 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Rugăciunea către Beatrice (Paradis XXXI)
1. In forma dunque di candida rosa «În formă de albă roză așadar mi se-arăta armata sfîntă, pe care cu sîngele său Cristos și-a făcut-o mireasă; dar cealaltă, care zburînd vede și cîntă slava celui ce-o îndrăgostește și bunătatea ce-a făcut-o astfel» (v. 1-6). Sufletele oamenilor virtuoși, ce-au luptat pe pămînt și au învins păcatul, fiind răsplătiți cu mîntuirea prin sacrificiul lui Isus, îi apăreau călătorului sub forma unui trandafir imaculat. “Întreruptă de paranteza amară a Beatricei, la sfîrșitul cîntului precedent, descrierea Empireului se reia pe un ton aparent mai simplu și discursiv (bine subliniat de prezența, în versul 1, a adverbului așadar), cu o imagine ce rezumă cele pe care Poetul le-a înfățișat pînă acum: roza eternă, ocupată de lăcașul de stole albe (cîntul XXX, versul 129), apare de o imaculare orbitoare. Dar peste nemișcarea și tăcerea din floarea mare (versul 10) se suprapun iute, cu viteza unei vieți variate și multiforme, mișcarea și cîntecul îngerilor, astfel încît cele două reprezentări fundamentale ale discursului poetic din Paradis – cel marcat de o pace solemnă, o înțepenire extatică, și cel marcat de o fervoare neîntreruptă, o mișcare agitată – se împletesc în egală măsură, pentru a preciza, prin imagine și ritm, experiența bucuroasă a sufletului în contact cu divinitatea. În nemișcarea duhurilor fericite și în imensa legiune a îngerilor care, zburînd și cîntîndu-și slăvirea, devin intermediari ai fericirii între Dumnezeu și aleșii săi, găsim viziunea sensibilă a ceea ce Dante a exclamat, la începutul cîntului XXVII, confruntat cu gloria duhurilor fericite (oh, viață întreagă de iubire și pace!), reprezentarea concretă ce cuprinde toată valoarea vieții din Paradis, așa cum el a conceput-o și a exprimat-o în versuri: o viață sigură, în eternitate, unde cea mai înaltă pace se împletește cu o continuă iubire fierbinte” (E.A. Panaitescu). “Mireasă: metafora Bisericii unite cu Cristos, după terminologia privilegiată de mistici pentru a sublinia uniunea profundă, tainică și inefabil armonioasă, care se stabilește între creaturi și Creator, prin intermediul contemplației. De imagini și metafore preluate din raportul conjugal este plină toată literatura mistică, iar Dante le-a folosit mai ales în ultima parte din a treia cantică” (T. Di Salvo). 7. sì come schiera d’ape, che s’infiora «ca roiul de albine, cînd una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește, în floarea mare cobora, ce se-mpodobește cu multe foi, și-apoi urca la loc unde iubirea sa mereu sălășluiește» (v. 7-12). Îngerii din cealaltă armată, ce contemplă în zbor și slăvesc bunătatea divină, se mișcau plini de hărnicie, zburau ca albinele ce oscilează între corola florilor și stupul în care pregătesc mierea. Albinele-îngeri coborau între petalele rozei imaculate și urcau înapoi în zbor lîngă Bunul Dumnezeu. “Comparația cu albinele, de inspirație virgiliană (Eneida VI, 707-709), conferă o extraordinară pregnanță mișcării rapide și neîncetate a îngerilor, iar prin precizia determinărilor sale (una pogoară-n flori și alta se-ntoarce acolo unde munca și-o îndulcește) îi definește trăsăturile: un ritm descendent și ascendent, fără nici o clipă de oprire, care produce, în eternitate, un schimb permanent de pace și ardoare. Dar, în descrierea acestei mișcări, versul cel mai prețios, cu siguranță cel mai semnificativ, este versul 20, în care folosirea termenului abstract mulțime este, în opinia lui Montanari, «cu totul fericită: cerul este plin nu atît de îngeri, cît de zboruri de îngeri… iar acest zbor este plin nu în cantitate, ci mai degrabă în fericire și iubire»” (E.A. Panaitescu). “Empireul, după cum se vede, se articulează pe trei niveluri: cel inferior, al albei roze, al amfiteatrului, cel intermediar, al îngerilor care zboară de jos în sus și invers, în fine cel final, prea înalt, unde se află Dumnezeu” (T. Di Salvo). 13. Le facce tutte avean di fiamma viva «Fața o aveau toate de flacără-ncinsă și aripi de aur și restul atîta de alb, că nici o nea n-ajunge așa. Cînd coborau în floare, din treaptă-n treaptă dăruiau pace și ardoare, pe care și-o luau vînturînd aripa. Faptul că între înălțimi și floare se amesteca asemenea mulțime zburătoare nu-mpiedica vederea și lucirea» (v. 13-21). Îngerii erau roșii la chip, aveau aripile galbene și restul înfățișării alb. Ei răspîndeau, printre petalele rozei, seninătatea și iubirea, pe care le preluau de la Dumnezeu. Mulțimea aceea, care zbura, nu oprea contemplarea imaginii de ansamblu a strălucirii lor. “Vechii comentatori explică astfel valoarea alegorică a acestei reprezentări: roșul indică iubirea creștină înflăcărată, de care îngerii sînt aprinși, aurul simbolizează perfecțiunea, cu care ei sînt înzestrați, albul neprihănirea, pe care o au în comun cu duhurile fericite (stole albe). Uimirea stîrnită unor critici de simbolismul culorilor, cu care Dante îi îmbracă pe îngeri în Empireu, nu are nici o justificare valabilă, fiindcă semnificația alegorică nu împiedică acel rezultat de «iluminare triumfală» (Grabher), pe care-l țintea Poetul. Îngerii din Paradis nu sînt înzestrați cu o individualitate exterioară specifică, deși apar cu un profil spiritual, pentru că fiecare oglindește într-un mod deosebit lumina divină (Paradis XXIX, 136-145). Reflectări ale puterii divine, oglinzi ale lui Dumnezeu, ei au o datorie de fundamentală importanță (să transmită și să reglementeze mișcarea cerurilor) și pentru aceasta Dante le dedică îngerilor aproape două cînturi (XXVIII și XXIX), în care totuși, mai mult decît să le sărbătorească existența, aprofundează, încă o dată, subiectul vast al ordinii universului și al măreției divine. Atunci cînd apar în Empireu, ei sînt mai întîi flăcări vii și topaze (două expresii de o vizualitate sugestivă, dar lipsite de individualizare), și chiar dacă acum figura lor este determinată de prezența culorilor, ei rămîn tot o mulțime zburătoare (versul 20), ceva infinit și nedefinit. În legătură cu ei ne vom aminti cîntarea, culorile, mișcarea, dar nici o figură izolată. Acest aspect, totuși, nu constituie un defect poetic, fiindcă în mod deliberat Dante i-a lipsit de orice determinare suplimentară pe intermediarii ce clamează pacea și ardoarea dintre Dumnezeu și duhurile fericite” (E.A. Panaitescu). 22. ché la luce divina è penetrante «căci lumina divină pătrunde-n univers pe cît e vrednic, că nimic nu-i poate sta-mpotrivă» (v. 22-24). Nimic nu poate împiedica răspîndirea luminii divine în univers și fiecare o percepe în funcție de virtutea sa sufletească. “Între Dumnezeu și duhurile fericite se interpune așadar o mulțime de îngeri: pe pămînt această intervenție ar bloca vederea; nu așa se întîmplă cu spiritele mîntuite și nici cu Dante, care trăiește, în afara spațiului și a timpului, experiența duhurilor și le dobîndește pe moment capacitățile” (T. Di Salvo). 25. Questo sicuro e gaudioso regno, «Acest regat temeinic și-n sărbătoare, ticsit de lume veche și nouă, stătea cu privirea și iubirea toată la un semn. Oh, lumină întreită ce-n unică stea sticlind vederii lor, astfel îi bucuri, te uită jos aici la zbuciumul nostru!» (v. 25-30). Sfinții din Vechiul și Noul Testament admirau cu bucurie chipul lui Dumnezeu. Tripla lumină divină este implorată să privească milostiv spre frămîntările intense din viața pămîntească. “Această viziune a duhurilor fericite care sînt complet adîncite în contemplarea divinității – iar pe chipul lor se adună și devine vizibil sentimentul lor de iubire fierbinte – reprezintă partea esențială din scenografia generală a Paradisului, văzut după indicațiile misticilor ca fiind ținutul contemplației totale. Dante găsea exemple, expresive din punct de vedere figurativ, ale acestui sentiment în numeroasele fresce și tablouri, care făceau trimitere la fericirea mistică. Se poate chiar spune că o asemenea atitudine era un loc comun și obligatoriu al întregii arte figurative a vremii” (T. Di Salvo). 31. Se i barbari, venendo da tal plaga «Dacă barbarii, venind din zări unde mereu ziua cu Elice se acoperă, rotindu-se cu fiul ei îndrăgit, văzînd Roma și măreața sa lucrare s-au uimit, cînd Lateranul a țîșnit mai presus de cele muritoare» (v. 31-36). Confruntați cu frumuseți artistice care le depășeau închipuirea, pînă și invadatorii barbari au fost cuprinși de uluire, văzînd palatele impunătoare ale Romei. “Barbarii: nu, în mod generic, popoarele din lumea contemporană lui Dante, considerate de el cu dispreț; mai curînd războinicii barbari, germanici, apăruți în Italia în perioada invaziilor, numite încă barbare. La aceștia, uimirea nu apare doar fiindcă erau inculți, violenți, distrugători, ci și fiindcă proveneau din ținuturi nordice, îndepărtate de marile centre ale civilizației” (T. Di Salvo). “Venind din zări: În regiunile din nord (dincolo de paralela de 550), constelația Ursei Mari trece în fiecare zi pe la zenit, însoțită de constelația Ursei Mici (rotindu-se cu fiul ei îndrăgit). În precizarea astronomică se include o amintire mitologică: nimfa Callisto, iubită de Jupiter, cu care a avut un fiu, pe Arcas (cf. Ovidiu, Metamorfoze II, 401-530), a fost transformată în ursoaică de geloasa Iunona; însă Jupiter a mutat-o pe cer, unde Callisto a constituit Ursa Mare, iar Arcas, Ursa Mică” (E.A. Panaitescu). “Cînd Lateranul: Lateranul a fost primul palat imperial și, după donația lui Constantin, papal. Este posibil, după Sapegno, ca Dante «să facă aluzie la o anumită perioadă istorică, și anume la secolul care a trecut între momentul cînd Papa Silvestru a transformat Lateranul în reședința sa și primele invazii barbare, cînd splendoarea monumentală a cetății încă supraviețuia intactă»” (E.A. Panaitescu). 37. io, che al divino dall’umano, «eu, care la cele divine de la cele umane, la etern din timp venisem și din Florența la popor drept și sfînt, de cîtă uimire trebuia să fiu umplut! Sigur că între ea și bucurie mă delectam să n-aud și să stau mut» (v. 37-42). Cu atît mai mare era stupefacția lui Dante, care venise din josnicia cetății natale la splendoarea Paradisului. Călătorul se bucura să nu audă și să nu vorbească, împărțit între uimire și fericire. “Iată comparația a maiore: dacă se uimeau barbarii, comparînd măreața Roma cu pustietățile lor, cît de uluit trebuia să fiu eu, un om mărunt, ajuns nu dintr-un loc în altul pe pămînt, ci de la omenesc la divin, din timp în eternitate, așadar de la o dimensiune finită la una infinită” (Chiavacci Leonardi). “În fața armoniei fericite din Paradis, a acelor «priviri» și a acelor «iubiri» întoarse spre Dumnezeu (versurile 25-27), gîndul Poetului revine, aproape cu violență, spre pămînt, spre luptele sale inutile și, în invocarea Sfintei Treimi, toată suferința lui se cuprinde în acest ultim vers (te uită jos aici la zbuciumul nostru), atît de omenesc, atît de direct (după aluzia teologică la lumina întreită într-o unică stea) și legat de expresiile populare de rugăciune. În contrastul dintre strălucirea luminii întreite și lumea pămîntească, întunecată și furtunoasă, se nasc alte trei antiteze (divine-umane, etern-din timp, Florența-popor drept și sfînt), iar Poetul, după ce a examinat marile realități ale lui Dumnezeu și ale lumii, ale eternității și ale timpului, se întoarce, din înălțimea Empireului, la acel loc – Florența – care este originea dureroasă a întregii sale gîndiri și a întregii sale frămîntări politice, a tuturor luptelor și a celor mai urîte experiențe ale sale. Dar tocmai faptul că Florența este comparată cu acele mari realități, pe de o parte demonstrează, încă o dată, iubirea Poetului pentru cetatea sa, iar pe de altă parte mărturisește că indignarea și amărăciunea personală ale exilatului s-au transformat în seninătatea și înțelegerea pentru slăbiciunea omenească a celui care privește de sus” (E.A. Panaitescu). “Sigur că: refuza adică orice element de neatenție, pentru a-și concentra sufletul asupra viziunii duhurilor fericite. Ținea de experiența mistică această tendință de-a face din om o creatură care doar vede și renunță la orice alt simț, pentru a se scufunda pe deplin în Dumnezeu” (T. Di Salvo). 43. E quasi peregrin che si ricrea «Și ca pelerinul ce se desfată-n templul juruinței sale privind și speră deja să spună cum e, prin lumina vie plimbîndu-mă îmi purtam ochii pe trepte, cînd sus, cînd jos, cînd roată» (v. 43-48). Credinciosul ajuns în pelerinaj, după multe pericole și sacrificii, la sanctuarul rîvnit, îl privește cu atenție pentru a-l putea descrie celor rămași acasă. La fel își plimba ochii și Dante prin Paradis. “Temeinic și-n sărbătoare… la un semn: astfel a definit Dante Paradisul în terțina 25, rezumînd în forța expresivă a primului vers al terținei toată fervoarea vieții fericite din alba roză. Acum privirea se concentrează în lumina vie a rozei pe chipurile duhurilor fericite, cu «imagini sublimate de conversații curtenitoare: vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie… și gesturi pline de cuviință» (Montanari)” (E.A. Panaitescu). “Plimbîndu-mă: firește, nu în sensul fizic, al omului care își poartă pașii roată pe teritoriul rozei, ci în acela mai frumos și convingător al trecerii privirii de-a lungul cercurilor rozei populate de duhuri fericite, de parcă ar vrea să pună stăpînire pe ansamblu și din toate să scoată motive de fericire și uimire” (T. Di Salvo). “Sînt indicate cele trei mișcări ale privirii: în sus, în jos (în linie dreaptă) și în sens circular, pentru a îmbrățișa toată roza” (Chiavacci Leonardi). 49. Vedea visi a carità suadi, «Vedeam chipuri ce îndemnau la evlavie, aprinse-n lumina altuia și cu zîmbetul lor, și gesturi pline de cuviință. Forma generală a Paradisului deja toată privirea mea a îmbrățișat-o, în nici o parte încă fixată» (v. 49-54). Toate sufletele mîntuite din Paradis se remarcă prin evlavie, seninătate și cuviință. “Trebuie subliniată atitudinea duhurilor fericite, care se oferă vederii pelerinului, de prima dată cînd acesta apare în Empireu. Sînt suflete pe al căror chip se citește o condiție de împăcare și iubire, de dragoste, care se oferă și se extinde și încearcă să-i primească în cercul său pe toți ceilalți: dar mențiunea cea mai importantă este următoarea, despre felul lor de comportament, care le face, prin înalta lor demnitate, prin decorul măreț de care sînt înconjurate, foarte asemănătoare cu spiritele mărețe din Limb, cu marile spirite răsfirate prin cele trei ținuturi și în care Dante regăsește imaginea omului nobil, senin, echilibrat, modest în gesturi, sobru în cuvinte: de fapt este spiritualizat omul civilizației curtenești-cavalerești” (T. Di Salvo). “La chipurile decorate de iubire și lumină se adaugă gesturi decorate cu demnitate și amabilitate. Aceste gesturi sînt abia pomenite, nedescrise, lăsate pe seama imaginației, încît să nu materializeze ansamblul de trupuri glorioase, totuși declarîndu-se că ele se mișcă la fel ca acelea pămîntești și nu stau țepene și neclintite ca niște picturi” (Chiavacci Leonardi). 55. e volgeami con voglia riaccesa «și mă-ntorceam cu dorința reaprinsă pentru a o-ntreba pe doamna mea lucruri de care mintea-mi era îndoită. Una voiam și alta am primit: credeam că o văd pe Beatrice și-am văzut un bătrîn cu straie ca ale lumii slăvite» (v. 55-60). Îndrumătoarea de pînă acum dispare de lîngă peregrin. “În locul Beatricei apare, cu rolul de călăuză a lui Dante, Sfîntul Bernard de Chiaravalle: teologia rațională cedează locul teologiei contemplative (așa cum, în Paradisul Pămîntesc, rațiunea, Virgiliu, era înlocuită de adevărul revelat, Beatrice), pentru a-l conduce pe Dante spre viziunea intuitivă a lui Dumnezeu, viziune care este mai presus de orice raționament și orice posibilă învățătură. Bernard, născut la Fontaines (în Bourgogne) în 1091 și mort în 1153, a fost călugăr benedictin în ordinul cistercienilor. Întemeietor al abației de la Clairvaux (Chiaravalle), a fost un foarte productiv autor de opere ascetice și mistice (Dante citează, în Epistola XIII a sa, De consideratione, dar cu siguranță a cunoscut și altele) și a participat în mod activ la evenimentele religioase ale vremii, afirmîndu-se prin voința tenace de reformare a vieții mănăstirești. Poreclit Doctor mellifluus pentru elocința sa, poate fi considerat unul dintre cei mai importanți scriitori mistici din Evul Mediu și a fost în mod special devotat Sfintei Fecioare (versul 102)” (E.A. Panaitescu). “A fost o persoană cu o ferventă viață religioasă, a cunoscut singurătatea misticului, dar și implicarea aspră în societatea politică: unul dintre acei oameni care atît de mult i-au plăcut lui Dante, tocmai fiindcă stăpîneau căile ascezei contemplative și pe cele ale acțiunii practice. Poate în asta constă rațiunea alegerii făcute de poet: Bernard era un mistic și, prin urmare, era în măsură să indice punctul doctrinar care ne învață că, pentru contopirea cu Dumnezeu, este necesar, mai mult ca orice, momentul intuitiv; totodată, prin referirea la viața lui pămîntească, era sfîntul exemplar care, în apărarea valorilor creștine, coboară printre oameni, intervine să-i izgonească pe negustori din templu, se avîntă în construirea unei societăți efectiv întemeiate pe valorile creștinismului” (T. Di Salvo). 61. Diffuso era per li occhi e per le gene «Avea răspîndită-n ochi și pe față blînda voioșie, în actul smerit ce unui tandru tată i se cuvine. Și ‘Unde-i ea?’ îndată am zis. Iar el: ‘Spre a-ți împlini dorința m-a chemat Beatrice din locul meu» (v. 61-66). Cu aspectul senin al spiritelor mîntuite, bătrînul apărut lîngă Dante îl liniștește, asigurîndu-l de ajutorul său. “Terțina cuprinde trei determinări succesive (blînda voioșie, actul smerit, tandru tată), care delinează, completîndu-se, întregul aspect al noului personaj, a cărui tandrețe paternă devine trăsătura cea mai importantă. Cine este el ni se va spune doar mai tîrziu, după ce Beatrice va părăsi definitiv scena” (Chiavacci Leonardi). “Și în roza duhurilor fericite, după cum se vede, reapare concepția ierarhică: sufletele, ca niște demnitari de la curtea imperială sau pontificală, sînt distribuite pe treptele amfiteatrului în funcție de meritele lor” (T. Di Salvo). 67. e se riguardi sù nel terzo giro «și dacă te uiți sus în al treilea cerc, de la treapta supremă, o vei revedea pe tronul ce meritele i l-au sortit’. Fără a răspunde, ochii mi i-am înălțat și am văzut-o pe ea că își făcea coroană, reflectînd din sine razele eterne» (v. 67-72). Beatrice și-a încheiat misiunea de călăuză pe lîngă Dante și și-a ocupat locul cuvenit, printre celelalte duhuri fericite din Empireu. “Motivul figurativ al aureolei rezultă din lumina divină, care se revarsă asupra duhurilor fericite și, din acestea, se proiectează în exterior, înfășurîndu-le capul într-un cerc de lumină, o aureolă, aceeași care apare în jurul duhurilor fericite reprezentate în biserici și care le-a fost specifică încă din timpurile artei protocreștine. Dante le vedea mai ales în lucrările pictorilor sienezi din vremea sa” (T. Di Salvo). 73. Da quella region che più sù tona «De cerul care mai sus tună, nu-i vreun ochi muritor așa departe, fie și într-a mării mai adîncă genune, cît era acolo de Beatrice văzul meu; dar nu-mi păsa, căci efigia ei nu cobora la mine prin aer întretăiată» (v. 73-78). Distanța enormă care a apărut deodată între Dante și Beatrice nu-l împiedica totuși pe acesta s-o vadă limpede. “Este imensă distanța care desparte adîncul mării de regiunea tunetelor și i-ar fi imposibil ochiului omenesc să acopere acea distanță. Nu la fel se întîmplă în Paradis; jilțul pe care stă Beatrice este foarte departe de Dante, dar acesta își vede doamna cu absolută limpezime, fiindcă în Paradis totul este imaterial și nu există elemente ca apa sau aerul, care împiedică vederea” (T. Di Salvo). 79. «O donna in cui la mia speranza vige, «‘Oh, doamnă, în care speranța mea veghează și care ai îndurat pentru salvarea mea să-ți lași prin Infern urmele trecerii, în toate lucrurile cîte am văzut, prin a ta putere și bunătate, recunosc harul și virtutea» (v. 79-84). Călătorul își îndreaptă rugăciunea spre Beatrice, doamna care îi întărește nădejdea. Ea a coborît după el în Infern pentru a-i veni în ajutor și cu sprijinul ei a dobîndit el forța morală de-a cunoaște realitățile din lumea de apoi. “Acesta este unul dintre momentele cele mai înalte ale călătoriei și în asta constă revelația semnificației sale creștine: o călătorie de la păcat la virtute, din robie în libertate, de la finit la infinit, de la lucrurile trecătoare la eternitate, de la Florența, adică de la societatea agresivă și opacă, la cetatea cerească, pașnică și luminoasă. Prin medierea iubitoare oferită de Beatrice, Dante a obținut intervenția eliberatoare a divinității, harul, puterea morală și religioasă care l-au pus în situația de-a trece teafăr prin Infern și de-a urca pînă la punctul final al călătoriei, ce în curînd se va încheia prin viziunea divinității, care este harul inițial, ce a permis, a urmărit și a ajutat expediția” (T. Di Salvo). 85. Tu m’hai di servo tratto a libertate «Tu, din rob, m-ai scos la libertate pe toate acele căi, prin toate acele moduri care-ți stăteau în puteri. Mila ta în mine păstreaz-o, încît sufletul meu, pe care l-ai înzdrăvenit, așa cum ție îți place, de trup să se desfacă’» (v. 85-90). Beatrice l-a scos pe Dante din robia păcatului la libertatea virtuții, recurgînd la toate puterile ei. Pelerinul îi imploră ajutorul pentru a-și păstra sufletul la fel de neprihănit, ca acum, și în clipa morții. “Poetul este acum liber și teafăr: dar trebuie să revină pe pămînt și ar putea să cadă înapoi în robia păcatului, să reintre în stăpînirea vechilor dușmănii, să fie legat de puterile corupătoare, de furia războiului. Împotriva pericolului unei noi prăbușiri, singura apărare este Beatrice: l-a călăuzit în tinerețe, l-a salvat în pădure, tot ea trebuie să-l protejeze, garantîndu-i prezența activă a acelor bunuri religioase pe care l-a ajutat să le cucerească în timpul călătoriei. Este soluția proprie creștinismului medieval: doar harul divin, obținut cu ajutorul rugăciunii, îl poate mîntui pe om din fața violenței istoriei” (T. Di Salvo). “Beatrice dispare din ochii lui Dante în mod neașteptat, așa cum dispăruse odinioară, în vîrful Purgatoriului, în Paradisul Pămîntesc, Virgiliu. Totuși, pe cînd dispariția poetului latin a fost precedată de emoționate cuvinte de despărțire și urmată de o dureroasă rătăcire a lui Dante, aici Poetul, în speranța unei apropiate întîlniri cu Dumnezeu, își ridică îndată ochii spre înălțimi (versul 70), iar mulțumirea adresată Beatricei dobîndește trăsăturile unui imn, în care forța emoțională este sprijinită abil și condusă cu mare măiestrie de construcție. Imnul se deschide pe o notă de umanism trepidant (Oh, doamnă, în care speranța mea veghează), unde amintirea greșelilor trecute se adaugă la conștiința fragilității omenești. Dar intervenția supranaturală, a cărei purtătoare fusese femeia, risipește orice primejdie, în timp ce Dante, cu un accent hotărît, declară că tot harul și toată virtutea experienței sale religioase prezente depind numai de puterea și bunătatea Beatricei. Prin meritul ei, el a fost scos din robie la libertate (pe toate acele căi, prin toate acele moduri: agitația și oboseala le trăiește Beatrice, nu Poetul pe care ea îl «tîrăște» după sine, cu puterea iubirii sale). După ce-a obținut mîntuirea, iată concluzia solemnă și triumfală a imnului (mila ta în mine păstreaz-o), unde experiența religioasă, care este printre cele mai complexe și se propune ca «exemplară» pentru toți oamenii, este rezumată în expresii concise și elocvente, ce mențin totuși vie nota afectuoasă: «expresia insistă pe tue (versul 81), tuo, tua (versul 83), Tu (versul 85), tua (versul 88), a te (versul 90) și însăși puritatea sufletească din clipa morții, ce-l va conduce din nou la Beatrice, se traduce într-o expresie afectuoasă: așa cum ție îți place» (Grabher). Deschisă printr-o amplă perspectivă spațială (versurile 73-78), rugăciunea se încheie cu o altă imagine în spațiu (și ea, așa departe), însă Beatrice, foarte îndepărtată cum este în imensitatea rozei, «îi zîmbește lui Dante cu un surîs foarte dulce și foarte viu, perfect individualizat prin distanța imensă: acest surîs… este cea mai înaltă și totodată cea mai umană glorificare, pe care Dante a închipuit-o în onoarea Beatricei» (Montanari). Prin gestul de rămas-bun, Poetul și-a îndeplinit acum promisiunea de-a spune despre Beatrice «ceea ce niciodată n-a fost spus despre nici una» (Vita Nova XLII, 3): iubirea pentru Beatrice este retrăită și contemplată, pe fundalul sărbătoresc al vieții eterne și al virtuții canonizatoare” (E.A. Panaitescu). 91. Così orai; e quella, sì lontana «Astfel am grăit ruga; și ea, așa departe cum părea, a zîmbit și m-a privit; apoi a revenit în eterna fîntînă. Și sfîntul bătrîn ‘ca să-ți termini cu bine’ a zis ‘drumul, la care m-au trimis ruga și iubirea sfîntă, zboară cu ochii prin această grădină: căci vederea sa îți va învrednici privirea să urce pe raza divină» (v. 91-99). La rugăciunea lui Dante, Beatrice a răspuns din depărtare cu o privire și un zîmbet. Sfîntul Bernard l-a îndemnat apoi să străbată cu ochii măreția rozei din Empireu, pentru a-și pregăti ascensiunea spre Dumnezeu. “Ultimul zîmbet, pe care Beatrice i-l adresează lui Dante, și privirea ei ca răspuns tacit, nu mai sînt – datorită distanței – cele de odinioară. S-a stabilit o distanță – între cer și pămînt –, la fel cum măsoară ultimul sonet din Vita Nova. Al treilea vers (apoi a revenit…) încheie într-o respirație înaltă și definitivă, ca un cerc ce se închide, povestea Beatricei coborîte în cîntul XXX al Purgatoriului pentru a-i lua locul lui Virgiliu și a-l călăuzi pe Dante. Cu această revenire a ei spre a-l contempla pe Dumnezeu de pe tronul fericit pe care atunci l-a părăsit (Inf. II, 112), legătura pămîntească dintre ea și Dante, deschisă în primul capitol din Vita Nova, s-a încheiat. La fel cum însuși tonul rugăciunii precedente ne-a spus-o, această legătură continuă pe un alt plan, supranatural și divin” (Chiavacci Leonardi). “Ideea mistică, rămasă superficială și abstractă în lirica stilnovistă, aici se concretizează poetic și sînt cu adevărat exprimate elevația și trecerea iubirii sensibile în iubire intelectuală, de la pămîntesc la ceresc, una ca simplă prevestire a celeilalte și care e negată în cealaltă și, stingîndu-se în ea, mai trimite o ultimă rază” (B. Croce). «Și regina cerului, pentru care ard tot de iubire, ne va dărui harul, fiindcă eu sînt credinciosul ei Bernardo’. Cum e cel ce poate că din Croația vine s-o vadă pe Veronica noastră, care de străveche foame nu se satură, ci spune-n gînd, mereu cît i se-arată: ‘Doamne Isuse, Dumnezeule adevărat, așa ți-a fost înfățișarea?’» (v. 100-108). Sfîntul Bernard îi comunică lui Dante că va fi necesar ajutorul Sfintei Fecioare, pentru continuarea expediției. Omul care a venit dintr-un îndepărtat pelerinaj pînă la Roma privește sugrumat de uimire chipul lui Isus, imprimat pe pînza primită de la Veronica. “Remarcați: 1) la Dumnezeu se ajunge prin medierea Sfintei Fecioare care, solicitată prin rugăciunea Sfîntului Bernard, va obține pentru Dante, încă viu, harul viziunii divinității; 2) Sfîntul Bernard subliniază că el este credincios față de Maria, iar ea nu refuză ajutorul acordat credincioșilor săi: așadar creștinul trebuie să treacă prin cultul Mariei, dacă vrea să obțină harul lui Dumnezeu. Maria este de aceea ființa cea mai privilegiată dintre toate cele ce au urcat în Paradis și este, în ierarhia cerească, aceea care deschide porțile întîlnirii cu divinitatea. Cu alte cuvinte: se repetă în Paradis concepția ierarhică de pe pămînt, din viața curtenească: la putere, la papă, la împărat, la tată se ajunge nu în mod direct, ci prin intermediul celui care e destinat acestei misiuni, în cadrul structurilor. Pasajul dantesc este important și pentru a sublinia importanța tot mai mare pe care în Evul Mediu, inclusiv prin acțiunea misticilor (ca Sfîntul Bernard) a dobîndit-o, pe scara valorilor religioase, Fecioara Maria, în scopul definirii treptelor pe care credinciosul le urcă spre divinitate. Fiecare trăiește și se află pe o anumită treaptă, care i-a fost atribuită de către o autoritate, iar de la cel care-l precedă în ierarhie derivă importanța și existența sa” (T. Di Salvo). “La Roma, în bazilica San Pietro, se păstrează pînza pe care, prin tradiție, o femeie numită Veronica i-ar fi oferit-o lui Isus pentru a-și șterge chipul, de-a lungul ascensiunii pe Calvar și pe care Mîntuitorul și-a imprimat, în semn de recunoștință, trăsăturile. De-a lungul întregului Ev Mediu, imaginea a fost ținta numeroaselor pelerinaje, provenite din cele mai îndepărtate regiuni ale Europei (aici Croația indică generic un ținut îndepărtat)” (E.A. Panaitescu). 109. tal era io mirando la vivace «astfel eram eu privind evlavia vie a celui ce pe lumea asta, contemplînd, a gustat din acea pace. ‘Fiu al harului, această ființare fericită’, a început el, ‘nu-ți va fi cunoscută dacă îți ții ochii tot mereu în jos» (v. 109-114). La fel de uimit și respectuos – ca pelerinul ajuns la Roma să vadă pînza oferită de Veronica lui Isus – contempla Dante înfățișarea strălucind de virtute creștină a Sfîntului Bernard. Noua călăuză îl îndeamnă să-și înalțe privirea spre înălțimile rozei divine, pentru a cunoaște alcătuirea Empireului. “Prin cele trei comparații, de o deosebită căldură expresivă, Dante încearcă să transcrie starea sufletească de uimire, de bucurie, de rătăcire în care se găsește, în fața întinderii vaste a albei roze. Putem observa totuși o rapidă creștere în intensitate și profunzime psihologică, de la prima la a treia imagine: mai întîi este uimirea barbarului, în fața măreției fără limite, apoi este emoția bucuroasă a pelerinului, care a ajuns în templul jurămintelor sale și observă, aproape cu ochii inimii, orice detaliu ca să i se imprime în suflet, în fine este tulburarea drumețului (cf. Vita Nova XL, 1-7) care, în timp ce își potolește îndelungata dorință, resimte vibrația sufletească în fața divinității (Doamne Isuse, Dumnezeule adevărat…). (…) Pelerinul din Croația e scufundat în contemplarea imaginii divine: nimic nu-l distrage, nici o amintire a oboselilor din trecut nu-i revine în minte, care continuă să repete unele cuvinte ce sînt o profesiune de credință, profundă și inocentă: așa ți-a fost înfățișarea?” (E.A. Panaitescu). 115. ma guarda i cerchi infino al più remoto, «ci privește cercurile pînă la cel mai îndepărtat, încît să vezi șezînd regina căreia acest regat îi e supus și devotat’. Eu am ridicat ochii; și așa cum dimineața partea orientală de orizont o întrece pe cea unde soarele declină» (v. 115-120). Privind spre înălțimi, Dante o va putea vedea pe Sfînta Fecioară, în fața căreia se închină îngerii și duhurile fericite. Uitîndu-se în direcția aceea, poetul observă o zonă mai luminoasă, așa cum se arată dimineața partea răsăriteană a cerului, spre deosebire de cea dinspre apus. “La fel ca mai înainte, Sfîntul Bernard o numește pe Maria regina, față de care s-a proclamat credincios: întregul regat ceresc îi este supus și devotat. Parcă vrea să sublinieze, prin intermediul regalității, puterea specifică a celei căreia putem să ne adresăm mereu, cu siguranța că vom fi ascultați” (Chiavacci Leonardi). “Așa cum dimineața: marea comparație, care închide cîntul prin lumina aurorei la orizont, asemănată cu lumina Mariei în cercul extrem al rozei, este ultima imagine a cerului pămîntesc, proiectată să reprezinte cerul divin – aproape unul așezat peste celălalt – din cantică și din poem. Frumusețea ei senină, tipică pentru cerurile contemplate de privirea lui Dante, închide cu o sublimă sobrietate lunga serie de asemenea imagini cerești, fiind poate cea mai bogată din poem” (Chiavacci Leonardi). 121. così, quasi di valle andando a monte «astfel, aproape din vale pe munte mergînd cu ochii, am văzut o parte la capăt întrecînd în lumină tot ce-i stătea-nainte. Și cum aici, unde se-așteaptă oiștea ce rău a mînat-o Faeton, mai tare se aprinde, iar de o parte și de alta lumina pălește» (v. 121-126). Privind de la mare distanță, ca din fundul văii spre vîrful muntelui, călătorul a observat un punct care întrecea în strălucire celelalte trepte ale rozei sfinte. În zorii zilei, locul unde răsare soarele este mai luminos și toate în jurul său pălesc. “După ce-a indicat toată partea orientală a orizontului, acum privirea se restrînge la un punct precis al său, unde stă să răsară soarele (carul – oiștea, timona, partea pentru întreg – pe care Faeton l-a condus pentru a se prăbuși; cf. Purg. IV, 72): acel punct mai tare se aprinde, devine mai înfocat, pe cînd de o parte și de cealaltă a sa lumina scade treptat în intensitate” (Chiavacci Leonardi). 127. così quella pacifica oriafiamma «la fel acel stindard de pace în mijloc se înflăcăra și pe fiecare parte în mod egal focul se potolea. Și împrejur, cu penele răsfirate, am văzut eu peste o mie de îngeri în sărbătoare, fiecare altfel ca străfulgerare și îndemînare» (v. 127-132). Drapelul păcii, purtat de Fecioara Maria, sclipea intens, făcînd să pălească toate din jur. Alături îi stăteau nenumărați îngeri ce sărbătoreau, iar fiecare era diferit ca lumină și culoare, precum și în felul de a-și manifesta bucuria. “Stindard: însemnul războinic, numit nu întîmplător de pace, probabil vrea să amintească rolul Sfintei Fecioare în lumea pămîntească, rol de apărare împotriva demonului” (Chiavacci Leonardi). “Să se observe grija dantescă, și de asemeni medievală, de a sublinia diferențele ierarhice, nu doar prin dispunerea diferită, ci și prin intermediul culorilor; aceea a fost o perioadă în care exista cîte o culoare pentru fiecare condiție socială, pentru fiecare treaptă, pentru fetele nubile, pentru femeile măritate, pentru văduve, pentru nobili, pentru meșteșugari, pentru țărani și așa mai departe. Încă o dată scena se amplifică și se extinde, ca prin completări succesive, pînă la crearea unei scenografii uriașe, care în parte le reproduce pe cele ce se organizau în marile piețe medievale, cu ocazia sărbătorilor nu doar religioase, ci și politice, cum arată amintirea stindardului Franței. În această ultimă parte a cîntului, Dante a trecut de la concentrare la viziunea panoramică, de la fixarea vizuală asupra unui singur punct la cea a fulgerului care, deși unul singur, înfășoară și luminează spațiul amplu. Aparatul scenic se dispune astfel încît la sfîrșit totul se concentrează într-o lumină: mai întîi a fost a Sfîntului Bernard, apoi a Beatricei, care de-acum și-a ocupat locul ca duh fericit, în fine e Sfînta Fecioară, care nu doar domină prin luminozitate peste orice altă lumină apropiată, ci ca regină a spectacolului liturgic are, alături de ea, un număr incredibil de mare de îngeri care, prin lumini și culori, îi exprimă propria lor bucurie. Toată scena ar putea fi amintirea mult amplificată a unei sărbători la curte, dar dimensiunile spațiale sînt ale unei piețe imense, cu gustul manifestărilor publice, care stîrneau simpatia medievală” (T. Di Salvo). 133. Vidi a’ lor giochi quivi e a’ lor canti «Am văzut atunci că la jocurile și cîntările lor zîmbea o frumusețe, ce voioșie trezea în ochii tuturor sfinților. Și de-aș avea în vorbe atîta bogăție cîtă în închipuire, n-aș cuteza deloc să-ncerc deliciul ei» (v. 133-138). La bucuria îngerilor și a sufletelor mîntuite, Fecioara Maria răspunde cu zîmbetul și frumusețea ei, ce le desfătau privirile. Chiar avînd talentul expresiei la fel de dezvoltat ca puterea amintirii, poetul n-ar îndrăzni să expună cele văzute. “Jocurile, adică dansul în zbor, și cîntările, vag indicate, sînt formele prin care se exprimă bucuria îngerilor în fața Mariei. Acum Dante vede în sfîrșit chipul ei, dar acesta apare în cadrul versului doar ca o frumusețe zîmbitoare; la rîndul ei, frumusețea devine voioșie, aproape înmulțindu-se în ochii tuturor sfinților din jurul ei și care își ațintesc privirile asupra ei. Toată terțina este un miracol de indeterminare și ușurință expresivă, unde orice corporalitate parcă se dizolvă” (Chiavacci Leonardi). “Încă o admitere a situației inefabile: născută din recunoașterea disproporției dintre capacitatea văzului și capacitatea de a reproduce experiența contemplativă în cuvinte sau imagini” (T. Di Salvo). 139. Bernardo, come vide li occhi miei «Bernard, cum mi-a văzut ochii în dogoarea caldă drepți și atenți, pe ai săi cu atîta iubire i-a îndreptat spre ea, încît pe ai mei s-o privesc i-a făcut mai arzători» (v. 139-142). Sfîntul Bernard, după ce s-a încredințat că privirile lui Dante se îndreaptă spre ținta dorită, s-a adîncit în propria sa admirație extatică. Aceasta l-a determinat pe poet să-i urmeze exemplul. “Călăuza a văzut că și-a îndeplinit prima datorie, de a conduce privirea lui Dante pînă la Fecioara Maria. (…) Liber să revină la contemplarea sa iubitoare, sfîntul își îndreaptă din nou ochii spre Maria, cu o dragoste așa de intensă, încît îl face pe Dante încă mai avid de contemplație” (Chiavacci Leonardi).
Laszlo Alexandru | ||
