj» (Momigliano), încît «faptele există, sentimentul lipsește». În realitate comparația cu făclia, atît de precisă ca imagine și aproape hieratică, are o funcționalitate profundă, fiindcă restabilește, după invectiva impetuoasă cu care s-a încheiat cîntul precedent, o atmosferă de contemplație concentrată și viziune înseninată; în privirea fixă ațintită, în timp ce orice alt spectacol dispare și orice activitate a minții e suspendată (versul 6), în imaginea reflectată de flacăra făcliei, sau apoi în izvorul real al acelei lumini, se află deja nucleul patosului înalt pe care-l vom resimți de-a lungul întregului cînt” (E.A. Panaitescu). 7. e sé rivolge per veder se ‘l vetro «și se-ntoarce să privească dacă sticla îi spune adevărul și vede că-i potrivit cu el, ca melodia cu notele; așa memoria își amintește că am făcut privind în ochii frumoși, în care pentru a mă prinde și-a întins Amor mrejele» (v. 7-12). Omul se răsucește cu uimire pentru a verifica dacă lumina din oglindă este reală și constată că imaginea reflectată și cea reală se potrivesc deplin. La fel a procedat și Dante, care s-a întors să admire privirea minunată a Beatricei, care îi stîrnise iubirea încă din tinerețe. “Valoarea simbolică a terținei 10 (omul, în acest caz Dante, nu-l poate vedea pe Dumnezeu decît trecînd prin adevărul revelat, aici simbolizat de Beatrice) se traduce printr-o imagine robustă (pentru a mă prinde și-a întins Amor mrejele) căreia adeseori i s-a imputat barochismul sau «materialitatea« excesivă (Vandelli), cînd ochii frumoși devin oglinda și aproape vehicolul figurii lui Dumnezeu. Totuși apare evidentă, la Poet, intenția de a sublinia, prin astfel de mijloace de expresie viguroase (impregnate de limbajul de iubire curteană), realitatea propriei viziuni, evocată «pe urmele unei indicații memoriale extatice, fie și cu o indicație netă (așa memoria își amintește)» (Frattini)” (E.A. Panaitescu). 13. E com’ io mi rivolsi e furon tocchi «Și cum m-am răsucit și mi-au fost atinse privirile de cîte le-au apărut în acel cer, cînd la rotirea lui te uiți atent, un punct am văzut ce răspîndea lumină așa de ascuțită, că văzul pe care-l arde e nevoit să se-nchidă; și cum steaua ne pare de-aici mai mică, ai zice cît luna, pe lîngă aceea, cînd stea lîngă stea e pusă» (v. 13-21). Întorcîndu-se spre Beatrice, ochii lui Dante au fost atrași de un punct foarte luminos, pe care văzul nu-l suportă. O stea pare măruntă, văzută de pe Pămînt, însă ar fi cît luna ca mărime, plasată lîngă acel punct strălucit. “Înainte de-a ajunge în Empireu, unde va putea fi contemplată în sediul său adevărat și în adevărata sa deplinătate curtea cerească, toate duhurile fericite s-au prezentat pe rînd în fața lui Dante și a Beatricei: inclusiv Cristos și Sfînta Fecioară au apărut deja, iar lor le-a consacrat Poetul cîntul de slavă din cerul Cristalin. Mai rămîneau de văzut, în prealabil – după migăloasa construcție a Paradisului dantesc – Dumnezeu și îngerii. Firește că nu era o realizare ușoară aceea de a da o imagine concretă Ființei infinite și ființelor imateriale în număr infinit. Poetul ar fi putut reprezenta o lumină de dimensiuni extraordinare, chiar și în comparație cu cea a lui Cristos, care apoi aprindea din sine însăși mii de sclipiri subordonate. «Totuși ar fi fost – obiectează Vandelli – ceva inadecvat pentru Dumnezeu, fiindcă ar fi dat imediat impresia acelei quantitas dimensiva care se află în trupurile materiale și trebuie exclusă din persoana lui Dumnezeu, iar prin înseși dimensiunile sale ar fi rezultat stupefiantă, mai curînd decît grandioasă și stîrnind admirația. Tot astfel o lumină mare, căreia pur și simplu să nu i se vadă limitele, răspîndită peste toate și toți… ar fi fost o imagine… adecvată pentru Empireu, care e compus pe de-a-ntregul din iubire și lumină divină. Întrucît așadar ceva foarte mare, ceva foarte extins nu erau nicicum reprezentări potrivite, Dante a recurs la extrema cealaltă; și, convertind în reprezentare directă ceea ce era un termen de comparație folosit adeseori și cu plăcere de teologi pentru a explica esența și formele divinității, a reprezentat-o ca pe un punct». Punctul matematic, de fapt, cum afirmă chiar Dante în Convivio (II, XIII, 27), este «prin faptul său indivizibil și nemăsurabil» (cf. și Sfîntul Toma, Summa Theologica I, III, 7; XI, 3; Commentarium de Coelo et Mundo I, II, 3). În imagine – ideea punctului, care este dincolo de orice posibilitate de măsură omenească și materială, dar din care se generează orice spațiu material – realitatea infinită a lui Dumnezeu își găsește o semnificație mai eficientă, pe cînd adăugarea unui al doilea element – față de formula teologică –, luminozitatea intensă, îi conferă acestei creații o mare sugestivitate poetică” (E.A. Panaitescu). 22. Forse cotanto quanto pare appresso «Poate cum pare aureola că-ncinge astrul ce-i dă culoare, cînd aburul ce-l poartă e mai dens, în jurul punctului un cerc de foc se-nvîrtea așa iute, că ar fi întrecut mișcarea ce lumea mai grabnic o încinge» (v. 22-27). Un cerc încins se rotea în jurul punctului luminos, așa cum aureola cuprinde un astru, care colorează partea mai densă a aburilor ei. Mișcarea cercului de foc – din jurul punctului luminos – întrecea viteza cu care se rotește cerul cel mai rapid în jurul Pămîntului. “În jurul punctului divin se învîrt, ca niște cercuri concentrice într-o treime de lumină și mișcare, cele nouă coruri îngerești. Primul, al Serafimilor, apare foarte aproape de Dumnezeu, la fel cum aureola, mai ales cînd e formată din aburi foarte denși, își înconjoară strîns izvorul de lumină, soarele sau luna. Mișcarea ce lumea mai grabnic o încinge este Primul Mobil sau cerul Cristalin, a cărui viteză o depășește pe a tuturor celorlalte ceruri (cf. Paradis I, 123; XIII, 24; XXVII, 99)” (E.A. Panaitescu). 28. E questo era d’un altro circumcinto, «Și acesta era de altul încins, și-acela de-al treilea, și-al treilea apoi de-al patrulea, și de-al cincilea al patrulea, și-apoi de-al șaselea al cincilea» (v. 28-30). Cercul de foc – din jurul punctului luminos – era urmat de altele. “Erau de fapt nouă cercuri concentrice: poetul le enumeră unul după altul, așa cum le-a văzut unul după altul, pentru a stîrni mirarea amplificată a cititorului, așa cum el s-a mirat văzîndu-le și să le păstreze mai limpede și vie amintirea” (F. Torraca). “Terțina avansează cu o mișcare rapidă, de parcă ar urmări ochiul care trece iute de la un cerc la altul și împreună semnifică înșirarea imediată a cercurilor de foc, într-un vîrtej de lumină” (Chiavacci Leonardi). 31. Sopra seguiva il settimo sì sparto «Deasupra urma al șaptelea așa extins deja în lărgime, că trimisul Iunonei întreg ar fi strîmt să-l cuprindă. Astfel al optulea și-al nouălea; și fiecare tot mai încet se mișca, după cum era mai departe de primul» (v. 31-36). Al șaptelea cerc – din jurul punctului luminos – era deja atît de mare, încît un curcubeu (trimisul Iunonei) n-ar fi reușit să-i acopere suprafața. Cercurile de foc, pe măsură ce creșteau în dimensiuni, își reduceau viteza de rotație. “Curcubeul, în mitologia clasică, este reprezentat de figura lui Iris, care aduce pe pămînt mesajele Iunonei (cf. Paradis XII, 12)” (E.A. Panaitescu). “Alte imagini hiperbolice, destinate firește nu pentru a uimi, ci pentru a reda o impresie, legată de o realitate văzută, a distanței incomensurabile ce desparte finitul de infinit” (T. Di Salvo). 37. e quello avea la fiamma più sincera «și acela avea flacără mai sinceră ce stătea mai aproape de lumina pură, cred, fiindcă de ea mai mult e adeverit. Doamna mea, ce mă vedea în griji tare adîncit, a spus: ‘De-acel punct atîrnă cerul și toată natura» (v. 37-42). Cercul cel mai mic, situat lîngă punctul luminos, era și cel mai strălucitor, fiindcă primește cea mai mare influență de la Dumnezeu. Beatrice i-a limpezit lui Dante îngîndurarea: divinitatea, care domnește peste întregul univers, se află în centrul strălucitor. “Pe măsură ce se îndepărtează de punctul divin, cele nouă cercuri concentrice devin mai mari și își reduc viteza și luminozitatea, astfel încît primul este cel mai rapid (versurile 26-27), cel mai mic (este ca o aureolă în jurul centrului, versurile 21-25) și cel mai strălucitor (versurile 37-39). La temelia acestei grandioase sistematizări cosmologice din cîntul XXVIII se află o structură geometrică, transpusă în pure intuiții de lumină și mișcare. Poetul, care a concentrat în Satana și ținutul său toată greutatea, corpolența și nemișcarea materiei, încearcă prima sinteză a viziunii lui Dumnezeu, excluzînd total materia (Dumnezeu este reprezentat de un punct, îngerii de niște cercuri), propunînd triumful celui mai spiritual dintre elemente, lumina, și accentuînd puterea a ceea ce este simbolul principal al vieții, mișcarea. De aceea, rigoarea geometrică abstractă a construcției (după punct, cercul, ba chiar nouă cercuri, observate unul cîte unul, cu precizie matematică) se rezolvă într-o «reprezentare vie și concretă care, deși se menține pe tărîm simbolic, se prezintă cu totală claritate a formelor, în fața ochilor fanteziei noastre. Referirile la aureolă (versurile 22-24) și la curcubeu (versurile 32-33), ilustrînd aspecte izolate, contribuie la efectul viziunii de ansamblu» (Rossi-Frascino). Versurile inițiale din cîntul XXVIII propun, cu o fericită evidență, caracteristica dominantă a viziunii dantești despre infinit: lipsa acelor descrieri vagi, indeterminate, descompuse, care sînt așa frecvente la misticii medievali. Infinitul, în a treia cantică, nu este incomensurabil, nu se extinde fantasmagoric în marea orbitoare de lumină, nu se rezolvă în anihilarea spiritului – pe planul redării artistice – și în căutarea trudnică a aproximărilor analogice: «Infinitul este pe deplin prezent la Poet, care îl domină și îl stăpînește, nu e stăpînit de el» (Santini). El are grijă să precizeze într-o imagine imensitatea lui Dumnezeu, așa cum, de-a lungul ascezei din primele opt ceruri, s-a preocupat să determine granițele fiecărei sfere și să măsoare infinitatea spațiilor. Dar tocmai în acest limbaj precis și ferm, în această hotărîre stilistică trebuie căutat germenele poeziei. Terținei 22, precisă, dar încărcată de observații științifice de circumstanță, i se opune ritmul rapid al celor două terține următoare, în care nu doar se manifestă triada rotitoare a corurilor de îngeri, ci se dezvăluie și repeziciunea veselă cu care privirea Poetului străbate cercurile luminoase. Montanari și Momigliano se opresc îndeosebi la versurile 28-30. Primul consideră că «în această terțină, Dante a atins impresia uimitoare de a se învîrti cu viteză, prin mijloace aparent sărăcăcioase: insistînd în enumerația înlănțuită de numerale ordinale», în timp ce pentru al doilea, muzica din aceste versuri «dă un ritm mistic unei imaginații matematice»” (E.A. Panaitescu). 43. Mira quel cerchio che più li è congiunto; «Privește cercul ce-i stă mai aproape; și află că mișcarea sa e așa de iute pentru iubirea încinsă ce-l îmboldește’. Și eu ei: ‘De lumea ar fi pusă-n ordinea pe care o văd în roțile acelea, m-ar mulțumi ce mi se-arată: dar în lumea simțurilor se pot vedea rotiri cu atît mai divine, cu cît de centru stau mai departe» (v. 43-51). Cercul serafimilor, situat cel mai aproape de Dumnezeu, se rotește cel mai repede dintre toate, pentru iubirea arzătoare care-l îndeamnă să se confunde cu divinitatea. Dante răspunde că s-ar bucura dacă pămîntul și cerurile care i se rotesc împrejur ar fi conduse după aceeași regulă, care se dezvăluie în cercurile din jurul divinității. “Se insistă pe raportul dintre mișcare și iubirea lui Dumnezeu: pe cît este mai rapid corul îngerilor care se mișcă, pe atît mărturisește o iubire mai mare, care-l atrage spre Dumnezeu și spre iubirea pe care Dumnezeu o are pentru el” (T. Di Salvo). “Dacă cercurile de foc, ce se rotesc în jurul unui punct de lumină, sînt coruri de îngeri, cum de sînt mai rapide (și viteza mai mare este semnul iubirii divine mai intense, care le privilegiază) corurile mai apropiate, spre deosebire de dispunerea sferelor, care se rotesc în jurul punctului care este Pămîntul, unde cele mai rapide sînt cerurile (roțile) mai îndepărtate? Există, are impresia Dante, o dizarmonie care trebuie limpezită” (T. Di Salvo). 52. Onde, se ‘l mio disio dee aver fine «Așa că, dacă dorul meu trebuie să se-mplinească în acest mirabil și angelic templu, ce doar iubire și lumină are ca hotar, mai trebuie să aud cum exemplul și exemplarul nu sînt la fel, căci eu prin mine în zadar contemplu’» (v. 52-57). Dacă drumețului i se permite să afle tainele lumii, prin venirea sa în cerul miraculos, care este limitat doar de Empireu, el ar vrea să știe cauza nepotrivirii dintre structura lumii pămîntești și a celei cerești (exemplul și exemplarul), fiindcă doar cu mintea sa nu reușește s-o priceapă. “Dante, în versurile 46-57, specifică limpede îndoiala pe care Beatrice, cu răspunsul ei (versurile 41-45) nu a lămurit-o. El observă o contradicție între ordinea și mișcarea lumii sensibile și ordinea și mișcarea celei suprasensibile, de care prima depinde, după afirmația precedentă a Beatricei (versurile 41-42). În aceste patru terține, unde doctrina după care lumea materială își are arhetipul în lumea spirituală este de derivație platonică, discursul, care «se mișcă de la o simplă considerație ipotetică (de lumea ar fi pusă), căreia i se opune o amplă perspectivă cosmografică (versurile 49-51), deodată își sporește tensiunea, și totuși patosul nu are nimic invaziv, ci se echilibrează în rotirea perfectă a viziunii, expusă cu o forță calmă, în cei doi endecasilabi care dau sensul unei vastități infinite, luminoase, precum și al unei respirații radioase a lui Dumnezeu: acest mirabil și angelic templu, ce doar iubirea și lumina le are ca margini…» (Frattini)” (E.A. Panaitescu). 58. «Se li tuoi diti non sono a tal nodo «‘Dacă degetele tale nu-s în stare de asemenea nod, nu-i de mirare: așa de strîns s-a făcut, de cînd nimeni nu l-a încercat!’» (v. 58-60). Este normal ca mintea omenească să nu fie în stare să priceapă cu ușurință o asemenea situație. “Este vorba așadar despre o problemă pe care nimeni niciodată n-a înfruntat-o cu pregătirea necesară: așa că a devenit mai dificilă, mai rezistentă în fața oricărei explicații, fiindcă lipsesc încercările precedente de a o înfrunta. Dante o face pentru prima dată” (T. Di Salvo). 61. Così la donna mia; poi disse: «Piglia «Astfel doamna mea; și-apoi a zis: ‘Prinde-mi vorbele, de vrei să te saturi; și-n jurul lor te-nvrednicește. Cercurile trupești sînt ample sau strîmte, după virtutea mai mare ori mai mică răspîndită în toate părțile lor» (v. 61-66). Călăuza drumețului, Beatrice – simbol al teologiei –, îi oferă explicațiile necesare. Cerurile din jurul Pămîntului sînt mai ample sau mai reduse, în funcție de virtutea divină care se răsfrînge asupra lor. “Pînă aici nu sînt lucruri noi pe acest subiect: dar ele trebuie repetate, fiindcă din premisa forței diferit distribuite ierarhic provin consecințele” (T. Di Salvo). 67. Maggior bontà vuol far maggior salute; «Mai multă bunătate vrea să dea mai multă mîntuire; mai multă mîntuire în corp mai mare încape, de are toate părțile la fel de împlinite. Deci acesta, ce tot universul cu sine îl răpește, corespunde cercului ce mai mult iubește și mai multe cunoaște» (v. 67-72). Într-un cer mai amplu se include mai multă virtute divină. Cercul al nouălea, unde se află acum cei doi, este cel mai amplu, cel mai plin de iubire și înțelepciune. “Procedeul discursului demonstrativ are structură silogistică: dacă sînt adevărate premisele, nu poate să nu fie adevărată consecința. Premisa este aceasta: o virtute exprimă o eficiență proporțională cu mărimea sa; dacă acest principiu lipsit de îndoială se extinde asupra cerurilor, vom avea următoarea premisă: cerurile, care primesc de la divinitate influențe mai mari și mai benefice, le vor exercita cu mai mare eficiență asupra trupurilor peste care acționează; singura condiție ca trupul să primească influențele ce coboară din ceruri este ca el să fie perfect, așadar să aibă toate virtualitățile pentru a primi acele influențe și a le integra în propria ființă. Astfel se explică legătura diferită dintre mai mult și mai puțin, care o reia pe aceea dintre exemplu și exemplar. În terțina următoare avem concluzia, care se deschide cu deci, traducere pentru medievalul ergo, conjuncția cu care începe propoziția concluzivă a silogismului” (T. Di Salvo). 73. Per che, se tu alla virtù circonde «Astfel, dacă tu după virtute aplici măsura, nu după aparența substanțelor ce-ți apar rotunde, vei vedea mirabila potrivire dintre mai mult cu mai mare și mai puțin cu mai mic în fiecare cer, după inteligența sa’» (v. 73-78). Cerurile din jurul Pămîntului și cercurile din jurul lui Dumnezeu trebuie comparate nu conform dimensiunilor (nu după aparența substanțelor), ci conform intensității variabile de transmitere a virtuții divine. Astfel, cele mai rapide în mișcare sînt mai pline de puterea de-a influența universul și invers, cele mai lente sînt mai lipsite de putere. “Pentru neliniștea omului, confruntat cu aparenta lipsă de armonie dintre realitatea sensibilă și realitatea spirituală, reprezintă un contrapunct eficient logica foarte strînsă a raționamentului ilustrat de Beatrice, care desfășoară, articulînd-o pe fundalul unei mai vaste dinamici cerești, concepția expusă de Dante în Convivio (II, III), în legătură cu Primul Mobil. În cele nouă ceruri fizice, mărimea depinde de cantitatea de virtute pe care ele o primesc de la inteligențele îngerești, ce le pun în mișcare și pe care, la rîndul lor, o transmit lumii de mai jos. Cu alte cuvinte: în cadrul materiei, amploarea este direct proporțională cu importanța și eficiența obiectului. Întrucît corurile îngerești, cu cît posedă mai multă virtute de la Dumnezeu, cu atît mai mult tind s-o răspîndească, concluzia care se desprinde este evidentă: cerul mai mare este condus de corul angelic mai important și mai apropiat de Dumnezeu, adică de corul angelic al cărui cerc este mai mic (versurile 22-27), fiindcă «pentru spiritul pur, cea mai mică extensie este expresia celei mai mari demnități» (Montanari). Astfel cerul cel mai mic va fi condus de ierarhia angelică mai puțin înzestrată cu virtute, așadar aflată mai departe de Dumnezeu și, prin urmare, mai amplă în cercul său (versurile 31-33). De aceea corespondența cerurilor cu corurile îngerești, care imprimă mișcarea și o anumită caracteristică fiecărei sfere, se petrece într-un plan imaterial, prin intermediul unui raport de virtute, nu de măsuri spațiale” (E.A. Panaitescu). 79. Come rimane splendido e sereno «Cum rămîne sclipitoare și senină emisfera aerului, cînd suflă Borea dinspre obrazul mai blînd, fiindcă se curăță și se alungă înnorarea ce-ntîi întuneca, încît cerul rîde cu frumusețile din ținuturile sale» (v. 79-84). Mintea lui Dante s-a limpezit, la auzul acestor explicații, ca văzduhul care, sub adierea brizei blînde, își dezvăluie toate podoabele. “În iconografia medievală, cele patru vînturi principale (care băteau din cele patru puncte cardinale) erau reprezentate cu chipuri omenești, în timp ce suflau din centru și de pe margini. Vînturile care se dezlănțuie de pe cele două părți laterale (mistral de la nord-vest și cel grecesc, de la nord-est) sînt mai temperate față de cel central, vîntul tramontana” (E.A. Panaitescu). 85. così fec’io, poi che mi provide «astfel am făcut eu, după ce m-a înzestrat doamna cu răspunsul ei limpede și ca steaua pe cer adevărul s-a văzut. Și după ce vorbele i s-au oprit, nu altfel cum fierul scînteiază cînd fierbe, acele cercuri au scăpărat» (v. 85-90). Adevărul i s-a dezvăluit călătorului ca steaua pe cer. Corurile îngerești au scînteiat ca fierul incandescent, atunci cînd Beatrice și-a încheiat vorbele. “Comparația scoate în evidență comportamentul îngerilor: nu plasați într-un cerc, sau mai bine zis dispuși în formă de cerc și acolo nemișcați în contemplarea divinității, ci agitîndu-se cu repeziciune și plini de sclipire, de parcă prin iluminarea reciprocă s-ar compune într-o comunitate ce-și răspunde prin semnale de lumină” (T. Di Salvo). 91. L’incendio suo seguiva ogni scintilla; «Incendiul îl urma orice scînteie; și erau atîtea, că numărul lor mai mult ca dubla de la șah se înmiește» (v. 91-93). Fiecare înger, sub formă de scînteie, se învîrtea de unul singur și totodată se rotea împreună cu cercul de foc pe care îl compunea. Mulțimea de scîntei îngerești era de ordinul sutelor de mii, încît depășea seria progresivă a dublului pătrățelelor de pe tabla de șah. “Dante, acceptînd poziția tradițională a Bisericii (cf. și Convivio II, V, 5; Sfîntul Toma, Summa Theologica I, CXII, 41), afirmă că numărul îngerilor îl depășește pe cel obținut înmulțind cu doi, în mod progresiv, cele 64 de pătrățele ale unei table de șah (totalul s-ar constitui din douăzeci de cifre). După o legendă orientală, inventatorul șahului i-a cerut regelui Persiei, ca răsplată, un bob de grîu pentru primul pătrățel, două pentru al doilea, patru pentru al treilea și așa mai departe, în proporție geometrică, pînă la al șaizeci și patrulea pătrățel. Regele și-a dat seama prea tîrziu că tot grîul din țara lui nu i-ar fi ajuns pentru a-și respecta promisiunea” (E.A. Panaitescu). O minunată echivalare literară ne propune versiunea poetică a lui George Coșbuc: “și-oricare foc un roi făcea-și cărarea / şi-atîte-au fost că roiurile-n zbor / întrec la şah de mii de ori dublarea!”. 94. Io sentiva osannar di coro in coro «Auzeam osana! din cor în cor, spre punctul fix ce le ține ubi și veșnic le va ține unde mereu au fost. Și cea care-mi vedea gîndurile îndoite în minte a spus: ‘Primele cercuri ți-au arătat serafimi și heruvimi» (v. 94-99). Călătorul auzea cîntecul de slavă, cum se înălța de la toți îngerii ce-și răspundeau în cor, la adresa lui Dumnezeu, care făcîndu-le pe plac i-a așezat în Paradis, unde vor rămîne în eternitate. Beatrice a intuit repede nedumeririle lui Dante și i-a explicat că în cercurile mai apropiate de punctul luminos se află serafimii și heruvimii. “Imaginea unui cer încețoșat, care se înseninează sub adierea unui slab vînt primăvăratic (versurile 78-84) și sclipirea stelelor pe bolta cerească (versul 87) a încheiat partea cîntului dedicată unei problematici teologice complicate și subtile, destinate să rezolve, într-o unitate armonioasă, contrastul dintre cer și pămînt, materie și spirit. Mintea – care a desenat construcția imensă a două universuri răsturnate, unul extinzîndu-se din cercuri mai mici în cercuri tot mai mari, celălalt din cercuri mai mari în cercuri mai mici, și a văzut-o cum depinde, în virtutea iubirii, de un unic principiu divin – se odihnește acum în cadrul adevărului și contemplă, în vîrtejul făcut de corurile îngerești în jurul punctului fix, miracolul infinitului multiplu și dinamic și al infinitului Unul, nemișcat și etern. Este o imensă polifonie, orchestrată în nouă versuri (88-96). În primele trei, «sclipirea» neașteptată (pregătită sugestiv de versul precedent: ca steaua pe cer adevărul s-a văzut) creează îndată imaginea unei vii incandescențe rotitoare în jurul punctului divin, accentuată de intensa reacție a celor trei verbe cu egală semnificație (scînteiază… fierbe… au scăpărat). În a doua terțină, la intensitatea sclipirii se adaugă sensul caracterului său infinit (subliniat de neologismul se înmiește). În fine, lumina este slăvită în cîntecul care, trecînd din cor în cor, creează impresia distanțelor imense, pe cînd în ultimele două versuri viziunea se restrînge în fixitatea acelui punct, în jurul căruia gravitează din totdeauna și în același fel infinitele sclipiri îngerești. Sîntem în fața unei poezii care e pură contemplare a vieții universale a Ființei, a unei poezii în care «gîndirea realității metafizice a devenit contemplație lirică» (Montano)” (E.A. Panaitescu). 100. Così veloci seguono i suoi vimi, «Așa rapid își urmăresc lanțurile, spre a semăna cu punctul pe cît pot; și pot pe cît să-l vadă se sublimă» (v. 100-102). Îngerii din primele două cercuri se mișcă foarte rapid, pentru a-și urmări iubirea față de Dumnezeu, împinși de dorința de a-i semăna cît mai mult cu putință. Și pot să se identifice cu el, pe cît de mult se străduiesc să se înalțe în contemplație deasupra celorlalte ființe. “Afinitatea lor față de Dumnezeu este cu atît mai apropiată de perfecțiune, cu cît ei trăiesc mai aproape de divinitate” (T. Di Salvo). 103. Quelli altri amori che ‘ntorno li vonno, «Alte iubiri ce-mprejur li se învîrt se numesc Tronuri ale divinei arătări, așa că prima treime o termină. Și trebuie să știi că toți se bucură după cît li se scufundă vederea în adevărul unde se domolește orice gîndire» (v. 103-108). A treia categorie de îngeri din jurul lui Dumnezeu, după serafimi și heruvimi, se află în cercul numit Tronuri. Pînă aici se constituie prima treime – cea mai nobilă – a grupului de îngeri. “Prima treime: cele nouă inteligențe îngerești se disting în trei ierarhii, cu trei componente fiecare” (E.A. Panaitescu). “Fiecare triadă, așadar, repetă printr-un proces de identificare treimea divină, iar cele trei triade, compuse din nouă cercuri în total, dilată puterea treimii, prin intermediul influențelor pe care le exercită asupra cerurilor și, prin intermediul cerurilor, asupra pămîntului” (T. Di Salvo). 109. Quinci si può veder come si fonda «De aici se poate vedea cum se sprijină fericirea pe actul ce vede, nu pe cel ce iubește, care-i urmează; și măsura vederii e dată de merit, pe care harul îl naște și buna voință: astfel din treaptă-n treaptă se merge» (v. 109-114). Fericirea îngerilor din Paradis se bazează pe vederea lui Dumnezeu, din care decurge iubirea pentru Dumnezeu. Viziunea lui Dumnezeu depinde de meritul fiecăruia, iar acesta este obținut prin harul divin și bunăvoința fiecăruia. Astfel fericirea rezultă dintr-o acumulare succesivă. “În versurile 106-114, Dante expune, în acord cu Sfîntul Toma (Summa Theologica I, II, III, 1-8), doctrina, deja tratată în cîntul XIV, despre esența fericirii. Temelia acesteia nu este iubirea, ci viziunea lui Dumnezeu, care, în al doilea moment, produce iubire. Intensitatea viziunii depinde de meritul creaturii și acesta, la rîndul său, este un efect al harului lui Dumnezeu și al bunăvoinței cu care oamenii colaborează. Foarte eficientă este următoarea observație a lui Vandelli: «Totul este un raționament rece și subtil; dar tocmai la culmea sa ne surprinde un vers uimitor și cu adevărat dantesc, adevărul unde se domolește orice gîndire, una din cele mai complexe și demne perifraze despre Dumnezeu, din a cărui esență este perceput și exprimat unul dintre aspectele cele mai importante pentru ființele dotate cu gîndire: doar în viziunea lui Dumnezeu, gîndirea își potolește frămîntata sete naturală după acel adevăr, care în Dumnezeu se află deplin, și doar în El, ab aeterno»” (E.A. Panaitescu). “Din treaptă-n treaptă: de la har la bună voință, de la acestea la merit, de la merit la viziune, de la viziune la iubire: fericirea este rezultatul final al acestei înaintări în trepte succesive” (Chiavacci Leonardi). 115. L’altro ternaro, che così germoglia «Cealaltă triadă, ce astfel încolțește în această primăvară perpetuă că Berbecul n-o sărăcește» (v. 115-117). A doua grupare de trei cercuri îngerești înflorește într-o eternă primăvară, neatinsă vreodată de ofilirea toamnei. “Constelația Berbecului se vede noaptea, în perioada toamnei, între 21 septembrie și 21 octombrie, cînd soarele răsare în conjuncție cu Balanța, care în zodiac ocupă zona diametral opusă față de Berbec” (E.A. Panaitescu). 118. perpetualemente ‘Osanna’ sberna «etern ‘Osana’ cîntă, cu trei melodii, ce răsună în trei ordine voioase-n care se-ntreiește. În astă ierarhie stau celelalte zeități: întîi Domniile, apoi Virtuțile, a treia Puterile» (v. 118-123). A doua triadă îi înalță un cor de slavă lui Dumnezeu, pe trei melodii, ce provin din cele trei grupuri succesive de îngeri. “Cu trei melodii: cu trei muzicalități diferite, care răsună în cele trei ordine de duhuri fericite, în care a doua triadă se structurează pe trei trepte (se-ntreiește). Să observăm cum întreaga terțină insistă pe tripartiție: trei, trei, se-ntreiește” (Chiavacci Leonardi). 124. Poscia ne’ due penultimi tripudi «Apoi în penultimele două cercuri voioase Principate și Arhangheli se rotesc; ultimul e tot din Îngeri în sărbătoare» (v. 124-126). A treia triadă include de asemeni trei categorii diferite de îngeri plini de bucurie pentru poziția privilegiată în care se află. “Ultimul așadar, cum reiese și din expresia Îngeri în sărbătoare, este al îngerilor propriu-ziși, avînd în vedere că se numesc în general îngeri toate creaturile angelice care formează cele nouă coruri, ce se împart în trei grupuri, fiecare cu cîte trei coruri” (T. Di Salvo). 127. Questi ordini di sù tutti s’ammirano, «Aceste cete în sus toate admiră și-n jos înving astfel că spre Dumnezeu sînt toate atrase și toate atrag. Iar Dionisie cu atîta dor s-a pus să contemple aceste cete că le-a numit și le-a deosebit ca mine» (v. 127-132). Îngerii împărțiți în nouă grupuri, de trei ori cîte trei, contemplă extaziați înălțimea lui Dumnezeu. Totodată ei își exercită în jos influența, asupra restului universului, pe care-l atrag spre viziunea Domnului. A existat un cercetător devotat al acestei tensiuni divine, Dionisie, care a descris deja ierarhiile divine. “Există o tensiune, ce caracterizează corurile îngerești și le face să se îndrepte de jos în sus, ca printr-o serie de atracții, spre contemplarea extatică a lui Dumnezeu. Și astfel, dacă sînt distincte, iar corurile îngerești de pe treptele mai înalte le atrag mai puternic pe cele de pe treptele mai joase, toate se reunesc în finalitatea identică spre care tind” (T. Di Salvo). “Evul Mediu îi atribuia lui Dionisie Areopagitul opera De coelesti hierarchia, în care este prezentată dispunerea corurilor îngerești, urmată de Grigore cel Mare în Homelia XXXIV și expusă acum de Dante. Ulterior în Convivio (II, V, 6), Dante și-a însușit dispunerea fixată de Sfîntul Grigore cel Mare (Moralia in Job XXXII, 48): serafimi, heruvimi, puteri; principi, virtuți, domnii; tronuri, arhangheli, îngeri” (E.A. Panaitescu). 133. Ma Gregorio da lui poi si divise; «Dar Grigore apoi de el s-a desprins; așa că, îndată ce ochii și i-a deschis în acest cer, de sine însuși a rîs. Și dacă așa tainic adevăr l-a rostit muritorul pe pămînt, nu vreau să te miri; că cine l-a văzut aici sus i l-a descoperit, cu multe altele din adevărurile acestor cercuri’» (v. 133-139). Sfîntul Grigore cel Mare s-a îndepărtat de perspectiva lui Dionisie, dar apoi, ajungînd el însuși în Paradis, a zîmbit văzînd eroarea pe care a comis-o. Superioritatea perspectivei lui Dionisie i se datorează inspirației divine dăruite Sfîntului Pavel, care fiind încă viu, a putut să viziteze Paradisul și să-i comunice învățăcelului său tot adevărul despre dispunerea îngerilor. “În spatele surîsului schițat de Sfîntul Grigore se află și cel al lui Dante, care zîmbește de sine însuși și de greșeala sa, care l-a împins să accepte în Convivio (II, VI, 6) aceeași opinie a sfîntului” (T. Di Salvo). “Dionisie, în introducerea la De coelesti hierarchia, declară că ordinea corurilor îngerești i-a fost revelată de Sfîntul Pavel, după ce acesta a fost răpit în contemplația mistică pînă în al treilea cer (cf. Infern II, 28-30)” (E.A. Panaitescu).
Laszlo Alexandru | ||
