 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Două explicaţii pentru Dante (Paradis IV)
1. Intra due cibi, distanti e moventi «Între două mîncăruri, la fel de îndepărtate şi îmbietoare, mai curînd ar muri de foame omul liber decît în vreuna să-şi înfigă dinţii; aşa ar sta mielul între poftele a doi lupi cruzi, asemeni temîndu-se; aşa ar sta un cîine între două căprioare» (v. 1-6). Omul înzestrat cu liberul arbitru, plasat la egală distanţă între două mîncăruri la fel de apetisante, n-ar şti pe care s-o aleagă. La fel ar sta mielul între doi lupi, fără a se hotărî de care să se ferească, sau cîinele între două căprioare, în egală măsură ispitit să le vîneze. “La cuvintele spuse de Piccarda, iar apoi de Beatrice, Dante e cuprins de îndoieli la fel de intense, pe care nu le poate limpezi şi ajunge să tacă; el prezintă situaţia printr-un exemplu cu caracter scolastic, alternat în trei situaţii diferite, exemplu folosit de filosofie pentru definirea liberului arbitru” (Chiavacci Leonardi). “Exemplul aici repetat de trei ori cu creatura animală sau umană care, plasată între două forţe cu egală putere de atracţie, nu poate alege şi rămîne într-o condiţie de nemişcare, riscîndu-şi viaţa, este fără îndoială paradoxal şi ţine de o anumită cultură abstract logică, foarte apreciată de şcolile filosofice medievale. Primul care a formulat acest subiect a fost filosoful Buridan, care a dat exemplul măgarului plasat între două tipuri de mîncare la fel de ispititoare, destinat să moară de foame din neputinţa de-a alege (este situaţia cunoscută cu denumirea: măgarul lui Buridan). Torraca notează că aceasta este «legea fizică a echilibrului între două forţe egale şi contrarii, greşit aplicată la faptele ţinînd de viaţa animală şi spirituală»” (T. Di Salvo). 7. per che, s’i’ mi tacea, me non riprendo, «deci, dacă tăceam, nu mă cert, de îndoielile mele la fel de îndemnat, căci eram obligat, şi nici nu mă laud. Eu tăceam, dar dorinţa-mi era zugrăvită pe chip şi întrebarea cu ea, mai fierbinte decît vorba limpede» (v. 7-12). Dante nici nu regretă, nici nu se bucură pentru impasul psihologic, în urma căruia rămîne indecis, doar îl constată. În ciuda tăcerii, tensiunea nehotărîrii i se reflectă pe chip şi poate fi uşor descifrată de călăuza sa. “Situaţia încă de-acum se caracterizează ca fiind plină de nelinişte şi marcată de puternica voinţă a poetului de-a cunoaşte şi de a se elibera de îndoieli” (T. Di Salvo). 13. Fé sì Beatrice qual fé Danïello, «A făcut Beatrice la fel ca Daniel, lui Nabocodonosor ştergîndu-i mînia, care-l făcuse pe nedrept sălbatic; şi-a zis: ‘Văd bine cum te-atrage una şi alta dorinţă, încît grija ta de sine se leagă şi-afară nu respiră» (v. 13-18). Beatrice l-a eliberat pe Dante din tensiunea necunoaşterii, la fel cum odinioară Daniel l-a scăpat de mînie pe împăratul Nabucodonosor, explicîndu-i semnificaţia ascunsă a visului său. Femeia iubită constată că pelegrinul nu ştie dacă să creadă în cuvintele Piccardei sau în ale Beatricei. Dorinţa de-a limpezi contradicţia creează un obstacol în sufletul lui Dante, care-l împiedică de la acţiune. “Profetul Daniel, prin inspiraţie divină, a ghicit şi a interpretat un vis al regelui Nabocodonosor şi pe care înţelepţii babilonieni nu izbuteau să-l descifreze, iar regele, furios, dăduse poruncă să fie ucişi (Daniel 2, 1-45). Aşa cum Daniel a fost luminat de Dumnezeu, acum Beatrice poate citi în Dumnezeu îndoielile care îl frămîntă pe Dante. Faptul că le-a întîlnit pe Piccarda, Constanţa şi alte duhuri în cerul Lunii i se pare lui Dante o confirmare a ideii susţinute de Platon (Timaios 41 sqq.), după care sufletul preexistă în trup şi locuieşte pe o stea, înainte de-a fi trimis să umple de viaţă materia trupească; după moartea individului, se întoarce pe steaua sa, dacă alte greşeli nu-l condamnă să se reîncarneze în vreun trup inferior. Întrucît această poziţie este absolut contrară doctrinei catolice, care afirmă că sufletul este creat de Dumnezeu, atunci cînd intră în trup, şi se desparte de el la moarte pentru a primi răsplata sau pedeapsa meritată, Beatrice o discută mai întîi (v. 26-27), prezentînd ordinea morală a Paradisului” (E.A. Panaitescu). 19. Tu argomenti: “Se ‘l buon voler dura, «Te gîndeşti: ‘Dacă voinţa bună ţine, sila altuia de ce îmi taie măsura meritelor?’. Alt motiv de îndoială este că sufletele par să se întoarcă în stele, după vorba lui Platon. Aceste întrebări ţi se zbat la fel în voinţă: deci voi vorbi întîi de cea care cuprinde mai multă fiere» (v. 19-27). Beatrice rezumă cele două aspecte neînţelese de Dante. De ce este sancţionat sufletul virtuos, pentru violenţa pe care o are de suportat din partea altora? Este adevărată oare teoria platoniciană, după care sufletele revin după moartea trupului în stele? A doua problemă este mai periculoasă pentru ordinea creştină, deci va fi limpezită mai întîi. “Problema este mereu cea morală, dar şi religioasă, a responsabilităţii omului. Dacă, în urma abuzului suferit, voinţa n-a putut îndeplini o intenţie virtuoasă, pentru această neputinţă de care este vinovată o forţă externă poartă într-o măsură vreo vină şi cel ce-a fost victima violenţei? Piccarda şi Constanţa pot fi oare definite ca victime şi de aceea eroine ale datoriei? Şi atunci de ce au parte de un grad inferior de fericire?” (T. Di Salvo). “Cuvintele rostite de Beatrice – aceste întrebări ţi se zbat şi voi vorbi întîi... – îl îndreptăţesc pe cititor să se aştepte la o subtilă cercetare filosofico-morală în jurul îndoielilor lui Dante. Şi într-adevăr conţinutul cîntului IV este nuanţat doctrinar, încît figura vibrantă a Piccardei şi lumina măreţei Constanţa parcă se eclipsează ca-n ap-adîncă lucrul greu, fără urmă. Iar imaginea scurtă, plină de lumină şi iubire, a Beatricei, cu care s-a încheiat cîntul precedent, lasă locul unei figuri rigid închise în argumentaţiile sale, care înfruntă pentru Dante problema sufletelor ce nu şi-au respectat jurămintele. Însă impresia de austeritate doctrinară, pe care nici măcar cele trei metafore iniţiale, de puternică vigoare dramatică, nu reuşesc s-o atenueze, va dispărea în terţinele următoare care, dacă le vor aminti tocmai pe Piccarda şi Constanţa, vor propune totuşi figura luminoasă a Beatricei (v. 118-120 şi 139-140) şi rătăcirea contemplativă a lui Dante (v. 141-142): două teme de certă vibraţie lirică, de fiecare dată cînd apar în povestea Paradisului” (E.A. Panaitescu). “Dante a văzut, îndată ce-a intrat în cerul Lunii, iar situaţia i-a fost confirmată de Beatrice, suflete ce stau în cerul respectiv. În celelalte ceruri, bănuieşte el, vor fi distribuiţi ceilalţi fericiţi, cu toţii după o ordine ierarhică impusă de divinitate, în coerenţă cu legea de echivalenţă merit-răsplată. Dacă, aşadar, sufletele stau în ceruri, trebuie acceptată teoria lui Platon, expusă în Timaios, după care sufletele, înainte de-a se întrupa, stau în ceruri, unde se întorc după moarte. (...) Teza lui Platon a fost condamnată de Biserică în Conciliul de la Constantinopol (540): doctrina creştină admitea că fiecare suflet, creat de Dumnezeu şi inclus în trup, doar în acel trup, îşi păstrează intactă individualitatea şi, ca atare, răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce face. Platon transforma sufletul, care mai întîi se găsea nu la Dumnezeu, ci într-un anumit cer, într-un călător destinat să intre în trup, apoi să revină în cer, apoi să se întoarcă în alt trup şi din nou să se întoarcă în cer. Sufletul nu mai era individual, propriu unei persoane cu care se uneşte, avînd o responsabilitate individuală şi inconfundabilă. Prin acest aspect, teza filosofică a lui Platon devenea periculoasă pentru un creştin: putea să pară acceptabilă, dar pînă la urmă îi scutea pe oameni de responsabilitate” (T. Di Salvo). 28. D’i Serafin colui che più s’india, «Dintre serafimi cel mai îndumnezeit, Moise, Samuel şi care Ioan vrei şi, zic, nici Maria nu-şi au într-alt cer locurile decît aste duhuri ce ţi-au apărut, nici n-au răgaz mai lung sau scurt; dar toţi împodobesc întîiul cerc şi altcum se bucură de viaţa dulce, simţind mai mult ori mai puţin eterna suflare» (v. 28-36). Toţi îngerii, profeţii, sfinţii, Fecioara Maria şi duhurile fericite stau laolaltă în Empireu, nu pe vreo anumită stea ori în vreun cer intermediar. “Îndumnezeit: cuvînt inventat de poet, exprimă condiţia mistică a sufletului, care se identifică deplin cu divinitatea, contemplînd-o direct şi fiind de ea fascinat şi înălţat în extaz” (T. Di Salvo). “Serafimii sînt corul angelic cel mai apropiat de Dumnezeu şi coordonează Primul Mobil. Moise a fost marele luptător şi legislator al poporului ales, iar Samuel, profetul inspirat de Dumnezeu să instituie monarhia printre evrei. Ioan poate fi Botezătorul, care a pregătit drumul pentru venirea lui Isus, sau Evanghelistul, apostolul preferat. Toate sufletele – afirmă Beatrice – îşi au locul efectiv în Empireu, marele amfiteatru ceresc pe care Dante îl va prezenta în ultimele cînturi şi pe ale cărui trepte stau, în contemplarea eternă a Domnului, duhurile fericite. În Paradis nu pot exista corespondenţele şi simetriile care au caracterizat, sub profil moral şi geografic, cele două ţinuturi precedente «şi e firesc să fie astfel, avînd în vedere concepţia creştină a mîntuirii. Pentru a te mîntui, este de ajuns să mori regretîndu-ţi sincer păcatele» (Porena). Totuşi Poetul a afirmat deja că dacă duhurile fericite, subiectiv vorbind, se bucură de aceeaşi fericire, din punct de vedere obiectiv fericirea lor, pe măsura meritelor, este diferită (cîntul III, v. 70-90): în Empireu ea va fi reprezentată de distribuirea duhurilor fericite pe treptele amfiteatrului. «Dar dacă prin aceasta era mulţumit teologul, nu la fel era artistul: care probabil era îndurerat că a treia cantică se deosebea aşa mult de frumoasa varietate articulată a celorlalte două. Pentru a restabili o anumită asemănare, a recurs la expedientul de a-şi imagina că, pe măsură ce el şi Beatrice, în urcarea spre Empireu, traversează cîte o sferă cerească, un grup de duhuri fericite pleacă din Empireu şi le iese în întîmpinare. Astfel se populează şi sferele; şi întrucît poetul îşi închipuie că sufletele care coboară în diferitele ceruri sînt cele care pe pămînt au suferit influenţa cerului respectiv, iată că cetele pe care le întîlneşte pe rînd constituie grupări psihologice asemănătoare cumva celor din primele două ţinuturi. Prin acest expedient, el obţinea un alt mare avantaj. În Paradisul său, conceput cu rigoare teologică, unde sufletele, în prezenţa lui Dumnezeu, sînt pe deplin absorbite de eterna contemplare divină, ar fi fost destul de neconvenabil să intre în vorbă pe rînd, ca în primele cantice, cu cîte un spirit ici-colo, despre oameni şi întîmplări pămînteşti; şi i-ar fi lipsit chiar posibilitatea materială de-a umbla roată pe acele trepte. Desprinzînd pe rînd din Empireu diverse grupuri de suflete, care îi ies în întîmpinare, cu grupurile succesive şi în diverse regiuni cereşti, se pot însă realiza acel contact şi acel schimb de discursuri, care s-au produs în cercurile din Infern şi Purgatoriu; precum şi o anumită varietate scenografică de prezentare şi decor. Astfel este recuperată, aşadar, în a treia cantică, simetria faţă de primele două, pe care stricta concepţie teologică o excludea. Iar Dante obţine efectul de a împăca în Empireul său exigenţele teologice, iar în celelalte ceruri exigenţele poetice. Cel dintîi este adevăratul Paradis teologic, care durează etern şi reprezintă adevărata condiţie a duhurilor fericite; al doilea este doar tranzitoriu şi ieşit din comun... Coborîrea diverselor grupuri de suflete în diversele ceruri are şi un alt avantaj: acela de a ne putea închipui o formă de psihologie şi de fericire paradisiacă, mai puţin transcendentală decît a fericiţilor din Empireu» (Porena)” (E.A. Panaitescu). 37. Qui si mostraro, non perché sortita «Aici s-au arătat nu fiindcă le-ar fi sortită această sferă, ci spre a da semn de cerul care mai puţin urcă. Aşa trebuie vorbit cu mintea voastră, căci numai din simţuri învaţă apoi ceea ce-i demn de gîndire» (v. 37-42). În explicaţia dată de Beatrice, Piccarda şi Constanţa s-au arătat în cerul Lunii nu pentru că şi-ar avea locul acolo, ci pentru a ajuta mintea concretă a lui Dante să priceapă mai uşor dispunerea gradată a fericirii în Paradis. De obicei, gîndirea omenească porneşte de la percepţiile concrete ale realităţii, pe care ulterior le abstractizează în informaţii şi concepte. “Ca duhurile fericite să i se dezvăluie lui Dante, călător în lumea cealaltă, distribuite şi aproape repartizate în diverse ceruri, i se impune de către însăşi imperfecţiunea lui: intelectul său n-ar fi în măsură să priceapă viaţa pe deplin spirituală din Paradis, se mişcă prin intermediul măsurilor care se sprijină pe lucruri sensibile, pe imagini reprezentative concrete (fantasme, cum le spuneau medievalii) şi de aceea divinitatea, pentru a-l ajuta în viziune, acceptă ca, treptat, pe măsură ce el ajunge într-un cer, din Paradis să se desprindă un grup de suflete şi să-i iasă în întîmpinare, să-i răspundă la întrebări, să-i limpezească îndoielile, să-i îmbogăţească şi să-i potenţeze forţa vizuală şi religioasă spre a-l pregăti de întîlnirea finală cu Dumnezeu. Aşadar duhurile stau în cerul unde apar, doar atîta timp cît rămîne şi Dante acolo, sau chiar mai puţin: apoi traversează înapoi atmosfera şi se întorc să-şi ocupe locul din care s-au desprins pe moment” (T. Di Salvo). “În această afirmaţie apare implicit unul din principiile fundamentale şi mai luminoase ale artei lui Dante: întemeierea lumii fanteziei pe concret, pe real (cf. Paradis XVII, 139 sqq.); ceea ce el a făcut în mod uimitor în Comedie, unde a izbutit să dea o concreteţe definită, şi cu o uşurinţă tulburătoare, inclusiv împărăţiei spiritului pur” (Grabher). “Numai din simţuri învaţă: este traducerea în versuri a unui principiu din filosofia aristotelico-tomistă: nu există nimic în mintea noastră, nu posedăm cunoaşterea decît a ceea ce mai întîi s-a aflat în simţurile noastre. Poate că acest principiu Dante l-a socotit coerent cu opţiunea sa poetică, cu gustul său pentru lucrurile reale, concrete, ce pot fi percepute prin experienţă şi pot fi derivate din ea. Dar enunţarea principiului este cam rece şi generică” (T. Di Salvo). 43. Per questo la Scrittura condescende «De asta coboară Scriptura la priceperea voastră şi mîini şi picioare îi atribuie Domnului, dar altceva înţelege; iar Sfînta Biserică prin chip uman pe Gavril şi Mihail îi arată, şi pe celălalt, care pe Tobit l-a vindecat» (v. 43-48). Pentru a ajuta mintea omenească să pătrundă în taina divină, Sfînta Scriptură recurge la imagini concrete, încărcate însă de o semnificaţie ascunsă, transcendentă. Iar Biserica permite reprezentarea cu înfăţişare omenească a arhanghelilor Gavril, Mihail precum şi a lui Rafael, ce-a vindecat orbirea lui Tobit. “Din nevoia de-a le da oamenilor reprezentări concrete, au fost obligate Biblia şi textele sfinte să dea o înfăţişare fizică divinităţii şi arhanghelilor. Aceasta justifică lectura pe diverse planuri a unui text religios: pe de o parte ceea ce se vede, se citeşte, se oferă simţurilor noastre, pe de altă parte sensul ascuns şi adevărat, alegoric, sau anagogic şi moral. Doar cine are mentalitatea sufocată de simţuri se limitează la sensul literal” (T. Di Salvo). “Dante face aluzie, în versul 48, la arhanghelul Rafael, care l-a însoţit pe tînărul Tobie într-o călătorie lungă, l-a apărat şi la întoarcere l-a vindecat de orbire pe bătrînul Tobit (cf. Cartea lui Tobit 3, 16-17; 5, 4 sqq.; 6, 1 sqq.)” (E.A. Panaitescu). 49. Quel che Timeo de l’anime argomenta «Cele spuse de Timaios despre suflete nu-s aşa cum aici se vede, căci, după cum zice, pare să creadă» (v. 49-51). Cuvintele lui Platon nu corespund cu cele ce se văd în cerul Lunii. “Spunînd că la Platon nu trebuie să ne gîndim că, în spatele cuvintelor, în spatele literei, există un alt sens, Dante subliniază din nou caracterul limitat al culturii păgîne: lumea clasică nu ştia să meargă dincolo de sensul literal, să perceapă semnificaţia simbolică, tocmai fiindcă se afla înainte de revelaţia care i-a învăţat pe oameni să dea un sens lucrurilor, sensul pe care religia li-l dădea şi căruia doar creştinismul îi cunoaşte cheia de interpretare” (T. Di Salvo). 52. Dice che l’alma a la sua stella riede, «Zice că duhul la steaua lui se-ntoarce, crezîndu-l smuls din ea, cînd natura i-a dat o formă; şi poate vorbele lui spun altceva decît graiul ce răsună şi poate că susţine un lucru serios» (v. 52-57). Afirmaţiile lui Platon probabil că trebuie pricepute nu în sens literal (după cum zice), ci în sens alegoric. “În patru terţine concentrate, în care forţa didactică a discursului Beatricei dobîndeşte un ton convingător, mai mult decît polemic, Dante respinge doctrina platonică a prezenţei sufletului în propriul său cer: de fapt ceea ce apare în sfera Lunii este ficţiune, pe cînd afirmaţiile incluse în dialogul platonic Timaios se pare că erau înţelese literal. Totuşi, şi aici, ca deja în Convivio (IV, XXI, 2-3), Poetul are o tentativă de reconciliere cu gîndirea lui Platon, avansînd ipoteza că expresiile din Timaios nu se referă la o întoarcere efectivă a sufletului la cerul din care a coborît, ci la influenţele, benefice sau malefice, exercitate de corpurile cereşti asupra sufletelor. Legat de această doctrină, Dante (cf. Purgatoriu XVI, 73-78) recunoaşte, ca de altfel tot Evul Mediu, că influenţele astrale determină la om predispoziţiile naturale” (E.A. Panaitescu). 58. S’elli intende tornare a queste ruote «De vrea să-ntoarcă la aceste roţi cinstea influenţei şi ocara, poate că pe-alocuri arcul său loveşte un adevăr» (v. 58-60). Dacă Platon se referă, în mod figurat, la faptul că stelelor le revine o influenţă asupra comportamentului oamenilor, el are o anumită dreptate. “Faptul că astrele au un rol, care se traduce în influenţe asupra sufletelor şi în general asupra întregii existenţe pămînteşti, este o doctrină admisă de Dante fără uimire: iar pe acest subiect şi-a concentrat atenţia în cîntul XVI din Purgatoriu. Doctrina respectivă îi uşura misiunea de a distribui duhurile care ajung în Paradis. Ele sînt destinate cerurilor sau gradului lor corespunzător de fericire, în roza candidă din Empireu, în funcţie de influenţele astrelor de care au fost caracterizate şi distinse şi în coerenţă cu intensitatea religioasă mai mare sau mai mică prin care au promovat în timpul vieţii acele «forme». Platon a văzut toate acestea, dar a atribuit originea influenţelor nu lui Dumnezeu, ci Inteligenţelor, care pun cerurile în mişcare. La fel cum nu a acceptat nici ideea că sufletul i-ar aparţine mereu unei singure persoane” (T. Di Salvo). “Liberul arbitru, temelia lumii danteşti, după cum va apărea chiar din acest cînt, este de fapt mai puternic decît influenţele astrale, pe care le poate învinge şi domina mereu” (Chiavacci Leonardi). 61. Questo principio, male inteso, torse «Acest principiu, rău înţeles, a rătăcit pe mai toată lumea odinioară, încît Jupiter, Mercur şi Marte au ajuns a fi numiţi. Cealaltă îndoială ce te roade are mai puţin venin, căci răutatea ei nu te-ar îndepărta de mine» (v. 61-66). Interpretînd în mod excesiv influenţa astrelor asupra oamenilor, gîndirea antică a ajuns chiar să le atribuie acestora nume de zeităţi. În privinţa celeilalte nedumeriri a lui Dante, ea este mai puţin periculoasă, fiindcă nu se îndepărtează de adevărul teologic. “Teoria influenţei stelelor a fost înţeleasă greşit de mai toate popoarele antice (cu excepţia poporului ebraic), care au zeificat şi au adorat astrele, dîndu-le nume de divinităţi, ori au crezut în existenţa zeilor ce locuiau în acele astre, provocînd respectivele influenţe ale lor” (E.A. Panaitescu). 67. Parere ingiusta la nostra giustizia «Să pară nedreaptă dreptatea noastră în ochii muritorilor e probă de credinţă şi nu de infamie eretică. Dar ca priceperea voastră să pătrundă bine acest adevăr, precum doreşti, îţi voi face pe plac» (v. 67-72). Dacă un credincios consideră nedreaptă justiţia divină, aceasta încă nu-l transformă într-un eretic. “Orice creştin, pus în faţa unui act efectiv de dreptate şi a unei intervenţii de sancţionare sau de absolvire din partea divinităţii, poate manifesta o îndoială, o perplexitate, o neacceptare, datorită insuficientei clarificări demonstrative. Dar dacă face sau crede aşa, nu se îndoieşte niciodată că Dumnezeu e drept şi, ca atare, creştinul nu trebuie considerat că se află pe calea greşită a ereziei. El confirmă valabilitatea prezenţei active şi drepte a lui Dumnezeu; în clipa cînd nu acceptă sau nu împărtăşeşte deplin vreo decizie a sa, îl afirmă pe acesta. Pînă la urmă recunoaşte că Dumnezeu e drept şi infailibil, chiar dacă merge pe căi şi cu instrumente uneori pentru noi tainice” (T. Di Salvo). 73. Se vïolenza è quando quel che pate «Dacă violenţa-i cînd cel ce-o suportă deloc nu contribuie la fapta celui ce sileşte, n-au fost aceste duhuri pentru ea iertate» (v. 73-75). Violenţă poate fi considerată acţiunea ce nu ţine deloc seama de reacţia victimei; însă aceste duhuri nu pot fi pe deplin iertate pentru situaţia care le-a fost impusă. “Aici discursul, pînă acum demonstrativ şi argumentativ, menţinut pe linia unei explicaţii corecte, dar scolastice, înalţă tonul şi ne pune în faţa unei afirmaţii mai clar «danteşti» prin energia sa, fiindcă în adîncuri se simte ceva intens, meditat, esenţial mărturisit prin experienţă personală. Subiectul este din nou etic-teologic şi îl implică pe creştin în definirea responsabilităţii, dar mai ales pe creştinul care acţionează într-o societate ca aceea a Comunelor şi a Senioriilor, unde impunerea, forţarea voinţei, mai ales asupra femeilor şi a celor fără de putere, erau un fapt cotidian. Dar e dantesc tonul imperativ, categoric, azi am spune kantian al afirmării. Omul violent poate sfîşia carnea, poate supune la tortura insuportabilă, bestială; dar victima violenţei nu trebuie niciodată să-şi dea consimţămîntul, nu trebuie niciodată să-şi ofere o suferinţă mai îngrozitoare decît cea fizică, la fel cum o flacără nu se-nmoaie, nu se apleacă în faţa violenţei şi îşi păstrează intactă natura, care o împinge în sus. Tot aşa se întîmplă şi în destinul omului” (T. Di Salvo). 76. ché volontà, se non vuol, non s’ammorza, «căci voinţa, dacă nu vrea, nu se-nmoaie, ci face ca natura-n foc, dacă de-o mie de ori violenţa îl încovoaie. Căci dacă ea se-nclină puţin ori mult, ajută forţa; şi astfel făcut-au acestea, putîndu-se adăposti în locul sfînt» (v. 76-81). Voinţa puternică nu cedează niciodată; ea se ridică spre înălţimi, ca focul ce nu poate fi încovoiat. Dacă însă voinţa se pliază, cîtuşi de puţin, după acţiunea agresorului, apare un anume grad de complicitate. Piccarda, Constanţa şi celelalte duhuri din cerul Lunii au acceptat parţial abuzul, fiindcă nu s-au întors în refugiu la mănăstire. “Înainte de-a explica îndoiala discipolului, legată de problema voinţei omeneşti conduse de violenţă, Beatrice admite că uneori hotărîrile divine par un rod al nedreptăţii, mai degrabă decît al dreptăţii şi al iubirii, fiindcă mintea omenească nu izbuteşte să pătrundă în taina poruncilor lui Dumnezeu. Voinţa omului are în sine posibilitatea de-a se opune, în orice clipă, violenţei, care este ca atare doar atunci cînd cel ce o suferă nu colaborează deloc la acţiunea celui ce o exercită, nu se lasă niciodată înfrînt: această voinţă este forţa interioară neclintită a martirilor şi a eroilor (v. 83-84). Însă duhurile din cerul Lunii, care s-ar fi putut opune violenţei exercitate asupra lor, revenind la viaţa din mănăstire (v. 85-86), n-au găsit suficient curaj pentru asta. În explicaţia foarte lucidă a Beatricei nu sînt rare momentele de forţă poetică, mai ales atunci cînd subiectul se referă la lumea morală a Poetului. Momentul de maximă înălţare lirică a cîntului, pe lîngă terţinele finale, unde se aude limpede şi eficient cîntecul de mulţumire al Beatricei, este în versurile 76-78, unde avem «cea mai înaltă şi mîndră celebrare a voinţei omeneşti: adecvată sufletului celui ce-a simţit viaţa şi toate idealurile sale ca o luptă şi ca eroism al credinţei» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Ar fi putut, dar n-au făcut-o: în această pasivitate resemnată stă imperfecţiunea lor. Iar atenuata voinţă de rezistenţă şi răzvrătire explică atenuata lor condiţie de fericire în primul cer. Şi totuşi nu le-au lipsit exemplele de afirmare eroică a credinţei: vechii martiri şi cei creştini mărturiseau că, împotriva violenţei, există mereu posibilitatea sacrificiului” (T. Di Salvo). 82. Se fosse stato lor volere intero, «De-ar fi avut întreagă voinţa, ca Laurenţiu pe grătar şi cum s-a făcut aspru Mucius cu mîna sa, le-ar fi împins înapoi de pe calea unde-au fost tîrîte, după ce-au fost scăpate; dar aşa voinţă tare e de tot rară» (v. 82-87). Dacă Piccarda şi Constanţa ar fi fost puternice, ca martirii de odinioară, ar fi revenit la viaţa cucernică, după abuzul pe care l-au avut de suportat; însă o asemenea forţă uriaşă este extraordinară. “Laurenţiu este sfîntul diacon roman martirizat în 258. După ce-a fost pus pe un grătar, a avut puterea să le ceară călăilor să fie întors pe partea cealaltă, fiindcă s-a prăjit pe o parte. După exemplul creştinului, vine cel al păgînului Mucius Scaevola, legendarul soldat roman care şi-a lăsat mîna dreaptă să ardă în foc, pentru a o pedepsi fiindcă l-a ratat pe regele etrusc Porsenna, care asedia Roma” (E.A. Panaitescu). “Aşadar «vina» sau limita duhurilor a fost această incapacitate de a vrea pînă la capăt să rămînă fidele faţă de jurămîntul făcut, chiar şi atunci cînd au dispărut cauzele violente care le-au impus viaţa matrimonială. Dar a fost o limită, o slăbiciune, după cum arată chiar Dante, cînd observă cu multă compătimire omenească faptul că idealul atins de Sfîntul Laurenţiu este un moment de excepţie. Realitatea cotidiană e foarte antieroică şi slabă. Însă nu putem condamna oamenii pentru asta: le dăm doar o răsplată mai mică” (T. Di Salvo). 88. E per queste parole, se ricolte «Şi prin aceste vorbe, de le-ai primit cum trebuie, a căzut argumentul ce te-ar mai fi necăjit şi-n alte rînduri. Dar acum îţi vine altă piedică sub ochi, încît de unul singur nu te-ai lămuri: mai repede te-ai obosi» (v. 88-93). Dacă explicaţiile prezentate de Beatrice au fost pricepute corect, a dispărut dubiul lui Dante legat de nedreptatea judecăţii lui Dumnezeu. Însă acum apare un alt obstacol în mintea lui, care nu s-ar lămuri fără ajutorul călăuzei sale. “În concluzie: hotărîrea divină care îndepărtează duhurile celor ce nu şi-au respectat jurămîntul ţi s-a părut nu întrutotul dreaptă, fiindcă acele duhuri erau nevinovate şi şi-au încălcat jurămîntul din cauza violenţei altora. Dar în sufletul lor s-au considerat mereu credincioase faţă de jurămînt. Şi totuşi – precizează Beatrice – atunci cînd au fost eliberate, prin încetarea violenţei sau prin moartea soţului, nu s-au mai întors la mănăstire. Şi-au încălcat nu atît jurămîntul (vina altora), ci datoria interioară, au fost slabe şi cumva au consimţit, fiindcă şi-au plecat capul şi nu s-au răzvrătit pînă la acceptarea martiriului, de-ar fi fost necesar” (T. Di Salvo). 94. Io t’ho per certo ne la mente messo «Ţi-am vîrît în minte ca lucru sigur că duhul fericit nu poate minţi, căci stă mereu aproape de primul adevăr; dar ai putut auzi de la Piccarda că iubirea de văl şi-a păstrat-o Constanţa; încît ea pare aici să mă contrazică» (v. 94-99). S-a creat o aparentă contradicţie, între afirmaţiile făcute de Piccarda şi Beatrice. “Avînd în vedere că un duh din Paradis nu poate minţi, au dreptate atît Piccarda cît şi Beatrice? sau una da, iar cealaltă nu? şi care dintre cele două?” (T. Di Salvo). 100. Molte fïate già, frate, addivenne «De multe ori, frate, s-a întîmplat deja că, pentru a scăpa din pericol, a făcut omul fără voie ceea ce nu se cuvine; ca Almeon care, la rugămintea tatălui, propria mamă şi-a ucis-o; pentru a nu rămîne fără de milă, s-a făcut nemilos» (v. 100-105). Omul poate fi obligat de împrejurări să facă un gest pe care, cu deliberare, nu l-ar fi făcut. De pildă Almeon şi-a omorît mama, pentru a-şi respecta datoria de fiu faţă de tatăl său. “Beatrice, înainte de a da soluţia teoretică, oferă exemplul practic: de multe ori s-a întîmplat că, pentru a evita un pericol mai mare, omul a făcut, cu neplăcere (fără voie) ceea ce n-ar fi trebuit să facă. Aceasta e teoria «răului mai mic», prin care omul alege între două rele, fără să-l vrea de fapt nici pe unul, nici pe celălalt” (Chiavacci Leonardi). “Aici se pune problema deosebirii dintre o voinţă relativă şi una absolută. Aceasta din urmă impune datoria integrală, totală, necondiţionată, de-a face ceea ce legea morală sau cea religioasă impune, cu orice preţ; şi întrucît voinţa pentru Dante este legată de raţiune, voinţa coincide cu absolutul, obligaţia imperioasă de a te opune răului în orice împrejurare. De această voinţă sînt călăuziţi martirii. Cealaltă voinţă este cea pe care o numim relativă, întrucît este în relaţie cu împrejurările în care acţionăm, sau condiţionată, pentru că se include în anumite condiţii sociale sau naturale, şi uneori li se supune, alteori le respinge, mereu după criteriul alegerii răului mai mic, a celei mai mici încălcări a normei etice. Alegerea este motivată, în diverse moduri, de raţionamente pe care individul le consideră false sau valabile. Ar putea să genereze arbitrariul: de aici nevoia ca medievalul să lase judecarea opţiunilor pe seama autorităţii ecleziastice. În orice caz rămîne valabil principiul că, în imposibilitatea de a acţiona absolut liber de condiţionări, omul trebuie să aleagă în funcţie de legea răului mai mic. De aici exemplul preluat din Ovidiu, unde Almeon, pentru a nu încălca cerinţa tatălui Amfiarau, unul dintre cei şapte care au luptat împotriva Tebei, a omorît-o pe mama sa Erifile, care le dezvăluise duşmanilor tatălui ascunzătoarea acestuia. Despre Almeon şi matricid Dante amintise şi în Purgatoriu XII, 49-51. Exemplul este ales într-o formulă extremă, paradoxală, tocmai fiindcă astfel se impune mai intens şi provoacă intervenţia conştiinţei, stimulează meditaţia” (T. Di Salvo). 106. A questo punto voglio che tu pense «Aici vreau să te gîndeşti că forţa unită cu voinţa lucrează astfel împreună că nu se mai pot ierta jignirile. Voinţa absolută nu consimte la rău; dar consimte cînd se teme, de şovăie, să nu cadă în mai mare chin» (v. 106-111). Forţa agresorului se uneşte de multe ori cu voinţa victimei, care consimte. În aceste situaţii păcatul nu mai poate fi iertat. Voinţa absolută este, pe de o parte, intransigentă; însă voinţa relativă caută o cale de acomodare, acceptă răul mai mic, pentru a-l evita pe cel care e mai grav. “După ce-a afirmat, într-un vers cu forţa unei sentinţe morale (v. 87) că puţini sînt în stare să ajungă la o voinţă eroică, Beatrice explică aparenta contradicţie dintre cuvintele Piccardei (Constanţa, chiar şi după ce-a ieşit din mănăstire, a rămas credincioasă în adîncul sufletului faţă de jurămîntul făcut) şi ale sale (sufletele din primul cer nu s-au opus pînă la capăt violenţei). Încă o dată afirmaţiile ei derivă din scolastică: există o voinţă absolută, care prin ea însăşi nu doreşte răul, şi o voinţă relativă, care se poate mlădia după un rău, pentru a evita altul, mai mare: «omul poate să accepte cu voinţa relativă ceea ce n-ar putea cu voinţa absolută» (Buti). La fel sufletele din cerul Lunii, din teamă de violenţă, pe care o considerau cel mai mare rău, au acceptat răul, consimţind şi încălcîndu-şi jurămintele făcute. Piccarda, atunci cînd a susţinut despre Constanţa că a rămas legată de jurămînt pe toată viaţa, se referea la voinţa absolută, pe cînd Beatrice se referă doar la cea relativă” (E.A. Panaitescu). 112. Però, quando Piccarda quello spreme, «Deci, cînd Piccarda asta spune, la voia absolută se gîndeşte, iar eu la cealaltă; încît adevăr grăim împreună’. Astfel a fost unduirea sfîntului pîrîu, ce-a ieşit din fîntîna de unde orice adevăr derivă; ea mi-a pus pace în una şi alta dorinţă» (v. 112-117). Ambele duhuri au avut dreptate, atunci cînd s-au referit la împărăteasa Constanţa. Nepotrivirea dintre ele ţinea de nivelurile diferite de semnificaţie pe care le exprimau. “Femeile ca Piccarda şi Constanţa, care au făcut jurămîntul de castitate eternă şi apoi s-au supus în faţa violenţei altora şi au acceptat un soţ, au făcut-o pentru a evita un rău mai mare, pe care tocmai acea violenţă ar fi putut să-l dezlănţuie. Cele care, în suflet, au fost credincioase jurămîntului făcut şi, în lipsa violenţei, ar fi rămas măicuţe au ascultat de o voinţă absolută: în sensul că, de bună voie, n-ar fi plecat niciodată din mănăstire. În realitate au fost influenţate de societatea violentă şi, de fapt, au acţionat cu o voinţă relativă” (T. Di Salvo). 118. «O amanza del primo amante, o diva», «‘Oh, iubită a primului iubit, oh, divină’, i-am spus eu apoi, ‘a cărei vorbă mă inundă şi mă încălzeşte astfel, că tot mai mult mă umple de viaţă, n-am eu dragoste aşa profundă încît s-ajungă a-ţi reda mulţumirea prin mulţumiri; ci acela ce vede şi poate, la asta să răspundă. Pricep limpede că-n veci nu ni se potoleşte mintea, de n-o luminează adevărul, fără de care nici un adevăr nu se desprinde» (v. 118-126). Călătorul îi mulţumeşte femeii îndrăgite de Dumnezeu (primul iubit) pentru lămuririle oferite. Cuvintele ei limpezi readuc viaţa în mintea lui secătuită de îndoială. Afecţiunea recunoscătoare a lui Dante este mai adîncă decît o poate exprima. Acum înţelege el că mintea umană se îndestulează doar sub acţiunea luminii divine. “Continuă şi aici tensiunea cunoaşterii, prin consecutiva mulţumire pentru ea; ritmul a devenit mai rapid şi vibrant, mai bogat în imagini, mai icastic, după cum se întîmplă de fiecare dată cînd Dante, pe de o parte, celebrează funcţia exaltantă a procesului de cunoaştere, a neliniştii trepidante şi bucuroase ce-l însoţeşte, şi pe de altă parte împăcarea finală, concilierea tulburărilor în «primirea Adevărului divin care este plin de pace» (Convivio II, XIV, 19-20)” (T. Di Salvo). “Ideea exprimată aici este perfect inclusă în teologia creştină (harul oferit e divin, afecţiunea care mulţumeşte este omenească, aşadar nu poate fi egală). Dar se găseşte – caz frecvent – şi la Virgiliu, în cuvintele spuse de Enea către Didona: «grates persolvere dignas / non opis est nostrae... Di tibi... praemia digna ferant» (Aen. I, 600-605)” (Chiavacci Leonardi). 127. Posasi in esso, come fera in lustra, «Se aşază-n el ca fiara-n bîrlog, îndată ce l-a ajuns; şi poate să-l ajungă: de nu, orice dorinţă ar fi deşartă. Prin el se naşte, ca un vlăstar, la picioarele adevărului, îndoiala; şi natura ne împinge în vîrf, din culme-n culme» (v. 127-132). Mintea noastră, îndată ce-a priceput adevărul divin, se odihneşte mulţumită (ca fiara-n bîrlog). Iar cunoaşterea este cu putinţă. Altminteri orice tentativă a noastră de-a descoperi adevărul ar eşua. Prin intermediul adevărului (sau din el; sau în scopul de a-l obţine – în funcţie de sensul atribuit prepoziţiei “per”) se ivesc în mintea noastră dubiile, care sînt motorul noilor descoperiri. “Am văzut mai înainte voinţa ca o flacără ce se ridică la înălţimi (v. 73-78) şi aici, într-o profundă austeritate meditativă, avem adevărul şi intelectul dramatizate în imagini foarte puternice; căci adevărul şi lupta asiduă pentru a-l descoperi sînt pentru Dante o mare patimă şi motiv de înaltă poezie: aceeaşi care înflăcărează, în multe părţi, prezumata abstracţie a Paradisului” (Grabher). “Poezia stă în confruntarea dialectică dintre o dorinţă care solicită şi stimulează şi face din om o fiară lansată în urmărirea prăzii, şi o pace odihnitoare şi reconfortantă, ca bîrlogul ideal în care omul se tolăneşte după atîta zbucium, protejat de înaltul ajutor matern al divinităţii. Nu avem sensul romantic al frămîntării, nedestinate să-şi găsească pacea şi să alimenteze o călătorie plină de aşteptări şi frustrări, de dorinţe înfrînte, dar care continuă totuşi să răsară dureros. La omul medieval, suprema aspiraţie stă în pacea care satisface dorinţa de cunoaştere şi potoleşte frămîntarea simţurilor. Inima mea e neliniştită, Doamne, pînă cînd nu se odihneşte în tine; aceasta e temelia viziunii sale” (T. Di Salvo). 133. Questo m’invita, questo m’assicura «Asta mă-mbie, asta mă-ndeamnă cu respect, doamnă, să vă întreb un alt adevăr ce mi-e întunecat. Vreau să ştiu de poate omul înlocui jurămintele-ncălcate cu alte bunuri, care pe balanţa voastră să nu fie sărace’» (v. 133-138). Adevărul descoperit împinge spre noi curiozităţi. Dante se interesează dacă jurămintele nerespectate pot fi echivalate prin alte ofrande, care să fie primite de divinitate. “Rămîne stabilit că jurămîntul trebuie dus pînă la capăt şi nu poate fi încălcat: creştinul se elibera de el doar în împrejurări excepţionale, iar atunci judecata îi revenea autorităţii ecleziastice, nu era lăsată la aprecierea indivizilor. Dar poate exista o compensaţie? Creştinul poate să ofere oare, în schimbul jurămîntului suspendat, alte bunuri spirituale? Era o chestiune ce revenea adesea într-o societate care, aşa cum îi plasa pe copiii foarte tineri la mănăstire şi le impunea dinainte de adolescenţă să pronunţe jurăminte solemne şi definitive, la fel, cînd nevoia familiei o pretindea, îi scotea pe copii din mănăstire şi îi îndrepta spre viaţa lumească. Biserica s-a confruntat cu nevoia de a da un răspuns: fie să şteargă jurămîntul, în schimbul unei compensaţii spirituale, fie să accepte violenţa părinţilor. La întrebarea care, după cum se vede, implica o anumită realitate socială ce nu putea fi neglijată, Dante răspunde în cîntul următor” (T. Di Salvo). 139. Beatrice mi guardò con li occhi pieni «Beatrice m-a privit cu ochii plini de scînteile iubirii aşa divine că, învinsă, virtutea mi s-a chircit şi aproape că m-am rătăcit cu ochii aplecaţi» (v. 139-142). Iubirea mistică din privirea sclipitoare cu care Beatrice i-a răspuns la întrebare l-a obligat pe Dante să-şi aplece tulburat ochii. “Aici nu e vorba de prieteni şi duşmani: mai precis Dante accentuează tema infinitei superiorităţi a Beatricei, faţă de care puterile noastre sînt atît de inadecvate încît, de fiecare dată cînd încearcă să se apropie de ea, rămîn înfrînte. Acest fapt nu ne induce o amărăciune interioară: este o victorie şi o înfrîngere care se celebrează în interiorul Bisericii şi au o pondere mistică. Pînă la urmă cel învins pe această cale devine un învingător” (T. Di Salvo).
Laszlo Alexandru | ||
