Lectura lui Dante. Poveşti celebre de trufie (Purgatoriu XII)

Dante şi Virgiliu se desprind de lîngă trufaşii striviţi de bolovani. Sculpturile din caldarîm. Douăsprezece terţine cu douăsprezece exemple de trufie sancţionată. Îngerul gardian şterge primul P de pe fruntea lui Dante. Urcuşul continuă mai sprinten.

            1. Di pari, come buoi che vanno a giogo,
m’andava io con quell’ anima carca,
fin che ‘l sofferse il dolce pedagogo.

4. Ma quando disse: «Lascia lui e varca;
ché qui è buono con l’ali e coi remi,
quantunque può, ciascun pinger sua barca»;

7. dritto sì come andar vuolsi rife’mi
con la persona, avvegna che i pensieri
mi rimanessero e chinati e scemi.

            «Alături, ca boii la jug, mergeam eu cu-acel suflet încărcat, pînă mi-a permis-o dulcele învăţător. Dar cînd mi-a spus: ‘Lasă-l pe el şi treci înainte; fiindcă aici e bine, cu vela şi vîslele, pe cît poate, fiecare să-şi împingă barca’; mi-am îndreptat persoana, cum se cuvine la mers, deşi gîndurile mi-au rămas aplecate şi smerite» (v. 1-9). Dante înainta, aplecat de şale, pentru a sta de vorbă cu spiritele care îşi cărau bolovanii. Dar apoi Virgiliu l-a îndemnat să-şi reia drumul cu hotărîre, căci fiecare este răspunzător de propriul destin. Atunci călătorul i-a dat ascultare, cu toate că şi-a păstrat gîndurile cuvioase, lipsite de trufie. “Nota înalt umană şi meditativ subiectivă cu care s-a încheiat cîntul precedent se desface, pe parcursul acestor cincisprezece versuri, în care este pus în evidenţă personajul liric-dramatic Dante: s-a identificat cu suferinţa trufaşilor, pînă la a accepta acelaşi mod de a umbla (ca boii la jug), meditaţia lui continuă să evolueze cu nelinişte în jurul nevoii de umilinţă (deşi gîndurile mi-au rămas aplecate şi smerite), pentru a se accentua ulterior în acel apleacă-ţi ochii, cu o importantă mişcare ce înaintează de la abstracţia unei dimensiuni interioare – gîndurile – la concreteţea unei proiecţii externe – făgaşul unde pui piciorul – care îl plasează imediat pe cititor pe linia cîntului, unde tonul moral nu devine sentinţă sau discuţie retorică, ci se transformă în evidenţă a exemplelor. Dante va fi aşadar în mod constant «actor» în acest cînt, din care a eliminat dinadins orice întîlnire cu sufletele penitente, afirmînd de la început: lasă-i pe ei şi treci înainte. Va readuce, în liniştea profundă a acestei cornişe, imaginile locurilor cunoscute, bisericile cu mormintele şi treptele pentru a urca de la Florenţa la San Miniato; va deveni «ajungînd pe marginea, aproape în pragul dintre lumea celor vii şi a morţilor... oratorul care în versurile Acum înfumuraţi-vă şi umblaţi cu nasul pe sus, copii ai Evei atacă vehement şi cu aspră ironie» (Marzot), dar mai ales va păşi de unul singur, peste acele exemple de trufie pedepsită, îşi va însuşi, prin propria tulburare şi remuşcare, acele tablouri; nu tot şirul de trufaşi, ci unul singur, Dante, în faţa spectacolului unui păcat care se întinde în timp, încă de la origini. Cîntul, încheiat cu o judecată negativă din partea multor critici, datorită părţii centrale (v. 25-69), are însă, ca toate celelalte, «o fizionomie a lui şi o unitate de ton moral şi modalităţi expresive, atît unele cît şi celelalte concentrate pe valoarea umilinţei, pe renunţarea la orice gest de pasiune nestăpînită, pe celebrarea unui ritual în faţa ascezei. Un lucru nou este desigur faptul că a realizat acea stare sufletească fără a recurge la dialog, la gesticulări, la obiceiul portretistic, ci doar înfruntînd misiunea dificilă de a pune obiectele în mişcare şi de a le înzestra cu vorbire... Rezultă de aici un cînt adînc angajat, grav emoţionat, dantesc şi medieval în toate detaliile sale» (Vallone)” (E.A. Panaitescu).

            10. Io m’era mosso, e seguia volontieri
del mio maestro i passi, e amendue
già mostravam com’ eravam leggeri;

13. ed el mi disse: «Volgi li occhi in giùe:
buon ti sarà, per tranquillar la via,
veder lo letto de le piante tue».

            «Eu m-am pornit şi urmam cu plăcere paşii maestrului meu, iar amîndoi arătam deja cît eram de sprinteni; dar el mi-a zis: ‘Apleacă-ţi ochii: îţi va fi de folos, pentru a merge fără grijă, să vezi făgaşul unde pui piciorul’» (v. 10-15). Cei doi pelerini au pornit de-acum mai iute la drum. Virgiliu l-a îndemnat să privească sub picioare, de-a lungul caldarîmului, pentru a învăţa unele lucruri. “Partea iniţială a cîntului insistă pe tema penitenţei, şi nu atît a sufletelor, cît a lui însuşi Dante – care devine şi el personaj supus unei opere de purificare, ce-l obligă să se încline şi să vadă tot mai diminuată umflătura aroganţei; este vorba despre o acţiune lentă, în care se reunesc răbdarea, îndurarea, îngăduinţa umilă şi acceptată cu convingere profundă, înaintarea de-a lungul drumului cu suflet liniştit, precum şi implicarea ce derivă din recunoaşterea nevoii de a-şi împinge înainte barca, prin toate mijloacele impuse de situaţia morală. Toată scena se învîrte aşadar în jurul acestor două teme convergente: participarea la ispăşire şi îndemnul de a umbla repede” (T. Di Salvo).

            16. Come, perché di lor memoria sia,
sovra i sepolti le tombe terragne
portan segnato quel ch’elli eran pria,

19. onde lì molte volte si ripiagne
per la puntura de la rimembranza,
che solo a’ pïi dà de le calcagne;

22. sì vid’ io lì, ma di miglior sembianza
secondo l’artificio, figurato
quanto per via di fuor del monte avanza.

            «Cum, pentru a le fi de amintire, peste îngropaţi, mormintele poartă semnele celor ce-au fost înainte, pe care de multe ori lumea îi plînge acolo, înţepată de amintiri, care doar pe cei pioşi îi îmboldeşte; aşa am văzut eu, dar cu mai bună înfăţişare, prin artă sculptată cu figuri, toată poteca ieşită din munte» (v. 16-24). Aşa cum pe morminte stau înscrise imaginile celor morţi şi îngropaţi, iar lumea revine acolo pentru a-i plînge, îndemnată de amintirea lor, la fel a văzut Dante pe poteca acelei cornişe o succesiune de imagini sculptate. Însă acestea erau mai frumoase ca realizare artistică (fiindcă erau făcute chiar de Dumnezeu). “Este medieval şi postmedieval obiceiul de a îngropa morţii, trupurile personajelor distinse social-politic, în morminte săpate în pămînt, cu piatra funerară la nivelul terenului; pe pietre, făcute adesea din marmură, erau înscrise nu doar imagini cu defunctul, ci şi cuvinte care aminteau de el şi îi îndemnau pe cei vii să se roage pentru el. Comparaţia, preluată din experienţa directă, îi înlesneşte poetului misiunea de-a ne transmite o idee despre imaginile sculptate sub picioare: toate reprezintă exemple de trufie pedepsită (nu degeaba stau sub picioarele călătorilor) şi sînt, la fel ca basoreliefurile de pe pereţi, instrumente ale purificării: îl ajută pe penitent în procesul său de mîntuire” (T. Di Salvo). “În cele trei cînturi dedicate trufaşilor, Poetul le-a descris mai întîi suferinţa, apoi imaginile de umilinţă la care ei trebuie să mediteze (ca îndemn pentru a practica această virtute), în al treilea moment i-a reunit în rugăciunea corală Tatăl nostru (pentru a recunoaşte gloria unică a lui Dumnezeu), în fine le pune sub ochi imaginile răului (ca piedică, născută din teamă, pentru a nu cădea înapoi în păcat). Dar Dante trebuie să observe exemplele de trufie pedepsită ca să-i fie de folos: nu pentru a se bucura de suferinţa reprezentată acolo, ci pentru a resimţi distanţa dintre spiritul său, deja pregătit şi întărit, şi spectacolul viciului depăşit, întrucît, observă Marzot, în faţa tablourilor de trufie pedepsită revine situaţia pelerinului din cercurile infernale, cu diferenţa, însă, care există între reprezentarea directă a păcatului ce se luptă cu sentimentele şi le frămîntă, respectiv vederea lor, refăcută cu instrumentele artei, care îi conferă materiei, deşi tristă, un fel de superioară plăcere. Fără îndoială, faptul că a transpus păcatul, din viaţa reală a creaturii umane în marmura muntelui, fie şi cu vorbe vizibile, accentuează desprinderea şi superioritatea morală obţinută de Dante, dar este desigur excesiv ceea ce susţine Croce – şi, pe linia lui, în parte Marzot, legat de puterea catartică a frumuseţii – de altfel străină de doctrina estetică a Evului Mediu – din care ar rezulta, mai mult decît o învăţătură morală, o admiraţie pentru arta triumfătoare care, desprinzîndu-se de orice materialitate şi orice posibilă reflecţie, devine linie, umbră, culoare, miros, sunet. Dacă Poetul se complace în propunerea unei arte rafinate (de el însuşi declarată în v. 22-23 şi 64-68), într-o probă de îndemînare în căutarea simetriei şi a echivalenţelor, ţesătura se desfăşoară într-un comentariu moral, bogat în sentimente, şi se rezolvă într-o tehnică formal perfectă, fiindcă este conştientă de efectul său pedagogic” (E.A. Panaitescu).
25. Vedea colui che fu nobil creato
più ch’altra creatura, giù dal cielo
folgoreggiando scender, da l’un lato.

28. Vedëa Brïareo fitto dal telo
celestïal giacer, da l’altra parte,
grave a la terra per lo mortal gelo.

            «Vedeam pe cel ce-a fost creat nobil, mai presus de orice altă creatură, din cer prăbuşindu-se fulgerat, pe-o parte. Vedeam pe Briareu străpuns de săgeata divină zăcînd, pe altă parte, greu pe jos de la gerul morţii» (v. 25-30). Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, din trufie, şi-a fost alungat în Infern. Gigantul cu o sută de braţe, Briareu, s-a răsculat împotriva lui Zeus, care l-a lovit. “Începe aici seria de exemple cu trufia pedepsită: este vorba despre douăsprezece episoade de aroganţă (preluate din textele clasice şi din textele sacre), în care păcatul a fost sancţionat încă de cînd păcătoşii trăiau; fiecărui episod i se dedică o terţină: patru terţine încep cu vedea, patru cu exclamaţia O şi patru cu mostrava: astfel se creează acrostihul VOM = uomo; cele trei versuri din ultima terţină 61-63 încep cu una din cele trei litere citate. În semnificaţia sa, acrostihul vrea să indice că trufia, dintre toate viciile, caracterizează cel mai pregnant păcatele omului” (T. Di Salvo). “Primul exemplu de trufie pedepsită îl prezintă pe Lucifer care, după răzvrătirea sa, este azvîrlit din cer, «ca un fulger», cu expresia Evangheliei după Luca (10, 18)” (E.A. Panaitescu). “Briareu este uriaşul cu o sută de braţe (Infern XXXI, 98), care a participat împreună cu Titanii la încercarea de răsturnare a puterii lui Jupiter în Olimp şi care, împreună cu ceilalţi, a fost străpuns de săgeata zeilor” (E.A. Panaitescu).

            31. Vedea Timbreo, vedea Pallade e Marte,
armati ancora, intorno al padre loro,
mirar le membra d’i Giganti sparte.

34. Vedea Nembròt a piè del gran lavoro
quasi smarrito, e riguardar le genti
che ‘n Sennaàr con lui superbi fuoro.

            «Vedeam pe Timbreu, vedeam pe Palas şi pe Marte, tot înarmaţi, pe lîngă părintele lor, privind trupurile Giganţilor răspîndite. Vedeam pe Nimrod, la picioarele înaltei zidiri, ca năuc, privind lumea ce-n Senaar împreună cu el a fost trufaşă» (v. 31-36). Timbreu, Palas Atena şi Marte s-au luptat alături de Zeus împotriva Giganţilor rebeli, pe care i-au învins şi i-au ucis. Nimrod a încercat să înalţe Turnul Babel, dar construcţia din cîmpia Senaar a fost distrusă de Domnul, care a amestecat graiurile constructorilor şi astfel le-a pedepsit sfidarea semeaţă. “Timbreu este numele cu care era indicat Apolo, din cetatea Timbra (în Troada), unde se afla un templu care îi era dedicat, şi împreună cu Palas Athena şi Marte supraveghează cîmpia Flegra, unde tocmai s-a încheiat lupta împotriva Giganţilor” (E.A. Panaitescu). “Nimrod, prezentat deja de Dante în Infern (XXXI, 58-81), este vînătorul biblic vinovat de încercarea de a se construi Turnul Babel, în cîmpia Senaar (Geneza 10, 8-9; 11, 1-9)” (E.A. Panaitescu). “Al treilea exemplu celebrează victoria zeilor implicaţi direct în bătălia de la Flegra, asupra uriaşilor care s-au năpustit asupra lui Jupiter, pentru a-l doborî de pe tron; imaginea finală este a unui cîmp de luptă, acoperit de cadavrele oamenilor mai înainte îngrozitori, acum observaţi de ochiul celui care se bucură, dar resimte încă ură şi teamă. Din punct de vedere structural, în această terţină, chiar dacă sînt alăturaţi învinşii, giganţii, şi învingătorii, zeii, aceştia din urmă ocupă centrul tabloului” (T. Di Salvo).

            37. O Nïobè, con che occhi dolenti
vedea io te segnata in su la strada,
tra sette e sette tuoi figliuoli spenti!

            «O, Niobe, cu ce priviri îndurerate te vedeam înfăţişată de-a lungul drumului, între cei şapte şi şapte copilaşi ai tăi ucişi!» (v. 37-39). Niobe, regina Tebei, s-a fălit în faţa zeiţei Latona că are paisprezece copii, spre deosebire de aceasta, care avea doar doi. Apolo şi Diana au pedepsit gestul ei de trufie şi i-au ucis pe cei şapte băieţi şi pe cele şapte fete, după care Niobe a împietrit de durere. “Al cincilea exemplu de trufie pedepsită se inspiră din Metamorfozele lui Ovidiu (VI, v. 146-312). Niobe, soţia lui Anfion, regele Tebei, s-a mîndrit cu cei paisprezece copii ai săi (şapte băieţi şi şapte fete) în faţa Latonei, mamă cu doar doi copii, Apolo şi Diana, care şi-au răzbunat mama omorîndu-i pe cei paisprezece micuţi, în timp ce Niobe a fost preschimbată în statuie” (E.A. Panaitescu). “Priviri îndurerate: şi aici, o singură trăsătură, iar înainte ca năuc despre Nimrod, surprinde toată drama împrejurării omeneşti. În această secvenţă se demonstrează calitatea tipică a artei danteşti, desfăşurată în toate cele trei ţinuturi, de a reprezenta un om sau o poveste printr-un singur gest sau cuvînt, care îi exprimă esenţa” (Chiavacci Leonardi).

            40. O Saùl, come in su la propria spada
quivi parevi morto in Gelboè,
che poi non sentì pioggia né rugiada!

43. O folle Aragne, sì vedea io te
già mezza ragna, trista in su li stracci
de l’opera che mal per te si fé.

            «O, Saul, cum te-ai aruncat în propria spadă şi apăreai mort la Gelboe, care apoi n-a mai simţit ploaia şi roua! O, nebună Arahne, aşa te vedeam jumătate păianjen deja, îndurerată lîngă fîşiile pînzei ce ţi-a devenit nenorocire» (v. 40-45). Saul, regele Israelului, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru aroganţa lui şi a fost învins de filisteni în bătălie. Regele s-a omorît, tăindu-se cu propria spadă, pentru a nu fi capturat. David a blestemat munţii Gelboe, unde s-a întîmplat nenorocirea, să nu mai fie udaţi de ploaie sau rouă. Arahne, o îndemînatică ţesătoare din Lidia, s-a luat la întrecere cu zeiţa Minerva care, pentru a-i pedepsi trufia, i-a sfîşiat pînza şi pe ea a transformat-o în păianjen. “Saul, primul rege al Israelului, din cauza trufiei sale a fost părăsit de Domnul şi, învins de filisteni, s-a ucis aruncîndu-se în spada sa, pe muntele Gelboe (I Samuel 31, 1-4); împotriva muntelui, David, plîngînd la moartea lui Saul, a lansat un blestem: «Munţi din Ghilboa! Nici rouă, nici ploaie să nu cadă pe voi! Să nu fie pe voi nici cîmpii cari să dea pîrgă pentru darurile de mîncare!» (II Samuel 1, 21)” (E.A. Panaitescu). “Încă o dată Ovidiu oferă tema legendei (Metamorfoze VI, v. 5-145), pe care Dante a amintit-o în cîntul XVII din Infern (v. 18). Arahne, o ţesătoare din Lidia, mîndră de îndemînarea ei, a îndrăznit s-o sfideze pe Minerva şi, învinsă, a fost transformată în păianjen” (E.A. Panaitescu).
46. O Roboàm, già non par che minacci
quivi ‘l tuo segno; ma pien di spavento
nel porta un carro, sanza ch’altri il cacci.

49. Mostrava ancor lo duro pavimento
come Almeon a sua madre fé caro
parer lo sventurato addornamento.

            «O, Roboam, aici deja nu-ţi mai pare imaginea ameninţătoare; ci plin de spaimă te poartă un car, fără a fi gonit din urmă. Mai arăta piatra aspră cum Almeon şi-a făcut mama să plătească scump nenorocita podoabă» (v. 46-51). Roboam, urmaşul lui Solomon la tronul Israelului, şi-a tratat sfidător şi arogant poporul; atunci supuşii s-au răzvrătit şi l-au izgonit. Aici e redat într-o imagine înspăimîntată, fugind deşi nimeni nu-l mai goneşte – ca o sugestie că în orice tiran se ascunde un om laş. În schimbul unui colan de aur, Erifile şi-a trădat soţul, pe Anfiarau, care se ascunsese ca să nu meargă la război. Almeon şi-a ucis mama, pentru a-şi răzbuna tatăl. “Roboam a fost unul dintre fiii lui Solomon şi urmaşul său; cu abuzurile şi asprimea sa a stîrnit revolta poporului, care l-a obligat să fugă la Ierusalim (I Regi 12, 1-18)” (E.A. Panaitescu). “Almeon a omorît-o pe mama sa, Erifile, pentru a răzbuna uciderea tatălui său Anfiarau. Acesta din urmă, fiind ghicitor, şi-a prevăzut moartea în războiul de la Teba şi s-a ascuns, dar Erifile, cumpărată cu un colier preţios, i-a dezvăluit ascunzătoarea şi Anfiarau, obligat să plece la război, şi-a găsit acolo sfîrşitul. Păcatul comis de Erifile ţinea de aroganţă, întrucît lanţul de aur la care poftea era de origine divină, fusese creat de Vulcan; dar a fost nenorocit, căci toţi cei care l-au avut (Iocasta, Semele, Argia) au avut o moarte nefericită” (E.A. Panaitescu).

            52. Mostrava come i figli si gittaro
sovra Sennacherìb dentro dal tempio,
e come, morto lui, quivi il lasciaro.

55. Mostrava la ruina e ‘l crudo scempio
che fé Tamiri, quando disse a Ciro:
«Sangue sitisti, e io di sangue t’empio».

            «Mai arăta cum fiii s-au năpustit asupra lui Sanherib în templu şi cum mort acolo l-au lăsat. Mai arăta prăpădul şi marele măcel pe care Tamira l-a făcut, zicîndu-i lui Cir: ‘De sînge te-ai însetat, eu de sînge te umplu’» (v. 52-57). Sanherib, în trufia sa, şi-a bătut joc de israelienii pe care-i asedia şi i-a îndemnat să se lepede de Domnul lor, care nu-i poate ajuta. Însă îngerul lui Dumnezeu i-a tăiat într-o noapte pe războinicii regelui asirian. Pornit pe calea de întoarcere spre casă, Sanherib a fost atacat de fiii săi într-un templu, pe cînd se ruga la zeul lui mincinos, a fost ucis şi părăsit acolo. Regele perşilor, Cir, a invadat ţinuturile masageţilor, conduse de regina Tamira. Dar a fost învins în luptă, a fost omorît şi i s-a tăiat capul, care i-a fost prezentat reginei. Tamira l-a scufundat într-un burduf plin de sînge, pentru a-l sătura de sîngele pe care-l vărsase cu atîta trufie. “Sanherib, regele asirienilor, a pornit război împotriva evreilor, jignindu-l pe regele Ezechia; ca pedeapsă armata lui a fost distrusă la Sanherib, iar el, întors la Ninive, a fost ucis de fiii săi în timpul unei slujbe religioase (II Regi 18, 13-37; 19, 1-37; Isaia 36; 37, 1-38)” (E.A. Panaitescu). “Tamira, regina sciţilor, i-a declarat război lui Cir, regele Persiei, întrucît l-a omorît pe fiul ei, căzut prizonier. După ce i-a înfrînt pe persani şi a pus mîna pe rege, Tamira a dat poruncă să fie decapitat şi i-a aruncat căpăţîna într-un burduf plin cu sînge de om (Orosius, Adversus Paganos II, 7, 6)” (E.A. Panaitescu).

            58. Mostrava come in rotta si fuggiro
li Assiri, poi che fu morto Oloferne,
e anche le reliquie del martiro.

61. Vedeva Troia in cenere e in caverne;
o Ilïón, come te basso e vile
mostrava il segno che lì si discerne!

            «Mai arăta cum au fugit învinşi asirienii, după ce-a fost ucis Olofern, ba chiar şi resturile mortului. Vedeam Troia în cenuşă şi-n grote; o, Ilion, ce joasă şi umilă se-arăta imaginea ta ce-acolo se vede!» (v. 58-63). Olofern, generalul asirienilor, a fost sedus de evreica Iudita, care l-a omorît. În confuzia creată, evreii au cîştigat bătălia. Una din cele mai măreţe şi temute cetăţi ale antichităţii, Troia, s-a transformat în grote şi resturi triste. “Olofern, în fruntea armatei asiriene, asedia Betulia, cetate în Iudeea, cînd a fost ucis de o femeie localnică, Iudita; după această întîmplare, armata lui s-a risipit în dezordine (Cartea Iuditei 7, 1-3; 8; 15)” (E.A. Panaitescu). “Ca ultim exemplu de trufie pedepsită, Dante aminteşte distrugerea Troiei şi a locuitorilor ei aroganţi, repetînd o judecată care le-a fost adresată de Virgiliu (Eneida III, v. 2-3). Pildele de trufie pedepsită sînt treisprezece, cîte unul pe terţină, cu o alternanţă aproape perfectă de exemple biblice şi clasice, întrucît orice moment din istorie, fără a deosebi mitul de realitate, se oferă ca un exemplu util. Organizarea ansamblului este grandioasă şi corespondenţa dintre detalii este precisă, conform unui anumit tip de cultură şi a unui gust artistic, rezistente la judecata estetică modernă, dar caracteristice pentru Evul Mediu, unde afectarea structurală era expresia unei supreme limpezimi mentale, iar poezia era calificată ca «invenţie elaborată după retorică şi muzică» (De Vulgari Eloquentia II, VI, 2), adică o manifestare a gustului pentru «ornament». Ordinea structurală şi sintactică a acestei părţi desparte terţinele în trei grupuri de cîte patru terţine fiecare: cele din primul grup încep cu vedea, cele din al doilea cu o urmat de un nume propriu (în afară de al treilea exemplu), cele din al treilea cu mostrava, iar ultima terţină 61-63 reia cele trei formule la începutul versurilor sale. Se formează astfel un acrostih (o figură foarte răspîndită în poezia medievală şi vom găsi alte exemple în Purgatoriu şi Paradis): VOM, adică UOM (căci V corespunde lui U în scrierea vremii), omul fiind aici sigla şi sinteza trufiei nesăbuite. Acestor trei grupuri de terţine le-ar corespunde, conform lui Parodi, trei categorii de trufaşi: împotriva divinităţii, împotriva lor înşile, împotriva semenilor. Primii sînt pedepsiţi de Dumnezeu, alţii de propriile remuşcări, ceilalţi de duşmanii lor. În schimb terţina finală, referitoare la Troia, ar recapitula cele trei variante de păcat. Conform lui Medin, Barbi-Cassini şi Porena, exemplele ar fi douăsprezece (cel cu Briareu şi uriaşii fiind unul singur), şase biblice şi şase mitice. Marzot consideră în schimb că imaginile sînt aliniate în două serii – una ebraică şi una păgînă – pe marginile drumului şi unite pe linia orizontală şi verticală: în primele patru tablouri s-ar afla cei ce-au atentat la suveranitatea divină (Lucifer şi Nimrod, Briareu şi uriaşii), pe locul doi stau denigratorii legii civile şi ai zeilor (Saul şi Roboam, Niobe şi Arahne); pe locul trei sînt cei care au comis violenţe împotriva semenilor din sete de putere (Sanherib şi Olofern, Erifile şi Cir). Pentru Vallone grupurile sînt în număr de patru: Lucifer, Nimrod şi Saul sînt trufaşi împotriva divinităţii; Roboam, Sanherib şi Olofern sînt trufaşi împotriva semenilor, proveniţi din Biblie; Briareu cu uriaşii, Niobe şi Arahne sînt trufaşi împotriva divinităţii; Almeon, Tamira şi Troia sînt trufaşi împotriva semenilor, proveniţi din mitologie” (E.A. Panaitescu).

            64. Qual di pennel fu maestro o di stile
che ritraesse l’ombre e ‘ tratti ch’ivi
mirar farieno uno ingegno sottile?

67. Morti li morti e i vivi parean vivi:
non vide me’ di me chi vide il vero,
quant’ io calcai, fin che chinato givi.

            «Care-a fost maestrul de penel sau stil, ce să deseneze umbrele şi trăsăturile care, acolo, ar fi uimit şi o subtilă iscusinţă?Morţi cei morţi şi vii păreau cei vii: n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul, din cîte le-am călcat în picioare, cît am înaintat înclinat» (v. 64-69). Nu exista meşter în pictură sau sculptură, oricît de priceput, care să poată rivaliza cu perfecţiunea acelor imagini făurite de Creator. Toate figurile erau aidoma cu realitatea: morţii ca morţii, viii ca viii. Vederea vieţii adevărate nu oferea o imagine mai fidelă decît ce-a văzut Dante sub picioarele sale, în timp ce mergea aplecat. Într-un recital de virtuozitate stilistică, poetul italian include aici o dublă repetiţie dispusă enumerativ (morti-morti; vivi-vivi), o altă dublă repetiţie dispusă contrastiv (non vide me’ di me chi vide) şi o dublă aliteraţie (consoanele “v” şi “m” pe lîngă vocalele “i” şi “e”). “Acrostihul constrînge inspiraţia Poetului la spaţiul strîmt al terţinei, dar în fiecare revine motivul care o leagă de celelalte şi de organizarea cîntului, realitatea binelui care învinge răul şi a dreptăţii, care se opune violenţei: «aici domină singurătatea, devastarea, tăcerea. Eroii principali sînt nişte învinşi. Puterea lor este semnul trecutului. Prezentul lor este o ruină. Dar ei nu urlă, nu se ridică în picioare plini de mînie şi orgoliu. Zac umiliţi, cu toate greşelile dezvăluite, teribil de singuri în faţa destinului» (Vallone), dar supuşi unei alt fel de judecăţi din partea lui Dante, care biciuieşte cu forţă epică tablourile din prima şi a treia serie, fiindcă păcatul eroilor s-a răsfrînt asupra istoriei şi a naturii, lăsînd urme dureroase şi fatale, în schimb privirea lui se opreşte cu mai multă milă, sau măcar mai puţin feroce, la cei din seria a doua, unde creatura umană este mai degrabă nenorocită decît vinovată, împinsă la rătăcire de slăbiciunile şi ambiţiile sale, mai mult decît de conştiinţa deliberată că face răul. Toate tablourile însă ţin de o foarte mare evidenţă figurativă, pentru că provin din fantezia Poetului, fixate în momentul culminant al dramei. Lucifer este văzut prăbuşindu-se fulgerat, uriaşii sînt cu trupurile răspîndite, Nimrod ca năuc, Niobe cu priviri îndurerate, Saul în propria spadă, Arahne îndurerată, Roboam plin de spaimă, Troia în cenuşă şi-n grote” (E.A. Panaitescu).

            70. Or superbite, e via col viso altero,
figliuoli d’Eva, e non chinate il volto
sì che veggiate il vostro mal sentero!

73. Più era già per noi del monte vòlto
e del cammin del sole assai più speso
che non stimava l’animo non sciolto,

76. quando colui che sempre innanzi atteso
andava, cominciò: «Drizza la testa;
non è più tempo di gir sì sospeso.

            «Acum înfumuraţi-vă şi umblaţi cu nasul pe sus, copii ai Evei, şi nu vă aplecaţi ochii să vedeţi căile greşite! Mai mult ne-am îndepărtat de munte deja şi am folosit încă mai mult din drumul soarelui decît bănuia sufletul încă nelimpezit, cînd cel care mereu în faţă umbla atent a început: ‘Ridică-ţi fruntea; nu mai e vreme de mers adîncit în gînduri» (v. 70-78). Dante li se adresează sarcastic tuturor oamenilor, după exemplele celebre de trufie pedepsită: n-au decît fiii Evei să persiste într-o asemenea greşeală! Cei doi au străbătut pe urmă o distanţă, de-a lungul unui răstimp mai mare decît şi-a dat seama protagonistul, adîncit în gînduri. Virgiliu l-a îndemnat să-şi îndrepte atenţia spre noua situaţie în mijlocul căreia se găsea. “În concluzia viziunii cu exemplele, Dante, mai mult decît interlocutorii săi, lansează un avertisment şi se adresează sarcastic tuturor oamenilor care, în ciuda atîtor exemple de prăbuşiri catastrofale şi pedepse severe, continuă să înainteze prin istorie în mod trufaş. Ar trebui ca toată lumea să înveţe să-şi aplece ochii, să practice căile umilinţei” (T. Di Salvo). “Întregul vers are o deosebită forţă expresivă şi închide în sarcasm o amărăciune apăsătoare” (Chiavacci Leonardi).

            79. Vedi colà un angel che s’appresta
per venir verso noi; vedi che torna
dal servigio del dì l’ancella sesta.

82. Di reverenza il viso e li atti addorna,
sì che i diletti lo ‘nvïarci in suso;
pensa che questo dì mai non raggiorna!».

            «Vezi acolo un înger ce-i gata să vină spre noi; vezi că se întoarce de la munca zilei a şasea slujitoare. Împodobeşte-ţi chipul şi gesturile cu respect, încît să-i fie drag a ne îndruma la deal; gîndeşte-te că ziua asta-n veci nu se mai întoarce!’» (v. 79-84). Virgiliu i-a arătat un înger care se apropia de ei. Trecuseră şase ore de la răsăritul soarelui. Dante trebuia să-l întîmpine în mod cuviincios, pentru ca îngerul să binevoiască a le indica locul de ascensiune. Momentul respectiv urma să treacă pentru totdeauna, aşadar trebuia folosit cu înţelepciune. “Întîlnim şapte îngeri în Purgatoriu, cîte unul în fiecare cerc şi la fiecare «trecătoare», în punctul unde se află scara pentru a urca spre cercul următor: fiecare înger va şterge un P de pe fruntea poetului şi va recita o rugăciune evanghelică, cu vorbe care sînt în net contrast cu viciul pedepsit pe acea cornişă” (T. Di Salvo). “Mitologia clasică personifica orele, prezentîndu-le ca slujitoare la dispoziţia carului soarelui (Ovidiu, Metamorfoze II, v. 118 sqq.). Dante, prin această expresie, vrea să arate că a trecut deja de amiază şi s-a oprit pe primul cerc vreo două ore” (E.A. Panaitescu). “Atitudinea plină de respect, care i se potriveşte păcătosului ce se prezintă în faţa duhovnicului, sau celui inferior ierarhic în faţa superiorului său, ne aminteşte de normele de comportament tipic cavalereşti, dar ne include, odată cu îndemnul lui Virgiliu, în contextul ceremoniei liturgice, care trebuie să exprime implicarea sufletească şi să păstreze regulile de comportament. Sînt obiceiuri ce nu pot tolera grosolănia” (T. Di Salvo).

            85. Io era ben del suo ammonir uso
pur di non perder tempo, sì che ‘n quella
materia non potea parlarmi chiuso.

88. A noi venìa la creatura bella,
biancovestito e ne la faccia quale
par tremolando mattutina stella.

            «Eu eram bine deprins cu avertismentul lui să nu pierd vremea, încît în materia aceea iute îl pricepeam. Spre noi venea frumoasa creatură, îmbrăcată în alb şi la chip tremurînd ca steaua de dimineaţă» (v. 85-90). Dante era obişnuit cu îndemnurile călăuzei de-a nu irosi vremea zadarnic, aşadar n-a fost mirat de acele cuvinte. Îngerul cu straie albe, cu chip strălucitor, se apropia de cei doi călători. “Vocea blîndă a lui Virgiliu orientează sufletul lui Dante, care parcă s-a oprit la reproşul dur împotriva trufaşilor lumii, într-o nouă dispoziţie psihologică şi stilistică, încheiată printr-un avertisment solemn la importanţa timpului: gîndeşte-te că ziua asta-n veci nu se mai întoarce! Apariţia îngerului în plină lumină a zilei consacră clipa cea mai solemnă a expediţiei lui Dante în Purgatoriu, fiindcă el este eliberat de cel dintîi păcat, care stă la rădăcina celorlalte şi coincide cu momentul cel mai elevat al cîntului, «unde seninătatea puţinelor lucruri din care se compune îngerul – haina albă, mişcarea braţelor în acelaşi timp cu mişcarea aripilor, un chip pe care Poetul nu-l poate descrie şi îl compară cu tremurul stelei de dimineaţă – înfăşoară sufletul lui Dante în taina fericită a Paradisului. Nu există nici o descriere efectivă, căci orice amănunt perceput de ochi se contopeşte muzical cu ideea de frumuseţe; iar acea mişcare modulată dezvăluie, dintr-o depărtare profundă, ideea bunătăţii paterne care întîmpină sufletul penitent» (Marzot)” (E.A. Panaitescu). “Imaginea îngerului, îmbrăcat în alb de sus pînă jos (semn de candoare şi umilinţă), de o luminozitate matinală, făcută din graţie şi distincţie, ne rămîne imprimată în minte: supleţea şi solemnitatea (...) creează o sinteză vizuală şi psihologică de mare prospeţime şi intensitate. Reprezentarea îngerului provine din textele biblice, cu numeroşi mesageri trimişi din ceruri evreilor, care se caracterizează ba prin strălucire, ba prin blîndeţea gesturilor, a fiinţei: dar putem recunoaşte şi imagini noi, de parcă Dante ar fi trecut totul prin filtrul poeziei stilnoviste” (T. Di Salvo).

            91. Le braccia aperse, e indi aperse l’ale;
disse: «Venite: qui son presso i gradi,
e agevolemente omai si sale.

94. A questo invito vegnon molto radi:
o gente umana, per volar sù nata,
perché a poco vento così cadi?».

            «Şi-a deschis braţele, iar apoi şi-a desfăcut aripile; a zis: ‘Veniţi: aici aproape sînt treptele şi de-acum urcaţi cu uşurinţă. La această invitaţie ajung foarte puţini, vai, specie omenească, născută pentru a zbura pe sus, de ce te prăbuşeşti la o mică adiere?’» (v. 91-96). Îngerul şi-a desfăcut braţele şi aripile, îndemnîndu-i să înainteze şi arătîndu-le scara către cercul următor, unde se răzbea mai uşor. Din păcate nu multe suflete ajung pînă la acest îndemn, căci oamenii, destinaţi să zboare spre ceruri, se lasă învinşi de adierea moale a trufiei, care îi doboară. “Şi această deschidere a braţelor şi a aripilor face parte din ceremonialul liturgic, iar îngerul este tot mai mult asimilat cu preotul care efectuează, în faţa publicului de credincioşi, sfînta ceremonie. (...) Continuă şi aici gustul figurativ care, în acest cerc, l-a văzut pe Dante oprindu-se la o dublă serie de imagini” (T. Di Salvo).

            97. Menocci ove la roccia era tagliata;
quivi mi batté l’ali per la fronte;
poi mi promise sicura l’andata.

100. Come a man destra, per salire al monte
dove siede la chiesa che soggioga
la ben guidata sopra Rubaconte,

103. si rompe del montar l’ardita foga
per le scalee che si fero ad etade
ch’era sicuro il quaderno e la doga;

            «Ne-a dus unde era stînca tăiată: aici mi-a atins cu aripile fruntea; apoi mi-a promis călătorie sigură. Cum pe mîna dreaptă, spre a urca la munte, unde stă biserica păzind peste Rubaconte bine cîrmuita cetate, se înmoaie urcuşul abrupt pe treptele ce s-au făcut în vremea cînd sigure erau registrele şi măsurătorile» (v. 97-105). Îngerul i-a condus pe cei doi spre o spărtură în stîncă şi i-a şters lui Dante, cu aripile, un P de pe frunte. Treptele care-i aşteptau erau ca acelea pe care se urcă, din Florenţa, spre San Miniato, pe la podul Rubaconte. Scările florentine – care întrerup urcuşul abrupt şi-l fac mai blînd – au fost construite odinioară, pe cînd nu se falsificau registrele publice şi unităţile de măsură ale comercianţilor. “Scara abruptă, tăiată în stîncă, îi aminteşte lui Dante de treptele care duc de la Florenţa la biserica San Miniato al Monte, pe partea cu podul Rubaconte, numit apoi podul delle Grazie, care îşi datora primul nume faptului că a fost începută construcţia sa în 1237, sub conducerea unui podestà numit Rubaconte di Mondello. Reapare în sufletul lui Dante un motiv polemic împotriva cetăţii sale, spre care a lansat deja expresia ironică bine cîrmuită şi în legătură cu care aminteşte două episoade de corupţie. Protagonistul celui dintîi a fost Nicola Acciaioli, prior în bimestrul 15 august-15 octombrie 1299, cînd a contribuit la dispariţia unor acte sau registre judiciare, cu documente dintr-un proces împotriva lui podestà Monfiorito da Padova (vezi Compagni, Cronica I, 19). În al doilea episod, petrecut în 1283, un anume Donato dei Chiaramontesi, împuternicit să vîndă sare către cetăţeni, primea sarea după greutăţile regulate, dar o repunea în comerţ după trucarea măsurătorilor, micşorînd aşadar cantitatea, pentru a vinde mai departe surplusul în folos propriu. Pînă la urmă a fost descoperit şi condamnat” (E.A. Panaitescu).

            106. così s’allenta la ripa che cade
quivi ben ratta da l’altro girone;
ma quinci e quindi l’alta pietra rade.

109. Noi volgendo ivi le nostre persone,
'Beati pauperes spiritu!' voci
cantaron sì, che nol diria sermone.

            «aşa se potoleşte rîpa ce se prăvale aici tare abrupt din celălalt cerc; dar pe o parte şi alta te-atinge piatra. Noi pornind într-acolo cu persoanele, ‘Beati pauperes spiritu!’ au cîntat nişte voci, cum n-ar putea reda vorba umană» (v. 106-111). În timp ce poeţii urcau spre cercul următor, o voce suavă a intonat cîntecul Fericiţi cei săraci cu duhul, care a răsunat într-un mod impresionant. “Cuvintele şi gestul îngerului, însoţite de comentariul îndurerat al lui Dante (v. 94-96) au îndeplinit unul din numeroasele ritualuri liturgice din Purgatoriu, ritul de absolvire, după impositio, impunerea din partea îngerului portar şi executio, executarea expiatoare. Dar încheierea se află în acea voce misterioasă, care se aude pe neaşteptate şi, la epilogul întîmplării, se desprinde viguros în atmosfera trepidantă a sufletelor, rămîne acolo îndelung, ca obiect de reflecţie, care iniţiază cîntecul beatitudinii, ce-l va însoţi pe Dante spre lumea sufletelor sfinte. Prima dintre fericirile evanghelice (Matei 5, 3) trebuie înţeleasă ca îndemn spre umilinţă şi dispreţuirea bunurilor pămînteşti. Întrucît în toate celelalte cercuri va fi mereu un înger care cîntă despre fericire, nu avem motiv să credem că aici cîntă penitenţii sau mai mulţi îngeri: voci este doar «un plural stilistic» (D’Ovidio)” (E.A. Panaitescu).

            112. Ahi quanto son diverse quelle foci
da l’infernali! ché quivi per canti
s’entra, e là giù per lamenti feroci.

115. Già montavam su per li scaglion santi,
ed esser mi parea troppo più lieve
che per lo pian non mi parea davanti.

            «Vai, ce diferite-s aceste porţi de cele infernale! fiindcă aici prin cîntece se intră, iar acolo jos prin strigăte groaznice. Deja urcam pe treptele sfinte şi îmi părea a fi mult mai sprinten decît înainte, pe partea de la şes» (v. 112-117). Trecătorile din Purgatoriu erau foarte deosebite de cele din Infern. Dincolo se cobora în mijlocul urletelor de suferinţă, pe cînd aici se urcă printre cîntece de slavă. Dante simţea deja că înaintează cu mai multă uşurinţă. “Treptele sînt sfinte întrucît conduc spre sfinţenie, prin intermediul unui proces de suferinţă şi osteneală eliberatoare” (T. Di Salvo).

            118. Ond’ io: «Maestro, dì, qual cosa greve
levata s’è da me, che nulla quasi
per me fatica, andando, si riceve?».

            «La care eu: ‘Maestre, spune-mi, ce povară s-a ridicat de pe mine, că mergînd nu simt aproape deloc osteneala?’» (v. 118-120). Poetul s-a mirat cum de ascensiunea sa a devenit tot mai uşoară. “Lucrul este considerat nefiresc, pentru că urcuşul normal devine tot mai greu” (Chiavacci Leonardi).

            121. Rispuose: «Quando i P che son rimasi
ancor nel volto tuo presso che stinti,
saranno, com’ è l'un, del tutto rasi,

124. fier li tuoi piè dal buon voler sì vinti,
che non pur non fatica sentiranno,
ma fia diletto loro esser sù pinti».

            «A răspuns: ‘Cînd P-urile ce ţi-au mai rămas pe chip aproape stinse vor fi cu totul şterse, picioarele îţi vor fi aşa conduse de buna-voinţă, că deloc nu vor simţi truda, ci încîntare va fi să înainteze’» (v. 121-126). Virgiliu l-a asigurat că, după ce i se vor şterge şi celelalte P-uri de pe frunte, ascensiunea va deveni o adevărată bucurie. “Este limpede antiteza etic-conceptuală dintre urcuşul purgatorial şi cel pămîntesc: primul indică un proces de efectivă eliberare de păcat, se precizează şi pe plan fizic printr-o tot mai mică apăsare a greutăţii, a obstacolelor ce împiedică voinţa de a acţiona în sens pozitiv; al doilea, în schimb, creează o tot mai mare apăsare” (T. Di Salvo).

            127. Allor fec’ io come color che vanno
con cosa in capo non da lor saputa,
se non che ‘ cenni altrui sospecciar fanno;

            «Atunci am făcut precum aceia ce umblă avînd pe cap ceva ce nu ştiu, doar semnele altora îi fac să bănuiască» (v. 127-129). Dante, mirat de cuvintele lui Virgiliu, şi-a ridicat mîna pentru a verifica literele imprimate pe fruntea sa. “Cîntul se încheie cu un detaliu realist, un mic tablou de mimică zîmbitoare, în care se dizolvă tensiunea treptat acumulată în reprezentarea dramatică a trufiei: nu un moment inutil, ci un element important din punct de vedere structural, fiindcă îl readuce pe cititor, cu un pasaj uman şi familiar, spre dispoziţia senină şi blîndă a Purgatoriului. Ne place să-l vedem pe Dante că, încă neîncrezător în acţiunea Harului asupra sa, îi caută semnele vizibile, iar Virgiliu zîmbeşte la această ultimă slăbiciune şi zîmbeşte de asemeni cititorul, văzîndu-l pe Poet dispus să-şi pună în lumină propria naivitate amuzantă” (E.A. Panaitescu). “Gestul copilăros făcut de Dante – la care Virgiliu, ca o mamă, zîmbeşte – sugerează indirect, şi de aceea mai puternic, felul în care el, după ce a învins trufia, îşi redobîndeşte simplitatea tipică pentru cei umili. Figura copilului este cea pe care marele poet o alege dinadins pentru sine însuşi în călătoria din lumea de apoi” (Chiavacci Leonardi).

            130. per che la mano ad accertar s’aiuta,
e cerca e truova e quello officio adempie
che non si può fornir per la veduta;

133. e con le dita de la destra scempie
trovai pur sei le lettere che ‘ncise
quel da le chiavi a me sovra le tempie:

136. a che guardando, il mio duca sorrise.

            «aşa că mîna se străduie să afle şi caută şi dibuie şi acea muncă o face de n-o poate oferi vederea; cu degetele din dreapta răsfirate am găsit doar şase litere întipărite de acela cu cheile pe mine, peste tîmple: văzînd acestea, călăuza mea a zîmbit» (v. 130-136). Călătorul s-a străduit, cu ajutorul mîinii, să recunoască semnele pe care nu le putea zări. A constatat, surprins, că i-a dispărut un P, dintre cele şapte litere care i-au fost înscrise de îngerul portar. Virgiliu, văzîndu-i mirarea, a zîmbit. “Observaţi marea precizie cu care sînt descrise situaţia şi gestul, pînă în detalii (şi caută şi dibuie), pe care terţina următoare le completează. Mişcarea mîinii este urmărită, ca orice alt fapt din universul sensibil, cu acea atenţie exclusivă ce caracterizează întregul stil dantesc” (Chiavacci Leonardi). “Aici contrastul dintre limită şi nelimitare, între finit şi infinit nu creează o dureroasă viziune pesimistă, ci se concentrează într-un final zîmbitor” (T. Di Salvo).



Laszlo Alexandru
(nr. 9, septembrie 2016, anul VI)