Lectura lui Dante. Istoria Imperiului (Paradis VI) Cerul al doilea, al lui Mercur. Spirite care au acţionat pentru cauza binelui, dar au dorit onoruri publice. Sinteza istoriei glorioase a Imperiului, prin cuvintele Împăratului Iustinian. Povestea lui Romeo di Villanova. 1. «Poscia che Costantin l’aquila volse «‘După ce Constantin a-ntors acvila împotriva mersului ceresc, de care s-a ţinut în urma bătrînului ce pe Lavinia a luat-o, peste o sută şi-o sută de ani pasărea Domnului la marginea Europei s-a oprit, lîngă munţii din care a ieşit; şi sub umbra sfintelor pene a cîrmuit lumea, din mînă-n mînă, şi astfel trecînd, în mîna mea a venit» (v. 1-9). Împăratul Constantin a mutat capitala Imperiului (adică acvila, simbolul său) de la Roma la Bizanţ, de la apus la răsărit, împotriva direcţiei pe care se mişcă soarele pe cer. Pentru a întemeia Imperiul, odinioară, acvila venise invers, din Troia în Lazio, adusă de Enea, care s-a însurat cu Lavinia, fiica regelui Latinus. Apoi însă acvila şi-a stabilit reşedinţa în răsăritul Europei, timp de peste două secole, la Bizanţ, lîngă munţii Troadei, de unde ieşise Enea. Sub sfintele însemne ale puterii imperiale a fost condusă lumea de acolo, iar autoritatea funcţiei a fost transmisă de la un împărat la următorul, pînă la cel care acum vorbeşte. “Să lămurim lucrurile: 1) pentru Dante există o continuitate între Imperiul Roman şi Imperiul Bizantin: ba chiar, în termeni riguroşi, n-ar trebui să vorbim de Imperiul Bizantin, fiindcă aceasta este o denumire a noastră: pentru poet există doar Imperiul Roman, care la un moment dat şi-a mutat capitala de la Roma la Bizanţ. Iustinian este, pentru poet, urmaşul lui Constantin, al lui Traian, al lui Augustus şi împărat legitim al unui imperiu care îşi are rădăcinile în distrugerea Troiei, în fuga lui Enea, în întemeierea Romei şi derivaţiile ei din Evul Mediu cu Carol cel Mare şi Henric al VII-lea, care sînt urmaşii naturali şi legitimi, continuatorii lui Cezar, ai lui Marcus Aurelius, ai lui Teodosie etc.; 2) Imperiul nu este o instituţie destinată să se dizolve: trebuie să fie apărătorul şi garantul păcii, al justiţiei şi al libertăţii, are aceeaşi durată ca Biserica, funcţii înrudite, se naşte ca Biserica din marele proiect providenţial pentru mîntuirea omenirii; 3) Constantin, transferînd capitala Imperiului, a încălcat legea prin care Dumnezeu şi-a marcat semnul voinţei: soarele se mişcă de la orient spre occident şi acesta este şi sensul istoriei. Enea, de fapt, a venit din răsărit, tot din răsărit a venit Cristos, iar Imperiul (Enea) şi Biserica (Isus) s-au întîlnit în apus şi şi-au stabilit sediul la Roma: a fost o greşeală, o încălcare a ordinii naturale (date de Dumnezeu) mutarea capitalei imperiale de la apus la răsărit; 4) de cînd Constantin s-a mutat în răsărit şi pînă cînd Iustinian a luat puterea au trecut, zice Dante, peste două sute de ani: de fapt au fost 197. Aici poetul a fost indus în eroare de calculul făcut de Brunetto Latini” (T. Di Salvo). 10. Cesare fui e son Iustinïano, «Cezar am fost şi sînt Iustinian, care, prin voia primei iubiri ce-o resimt, din legi am scos ce era de prisos şi în zadar. Şi înainte să mă apuc de treabă, o singură natură la Cristos credeam să fie, nu mai multe, şi cu această credinţă mă mulţumeam; dar slăvitul Agapit, ce-a fost păstor suprem, la credinţa sinceră m-a îndreptat cu vorbele sale» (v. 10-18). Duhul care vorbeşte se prezintă: este împăratul Iustinian, care s-a preocupat să reformeze legile imperiului. Înainte de această ocupaţie, alunecase în erezia monofizită. Apoi însă Papa Agapit l-a readus pe calea cea dreaptă. “În primele nouă terţine, Iustinian răspunde la prima întrebare a lui Dante, care se referă la persoana şi la viaţa sa. Apoi discursul se va extinde la povestea epică a istoriei providenţiale a Romei. Dar acest debut plasează deja viaţa împăratului pe fundalul celeilalte, a întîmplării universale, care va fi tema centrală a cuvintelor sale” (Chiavacci Leonardi). “Iustinian, răspunzînd la întrebarea lui Dante (cîntul V, v. 127), distinge îngîndurat (cf. şi Purgatoriu V, 88) elementul caduc al gloriei pămînteşti (Cezar am fost...) de cel etern, reprezentat de personalitatea individului (sînt Iustinian). În Iustinian (născut în 482 şi mort în 565) Dante vede tipul de monarh ideal: împăratul roman din vremurile antice, integrat în credinţa creştină. După istoricii din Evul Mediu, care urmau o tradiţie greşită, Iustinian şi soţia sa Teodora ar fi aderat pentru scurt timp la erezia lui Eutihie, numită monofizită, fiindcă accepta în Cristos doar natura divină. Agapit I (pontif între 533 şi 536), care a mers la Constantinopol pentru a negocia pacea dintre Iustinian şi ostrogoţi, ar fi izbutit să-l convertească pe împărat la dreapta credinţă” (E.A. Panaitescu). 19. Io li credetti; e ciò che ‘n sua fede era, «Eu l-am crezut; şi ce-i stătea-n credinţă, de-acuma văd aşa limpede, cum vezi tu în orice contrazicere ce-i fals şi drept. Îndată ce cu Biserica mi-am mişcat paşii, i-a plăcut Domnului prin har să-mi inspire înalta muncă şi pe deplin ei m-am dăruit; şi i-am încredinţat armele lui Belizarie al meu, a cărui mînă dreaptă de cer s-a lipit şi-a fost semn că eu trebuia să stau odihnit» (v. 19-27). Iustinian i-a dat crezare papei şi s-a lepădat de învăţăturile sectare. Această convertire i-a atras inspiraţia lui Dumnezeu, în importanta activitate legislativă în care s-a implicat. Faptele de arme le-a lăsat pe seama generalului său Belizarie, care a repurtat numeroase succese în bătălie. “După reconcilierea cu Biserica începe marea faptă pămîntească a lui Iustinian, căruia Dumnezeu îi încredinţează datoria de a rearanja şi defini dreptul roman (şi ca maestru etern al dreptului se prezentase chiar împăratul în versul 12). Înalta muncă este legată de Corpus iuris civilis, grandioasa culegere juridică în care s-a adunat tot ce era valabil din dreptul roman, excluzîndu-se ceea ce deja era depăşit de trecerea timpului şi de schimbarea condiţiilor de trai (ce era de prisos) şi eliminîndu-se repetiţiile şi contradicţiile din multe legi (în zadar). Dedicîndu-se pe deplin operelor de pace, Iustinian i-a încredinţat fidelului general Belizarie misiunea de a recuceri ţinuturile pierdute de Imperiu în ultimele decenii. Două cuvinte sînt pronunţate cu o deosebită solemnitate a vocii: legile (v. 11-12) şi armele (v. 25-26) Imperiului au fost îndrumate de Dumnezeu. Introducerea spre partea centrală a discursului lui Iustinian (v. 34 sqq.) e astfel realizată, fiindcă de-acum «divinul pluteşte cu forţă peste Imperiu şi misiunea sa» (Grabher). Crucea şi acvila s-au întîlnit în istorie, la fel cum, la un moment dat, s-au întîlnit în viaţa lui Iustinian, a cărui figură dobîndeşte în acest moment demnitatea de exemplum” (E.A. Panaitescu). “Născut în 482, mort în 565, Iustinian a avut meritul, pe care poetul îl recunoaşte mai presus de orice, că a demarat unificarea într-un singur cod a complexităţii legislaţiei romane şi a indicat, în cadrul legilor, temeliile Imperiului, bazele ordinii şi ale autorităţii, garanţia convieţuirii civile, destinate să împlinească de asemeni un destin religios. Printr-o comisie condusă de Tribonian, a strîns şi a dat caracter organic legilor ce-au rezultat din secole de înţelepciune juridică romană, avînd grijă să elimine repetiţiile, anacronismul, discordanţele. Pe aceste texte juridice s-a studiat în Evul Mediu, iar Dante le cunoştea inclusiv prin studiile pe care le-a făcut la importanta şcoală juridică de la Bologna” (T. Di Salvo). 28. Or qui a la question prima s’appunta «Cu asta la prima întrebare s-a dat răspuns; dar felul său mă-mpinge să urmez cu o adăugire, ca să vezi cu cîtă dreptate se-ndeamnă împotriva prea sfîntului semn şi cine şi-l preia, şi cine i se opune» (v. 28-33). După ce-a răspuns la prima întrebare a lui Dante, împăratul simte nevoia să-şi completeze discursul, pentru a sublinia eroarea guelfilor şi a ghibelinilor din vremea poetului. Unii se folosesc de simbolul imperial pentru propriile lor interese, iar alţii îl combat cu la fel de multă nedreptate. “Iustinian îl interesează pe Dante doar întrucît e purtătorul unui mesaj, personajul căruia poetul îi încredinţează misiunea de a exprima despre Imperiu propriile sale idealuri politice. Pentru Dante este important să exprime aici o judecată care, prin nobleţea personajului şi locul unde se află (în Paradis) dobîndeşte un caracter solemn, indiscutabil, definitiv: o reafirmare a valabilităţii eterne a Imperiului şi o condamnare a celor care, adversari sau apărători prefăcuţi, îl subminează. (...) Panorama istorică ce urmează slujeşte, pe de o parte, în polemica antipartinică, pe de alta la nevoia restaurării unei puteri care să facă ordine, a autorităţii politice supreme. Contează aici nu Imperiul, contemplat în perfecţiunea sa nemişcată, ci polemica împotriva guelfilor şi a ghibelinilor: prin confruntarea dintre ceea ce se spune despre Imperiu şi actuala realitate decadentă, va reieşi mai limpede activitatea nefastă a duşmanilor şi a aparenţilor prieteni, împotriva acestuia şi a omenirii” (T. Di Salvo). 34. Vedi quanta virtù l’ha fatto degno «Vezi cîtă virtute l-a făcut vrednic de cinste; şi-a început de cînd Pallas a murit pentru a-i da o ţară. Tu ştii că şi-a făcut sălaş în Alba, trei veacuri şi mai bine, pînă cînd cei trei cu trei s-au luptat pentru el iarăşi» (v. 34-39). Iustinian evocă în faţa lui Dante momentele de înălţare istorică, prin care se confirmă demnitatea Romei şi valoarea Imperiului. Pallas s-a jertfit pentru întemeierea sa. Prima reşedinţă a acvilei a fost la Albalonga (oraş din Latium), unde urmaşii lui Enea au domnit trei secole. După lupta dintre cei trei Horaţiu şi cei trei Curiazi, Roma şi-a cîştigat dreptul de-a deveni sediul acvilei. “Pallas, trimis de tatăl său Evandrus, rege în Latium, în ajutorul lui Enea, a murit eroic în lupta împotriva lui Turnus, pentru a impune domnia acvilei aduse de Enea în Latium (Eneida X, 479-509). Istoria de virtute şi cinste a Imperiului reîncepe acolo unde s-a întrerupt povestirea din Eneida virgiliană, pe care Dante nu putea să n-o considere predecesoarea sa directă. Inclusiv originea prea sfîntului semn, cu venirea lui Enea în Italia, a fost stabilită pe baza autorităţii lui Virgiliu” (E.A. Panaitescu). “Urmaşii lui Enea au domnit peste trei sute de ani în Albalonga, cetatea întemeiată în Latium de Ascanius, fiul eroului troian, pînă cînd semnul acvilei a trecut la Roma, după victoria celor trei Horaţiu, reprezentanţi ai Romei, asupra celor trei Curiazi, ce reprezentau Albalonga” (E.A. Panaitescu). “Pentru a confirma prin exemple valabilitatea şi funcţionalitatea instituţiei imperiale, Iustinian îl invită să privească alături de el în urmă la istoria Romei: va deduce că Roma şi Imperiul au fost create de Providenţă, urmăresc ţinte ce nu vor putea fi nicicînd distruse. Cel ce i se opune Imperiului i se opune lui Dumnezeu: este un păcătos, nu un om cu altă opinie” (T. Di Salvo). 40. E sai ch’el fe’ dal mal de le Sabine «Şi ştii ce-a făcut, de la păţania Sabinelor la durerea Lucreţiei, sub şapte regi, cucerind roată popoarele vecine. Ştii ce-a făcut, purtat de romanii măreţi, împotriva lui Brennus, a lui Pirus, a altor prinţi şi tovarăşi» (v. 40-45). Iustinian îi reaminteşte pe scurt istoria romană, de la răpirea Sabinelor, la necinstirea Lucreţiei şi prăbuşirea monarhiei. Îi evocă luptele victorioase împotriva galilor, conduşi de Brennus, împotriva epiroţilor, conduşi de Pirus etc. “Continuă cu repeziciune povestirea vitejiilor înfăptuite de semn în timpul celor şapte regi, de la răpirea sabinelor, întîmplată sub Romulus, pînă la jignirea îndurată de Lucreţia din partea lui Sextus, fiul lui Tarquinius Superbus. Lucreţia s-a sinucis, iar soţul ei, Collatinus, cu ajutorul lui Brutus, a stîrnit o revoltă a poporului împotriva Tarquinilor. Prin alungarea acestora de la putere, s-a pus capăt monarhiei” (E.A. Panaitescu). 46. onde Torquato e Quinzio, che dal cirro «de unde Torquatus şi Quintius, care din părul ciufulit a fost numit, şi Decii şi Fabii şi-au luat faima ce bucuros o pomenesc. El a frînt sumeţia arabilor, ce-n urma lui Hannibal au trecut stîncile muntoase, de unde tu, Padule, cobori» (v. 46-51). Glorioasa istorie romană este evocată prin numele eroilor care au ilustrat-o. “Sînt amintite aici faptele de arme ale romanilor, în prima perioadă a republicii, cînd i-au respins pe galii conduşi de Brennus şi pe tarentinii ajutaţi de Pirus, regele Epirului, învingînd apoi toate statele vecine, care încercau să se opună supremaţiei lor. Titus Manlius Torquatus a fost învingătorul galilor şi al latinilor. Cei trei Deci, tatăl, fiul, nepotul, s-au jertfit în războiul pentru gloria Romei. Publius Decius Mus a murit în lupta împotriva latinilor, în bătălia de la Veseri (340 î.Cr.), fiul său împotriva saniţilor, în lupta de la Sentino (295 î.Cr.), nepotul împotriva lui Pirus, la Ascoli Piceno (279 î.Cr.). Trei sute de membri ai familiei nobile Fabi au pierit în lupta împotriva celor din Veii, în bătălia de la Cremera (477 î.Cr.). Au fost învinşi de acvilă inclusiv cartaginezii (termenul arabi indică aici popoarele din Africa de Nord), care sub conducerea lui Hannibal au îndrăznit să traverseze Alpii” (E.A. Panaitescu). 52. Sott’ esso giovanetti trïunfaro «Sub el în tinereţe au triumfat Scipio şi Pompei; şi acelui deal sub care te-ai născut i s-a părut amar. Apoi, la vremea cînd întregul cer a vrut să-ntoarcă lumea la drumul său senin, Cezar prin voinţa Romei l-a luat» (v. 52-57). Sub semnul acvilei s-au afirmat marii strategi militari Scipio şi Pompei. Tot el a devastat Florenţa, la poalele dealului Fiesole, unde e locul de baştină al lui Dante. Apoi triumful acvilei a fost preluat şi dus mai departe de Cezar, cu voia poporului roman. “Publius Cornelius Scipio Africanul, după ce a luptat în tinereţe împotriva lui Hannibal la Ticino şi la Canne şi după ce-a cucerit Spania, a repurtat la treizeci şi trei de ani marea victorie de la Zama împotriva Cartaginei (202 î.Cr.). Gnaeus Pompeius Magnus a luptat pe cînd era tînăr împotriva lui Marius în Sicilia şi în Africa şi şi-a sărbătorit triumful la douăzeci şi cinci de ani. Semnul acvilei şi-a dovedit întreaga putere la Fiesole, dealul care domină Florenţa, fiindcă, după o povestire legendară acceptată de tot Evul Mediu (cf. Villani, Cronica I, 36 sqq.), orăşelul l-a adăpostit şi l-a ajutat pe Catilina care, după eşecul conspiraţiei sale, fugise de la Roma. Prin urmare a fost asediat şi distrus de armata romană” (E.A. Panaitescu). “Iată momentul central al acţiunii acvilei, în jurul căreia Dante construieşte interpretarea religios-teologică a întregii istorii a Romei. Cezar, prin faptele sale de arme, nu ca uzurpator, ci prin voinţa poporului roman, a creat în lume unitatea şi pacea (ce reflectă de-a dreptul seninătatea cerului), necesare pentru a întîmpina venirea lui Mesia şi a-i permite cuvîntului său să se răspîndească peste tot. O asemenea afirmaţie a fost deja făcută de Dante în Monarhia (I, XVI, 1-3) şi în Convivio (IV, V, 3-5). Această viziune riguros teologică asupra istoriei îi permite lui Dante să identifice, în cadrul evenimentelor, o ordine stabilită ab aeterno, iar în aparentele izbucniri de iraţionalitate a faptelor omeneşti o justificare profundă, fiecare dintre ele fiind un moment din manifestarea progresivă a voinţei divine. Această viziune umple discursul lui Iustinian de forţa epică specifică pentru cîntul VI din Paradis, care îl deosebeşte de cînturile corespondente din Infern şi Purgatoriu şi care plasează istoria Romei într-un climat de epopee” (E.A. Panaitescu). 58. E quel che fe’ da Varo infino a Reno, «Şi ce-a făcut din Varo pînă la Rin, au văzut-o Izère şi Loara şi Sena şi toate văile de care e Rhonul plin. Ce-a făcut apoi că a ieşit din Ravenna şi-a trecut Rubiconul, a fost aşa un zbor, că nu l-ar urma nici limba, nici pana» (v. 58-63). Vitejiile militare ale lui Cezar în Galia au fost contemplate de rîurile şi văile de la faţa locului. Repeziciunea triumfului său, după trecerea Rubiconului, abia poate fi redată de ritmul scrisului şi al vorbirii. “Faptele lui Cezar, întemeietorul Imperiului, «primul principe suprem» (Convivio IV, V, 12), sînt prezentate în cinci terţine, unde acţiunea se umple de nume de cetăţi şi ape, îmbrăţişînd trei continente. Primele campanii militare ale lui Cezar sînt în Galia Transalpină, indicată prin apele sale: Varo (la graniţa răsăriteană), Rin (la graniţa apuseană), şi apoi Izère, Loara, Sena şi Rhonul, care o străbat” (E.A. Panaitescu). “Natura este chemată să depună mărturie pentru vitejiile acvilei, sub conducerea lui Cezar. Acesta, plecînd de la Ravenna, unde se oprise în marşul asupra Romei, a trecut Rubiconul (ce marca graniţa dintre Galia Cisalpină şi Italia), pornind războiul civil cu Pompei. Dacă în altă parte (Infern XXVIII, 91-102) Dante deploră această confruntare civilă, aici o consideră un rău necesar pentru a se putea realiza planul divin al imperiului universal” (E.A. Panaitescu). 64. Inver’ la Spagna rivolse lo stuolo, «Către Spania şi-a întors stolul, apoi către Durazzo şi la Farsalia a izbit, că pînă la Nilul cald s-a simţit durerea. Antandrus şi Simois, de unde a pornit, a revăzut şi acolo unde Hector se odihneşte; şi-n paguba lui Ptolemeu apoi s-a clintit» (v. 64-69). În războiul civil împotriva lui Pompei, Cezar a repurtat cîteva succese fulgerătoare. “În Spania, Cezar i-a învins pe Petreius, Afranius şi Varus, aliaţi ai lui Pompei. Apoi a debarcat la Dyrrachium, în Iliria, iar la Pharsalus, în Tessalia, l-a înfrînt definitiv pe Pompei (48 î.Cr.). Acesta din urmă, refugiat în Egipt (Nilul cald), a fost ucis prin trădare de regele Ptolemeu” (E.A. Panaitescu). “Urmîndu-l pe Cezar, acvila revede locurile de unde a pornit istoria sa sfîntă: Antandrus, portul din Frigia de unde a ridicat ancora Enea (Eneida III, 5-6), rîul Simois, de lîngă Troia, la mormîntul lui Hector (Eneida V, 371). Apoi îşi reia zborul şi, pentru a răzbuna moartea lui Pompei, îl îndepărtează pe Ptolemeu de pe tronul Egiptului, dîndu-l surorii lui, Cleopatra” (E.A. Panaitescu). 70. Da indi scese folgorando a Iuba; «De acolo a coborît fulgerînd peste Iuba; de unde s-a întors spre apusul vostru, căci se-auzea goarna pompeiană. Din ce-a făcut cu urmaşul său, Brutus şi Cassius în Infern latră, iar Modena şi Perugia stau îndurerate» (v. 70-75). Continuă succesele militare ale lui Cezar, evocate de duhul Împăratului Iustinian. Apoi gloria acvilei este preluată, în istoria romană, de urmaşul lui Cezar, Octavianus Augustus. “Din Egipt, acvila se năpusteşte cu violenţa şi repeziciunea unui fulger peste Iuba, regele Mauritaniei şi susţinătorul lui Pompei, învingîndu-l la Thapsus. Fără a se opri, «se întoarce» iar spre Spania şi-i învinge la Munda (45 î.Cr.) pe ultimii partizani ai lui Pompei. Semnul trece apoi în mîinile urmaşului lui Cezar, Octavianus Augustus, care i-a învins la Filippi (42 î.Cr.) pe Brutus şi Casius, autorii conspiraţiei ce-a dus la asasinarea lui Cezar. Dante i-a plasat pe Brutus şi Casius în Infern, sfîşiaţi de gurile lui Lucifer (Infern XXXIV, 64-67), afirmînd explicit că Brutus nu scoate un sunet. Mulţi critici văd, prin asta, o contradicţie între latră din versul 74 şi expresia folosită în prima cantică şi se străduiesc s-o elimine prin explicaţii ingenioase. Concluzia mai acceptabilă este a lui Parodi (Dante nu vrea să adauge aici un detaliu în plus la cele afirmate în Infern, ci îşi aminteşte acea scenă cu o altă stare sufletească), sau a lui Grabher (latră se foloseşte în sens ideal, dar cu toată forţa semnificaţiei sale reale). Modena a fost asediată de Marcus Antonius, care a fost apoi înfrînt în apropiere de către Octavianus. Perugia, în care s-au refugiat fratele şi soţia lui Antonius, a fost cucerită şi jefuită, după măceluri extinse, de către soldaţii lui Octavianus (41 î.Cr.)” (E.A. Panaitescu). 76. Piangene ancor la trista Cleopatra, «Din pricina-i mai plînge biata Cleopatra care, fugind din faţa sa, de la şarpe şi-a primit moartea crudă. Cu el s-a dus în goană la malul roşu; cu el a pus în lume atîta pace, de-a fost ferecat templul lui Ianus» (v. 76-81). Semnul acvilei, purtat în luptă de Augustus, a condus la înfrîngerea şi sinuciderea Cleopatrei. Gloria imperială s-a întins apoi pînă în Egipt şi a impus o pace durabilă. “Cleopatra, după ce a fost învinsă cu Antoniu în bătălia navală de la Actium (31 î.Cr.), s-a omorît lăsîndu-se muşcată de o viperă, pentru a nu cădea în mîinile lui Octavian şi a nu fi tîrîtă în prizonierat la Roma. Cucerind Egiptul, Octavian a dus acvila pînă pe ţărmul Mării Roşii (Eneida VIII, 685-688). Apoi a izbutit să impună o lungă perioadă de pace în lume, încît s-au putut închide în sfîrşit porţile templului lui Ianus, zeul războiului, care, pe vremea ostilităţilor, rămîneau mereu deschise” (E.A. Panaitescu). 82. Ma ciò che ‘l segno che parlar mi face «Dar ceea ce semnul care mă-mpinge să vorbesc a făcut mai înainte şi ce urma, prin ţinutul muritor ce i se supune, devine aparent puţin şi slab, dacă la mîna celui de-al treilea Cezar privim, cu ochiul limpede şi simţirea curată; căci dreptatea vie ce mă inspiră i-a dat pe mîna de care zic gloria de a-şi răzbuna mînia» (v. 82-90). Precedentul triumf al Imperiului a fost depăşit de Tiberius. “Pe vremea lui Tiberius, urmaşul lui Augustus şi al treilea Cezar (din 14 în 37 d.Cr.), i s-a permis semnului de la Roma să domolească, printr-o dreaptă pedeapsă, mînia divină provocată de păcatul lui Adam. Pedeapsa a constituit-o sacrificiul lui Cristos, Omul-Dumnezeu care, adunînd în sine păcatul întregii omeniri, l-a răscumpărat cu propria sa moarte, dînd satisfacţie mîniei îndreptăţite a lui Dumnezeu. Cristos a fost răstignit prin sentinţa lui Pilat, locţiitorul lui Tiberius în Palestina, adică printr-o decizie a imperiului roman. Legitimitatea şi universalitatea Imperiului au fost astfel solemn afirmate: «întrucît toată seminţia omenească trebuia pedepsită în carnea lui Cristos» (Monarhia II, XII, 5), era necesar ca autoritatea care pronunţa condamnarea să fie nu doar legitimă, ci şi universală (Monarhia II, XII, 1-5)” (E.A. Panaitescu). 91. Or qui t’ammira in ciò ch’io ti replìco: «Acum te miră de cele ce-ţi mai spun: pe urmă cu Titus a dat fuga să răzbune răzbunarea păcatului străbun. Şi cînd dintele longobard a muşcat Sfînta Biserică, sub aripile sale Carol cel Mare, învingînd, a apărat-o. Acum poţi judeca despre aceia anume, pe care i-am acuzat mai sus şi greşelile lor, ce-s pricina suferinţelor voastre» (v. 91-99). Împăratul Titus i-a învins pe evrei şi a distrus Ierusalimul, răzbunînd răstignirea lui Isus. Carol cel Mare a protejat ţinuturile bisericeşti în faţa invaziei longobarde. În contextul unui asemenea trecut glorios, se poate vedea cît de mărunţi sînt guelfii şi ghibelinii, care se hărţuiesc în jurul ideii imperiale şi provoacă nenorocirile oamenilor de rînd. “Cu împăratul Titus, care în 70 d.Cr. a distrus cetatea Ierusalim, declanşînd răspîndirea evreilor peste tot în lume, semnul acvilei îndeplineşte a doua răzbunare, pedepsind poporul ebraic pentru moartea lui Cristos, care a fost pedeapsa meritată pentru păcatul lui Adam (răzbunarea păcatului străbun). Aparenta contradicţie cuprinsă în această terţină (dacă moartea lui Cristos era necesară, de ce au fost pedepsiţi evreii pentru ea?) va fi explicată de Beatrice în cîntul următor. Biserica, atunci cînd ţinuturile ei au fost invadate de longobarzii conduşi de regele Desiderius, a fost apărată şi ajutată de acvilă, prin acţiunea lui Carol cel Mare, venit în Italia în 773 şi încoronat ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman de către Papa Leon al III-lea în anul 800” (E.A. Panaitescu). 100. L’uno al pubblico segno i gigli gialli «Semnului public unul îi opune crinii galbeni, iar altul şi-l ia pentru partid, încît e greu de văzut care greşeşte mai tare. Să tragă sforile ghibelinii, să tragă sforile sub alt însemn; căci rău face mereu acela ce dreptatea de el o desparte» (v. 100-105). Ideea imperială este combătută de unii şi exploatată în avantaj propriu de ceilalţi. Dar ambele părţi greşesc la fel de grav, fiindcă Imperiul stă deasupra intereselor de partid. “Guelfii opun la simbolul acvilei crinii de aur, însemnul casei regale a Franţei, căreia îi aparţineau Angioinii din Napoli, care îi conduceau pe guelfii din Italia. Ghibelinii folosesc în interesele lor particulare ceea ce ar trebui să fie universal, distrugînd astfel realitatea profundă a Imperiului” (E.A. Panaitescu). “Polemica are o dublă direcţie: împotriva ghibelinilor, care îşi ascund în spatele ideologiei nobile şi superioare a Imperiului propriile lor răzbunări mizerabile şi împotriva guelfilor, care se făcuseră mai infatuaţi de la ajutorul politic şi militar primit în Italia din partea lui Carol al II-lea de Napoli. Împotriva tuturor, Dante afirmă că nu se poate lupta contra Imperiului: în spatele lui stă Dumnezeu” (T. Di Salvo). 106. e non l’abbatta esto Carlo novello «şi să nu-l abată din drum Carol ăsta nou cu guelfii lui; ci să se teamă de ghearele ce-au jumulit blana unui leu mai măreţ. Ades au plîns copiii din vina tatălui, să nu creadă că Dumnezeu îşi dă armele pe crinii lui!» (v. 106-111). Să nu-şi închipuie regele Carol al II-lea că va izbuti să învingă acvila imperială, ci să se teamă de acea putere care i-a biruit pe alţii, mai însemnaţi. De multe ori păcatele părinţilor au fost pedepsite în generaţia următoare. Regele de Napoli să nu-şi facă iluzia că Dumnezeu îi va transfera familiei sale autoritatea imperială. “Dojana dobîndeşte în versurile 103-108 un ton de invectivă şi sarcasm: Carol al II-lea de Anjou (nou, tînăr, faţă de tatăl Carol I), rege de Napoli între 1285 şi 1309, în ciuda eforturilor sale, nu va putea face nimic împotriva acvilei, care a înfrînt adversari mult mai tari decît el. Partea istorico-politică a discursului lui Iustinian se încheie cu o profeţie: întrucît s-a întîmplat adesea ca fiii să plătească pentru greşelile părinţilor, la fel se va întîmpla cu Carol al II-lea. Într-adevăr un fiu al său, Filip, a fost luat prizonier de aragonezi, altul, Carlo Martello, a murit tînăr (cf. Paradis, cîntul VIII, v. 49 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Judecata lui Dante asupra statelor care pe atunci se întemeiau este net diferită de a noastră: pentru noi acţiunea casei regale franceze şi a celei de Anjou este de întemeiere a statelor naţionale moderne: pentru Dante e destinată eşecului şi în antiteză cu ideologia religioasă. Imperiul pentru el nu e un stat definit în termeni teritoriali: este mai curînd o instituţie juridică, un fel de tribunal suprem, ce garantează unitatea şi dreptatea, desface şi rezolvă conflictele; se pot accepta autonomiile cetăţilor şi ale teritoriilor feudale, dar nu ale statelor ca putere autonomă şi independentă” (T. Di Salvo). 112. Questa picciola stella si correda «Această mică stea se-mpodobeşte cu duhuri bune, ce-au fost zeloase a-şi dobîndi onoare şi faimă: şi cînd dorinţele spre asta rîvnesc, din drum abătîndu-se, totuşi se cuvine ca razele adevăratei iubiri spre înălţimi să se-ndrepte mai palide» (v. 112-117). După recapitularea istoriei glorioase a Imperiului, cu aluzii muşcătoare la realitatea politică medievală, împăratul Iustinian îşi întoarce privirile spre contextul în care se află, în Paradis. Cerul lui Mercur include spiritele virtuoase ale celor care în viaţă au realizat fapte bune pentru a obţine onoruri publice. Flăcările zelului lor etic nu s-au înălţat suficient de mult spre Dumnezeu, fiindcă au urmărit să cucerească totodată şi aprecierile pămînteşti. “Duhurile ce apar în cerul lui Mercur sînt ale celor care pe pămînt s-au distins prin intensitatea acţiunilor în favoarea binelui şi au realizat fapte nobile: dar iubirea lor pentru singurul bine care e Dumnezeu s-a atenuat, în parte a deviat spre ţeluri pămînteşti şi mai ales spre cucerirea, prin fapte, a unei reputaţii onorabile” (T. Di Salvo). 118. Ma nel commensurar d’i nostri gaggi «Dar a ne măsura răsplata după merit e parte din bucuria noastră, căci nici mai presus, nici mai prejos nu se-arată. Astfel îndulceşte dreptatea vie-n noi simţirea, că-n veci nu se mai întoarce la vreo nelegiuire» (v. 118-123). Gradul atenuat de recompensă, de care se bucură aceste duhuri în Paradis, este proporţional cu virtutea lor pămîntească atenuată. Constatarea echităţii judecăţii divine le umple de bucurie. Iar fericirea nu le mai poate readuce vreodată la un alt sentiment impur. “La bănuiala implicită a poetului că duhurile fericite din cerul lui Mercur, găsindu-se mai departe de Empireu, ar trebui să aibă un grad inferior sau incomplet de fericire, Iustinian răspunde (şi remarcaţi în cîntul III răspunsul identic dat de Piccarda) că ei nu văd nici o nedreptate în această poziţie a lor: sînt fericiţi în proporţie corectă cu ceea ce au meritat” (T. Di Salvo). 124. Diverse voci fanno dolci note; «Vocile diverse dau notele dulci; la fel diversele trepte din viaţa noastră fac dulce armonia din aceste roţi. Şi-n mărgăritarul nostru luceşte lumina lui Romeo, a cărui lucrare mare şi frumoasă a fost rău primită» (v. 124-129). Armonia unui cor este dată de vocile diferite. La fel, aici, diversele grade de fericire compun ansamblul armonios al cercurilor Paradisului. În piatra preţioasă a acestui cer se află duhul lui Romeo di Villanova, care a fost răsplătit cu ingratitudine pentru faptele lui măreţe şi generoase. “Vocile diverse: conceptul este aristotelic şi tomist: omul se realizează prin supunere, prin acceptarea locului care îi este atribuit de cel care tuturor le atribuie o misiune şi un ţel; astfel omul, ca cetăţean, realizează pacea socială, iar ca bun creştin ajunge în Paradis; iar aici este fericit întrucît se include într-o ordine hotărîtă de Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Romeo di Villanova (Romée de Villeneuve), născut pe la 1170 şi mort în 1250, a fost ministrul lui Raimondo Berengario al IV-lea (Raimond Bérenger), ultimul conte de Provenţa. După moartea seniorului său, a rămas administratorul ţinutului şi tutorele celei de-a patra fiice a lui Berengario, Beatrice, pe care a măritat-o apoi cu Carol I de Anjou. Totuşi o legendă foarte răspîndită pe vremea lui Dante şi acceptată de Poet îl prezintă pe Romeo ca pe un umil pelerin («romei» se numeau pelerinii care mergeau la Roma: cf. Vita Nova XL, 7), care, întorcîndu-se de la sanctuarul Sfîntului Iacob din Galiţia, s-a oprit la curtea lui Raimondo şi, devenind în scurtă vreme ministrul lui, mulţumită înţelepciunii şi cinstei sale, nu doar că i-a dublat bogăţiile contelui, dar a aranjat măritişul celor patru fiice ale acestuia cu patru regi: Margareta cu Ludovic al IX-lea de Franţa, Eleonora cu Henric al III-lea de Anglia, Sancia cu Richard of Cornwall, ulterior rege al romanilor, Beatrice cu Carol I de Anjou. Din invidia curtezanilor a fost acuzat de fraude pe lîngă Raimondo, care i-a cerut socoteală. «Bravul Romeo a spus: ‘Conte... am venit la curtea voastră ca un romeo sărman şi cu cinste am trăit din ce mi-aţi oferit, daţi-mi înapoi catîrul şi toiagul şi traista cum am venit’... şi aşa cum a venit, s-a tot dus că niciodată nu s-a aflat pe unde a mai ajuns: multă lume a înţeles atunci că a fost un suflet sfînt» (Villani, Cronica, VI, 91)” (E.A. Panaitescu). 130. Ma i Provenzai che fecer contra lui «Dar provensalii ce s-au pornit în contra lui n-au rîs; şi umblă strîmb acela ce răspunde ticălos la binele de altul făcut. Patru fete a avut şi fiecare regină, Ramondo Beringhieri, şi asta a isprăvit Romeo, bărbat umil şi rătăcitor» (v. 130-135). Provensalii care l-au batjocorit şi l-au nedreptăţit nu s-au bucurat de ticăloşiile lor, fiindcă au trecut apoi sub dominaţia Angioinilor. Cuviinciosul Romeo, om cu origini sociale modeste, a izbutit să includă familia seniorului său printre familiile regale ale continentului. “Cu atît mai importantă şi demnă de elogiu este activitatea lui Romeo, căci nefiind provensal, nu era interesat să sporească puterea familiei lui Raimondo. Vestea despre un Romeo drumeţ, un Romeo străin de Provenţa, ajuns aici şi distins pe treptele sociale, Dante a preluat-o din legendă, poate inspirat de analogia dintre destinul său de exilat pe la curţile nobiliare şi cel al marelui provensal” (T. Di Salvo). 136. E poi il mosser le parole biece «Şi-apoi l-au împins vorbe strîmbe să-i ceară socoteală acestui drept, care i-a dat înapoi şapte cu cinci pentru zece. De-acolo a plecat sărman şi bătrîn; şi dacă lumea ar şti ce-a avut în inimă cerşindu-şi pîinea bucată cu bucată, din cît îl laudă şi încă l-ar mai lăuda’» (v. 136-142). Faptele bune ale lui Romeo au fost răsplătite de reproşurile stăpînului. Renunţînd la tot ce obţinuse, bătrînul curtean a plecat demn şi sărac, obligat să ceară pomană pentru a-şi duce ultimele zile pe la curţi străine. “În aceste versuri, peste figura lui Romeo se suprapune cea a Poetului: umilinţa (v. 135) şi măreţia sufletească ce se încovoaie, după cum observă Grabher, nu de teamă, ci pentru a-şi păstra cinstea intactă, pe cînd «pelerinajul» evocă dureroasa experienţă a Poetului în exilul său. Vorbele strîmbe ale nemernicilor izolează figura acestui drept într-o lume ideală, unde el apare tot mai măreţ şi singuratic, într-o sărăcie înconjurată de demnitate, dar şi de profundă durere, de continue umilinţe (cerşindu-şi pîinea bucată cu bucată), şi experimentează, cum spunea odinioară Provenzan Salvani (Purgatoriu XI, 138), cum e să tremure din toată fibra. (...) După ce şi-a celebrat în prima parte a cîntului idealul politic, marcat de singurătatea celui care deja «şi-a făcut partid pentru sine însuşi» (Paradis XVII, 69), Dante prezintă în aceste ultime versuri, prin figura lui Romeo, ce anume i-a adus acel ideal: exilul şi sărăcia” (E.A. Panaitescu). “Dante nu este eroul romantic, care îşi revendică opoziţia fermă şi solitară şi merge înainte cu capul sus: poetul este un om al Evului Mediu, care îşi plasează şi îşi rezolvă problemele şi suferinţele în Dumnezeu: oamenii persecută, oferă suferinţe incredibile, dar Dumnezeu îi laudă şi îi primeşte pe cei drepţi, care îşi găsesc cea mai potrivită compensaţie a supliciilor în conştiinţa că, în eternitate, vor fi răsplătiţi: în Paradis vor fi romei, nu calomniatori” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru |