Lectura lui Dante. Despre decăderea Italiei (Purgatoriu XIV) În faţa altor păcătoşi. Toscana – sălaş de bestii: porci jegoşi, potăi laşe, vulpi pline de înşelătorii. Indignarea lui Guido del Duca. Evocarea spiritelor măreţe din trecut. Alte exemple de invidie pedepsită. Concluzia morală a lui Virgiliu. 1. «Chi è costui che ‘l nostro monte cerchia «‘Cine-i acesta care muntele nostru-l înconjoară, înainte ca moartea să-l ia în zbor şi deschide ochii după plac şi-i închide?’. ‘Nu ştiu cine e, dar ştiu că nu e singur: întreabă-l tu că-i stai mai aproape şi cu blîndeţe, încît să vorbească, primeşte-l’» (v. 1-6). Pe neaşteptate s-au auzit vocile a doi invidioşi cusuţi la ochi, care se întreabă cine-i omul viu care trece prin Purgatoriu. Unul l-a îndemnat pe celălalt să intre în vorbă cu Dante, dar cu prudenţă, pentru a-l determina să le răspundă. “Fără pauză şi cu un debut neaşteptat, care elimină separarea dintre un cînt şi altul, într-o prelungire narativă legată de continuitatea atmosferei impregnate de lividitatea stîncii, de care se sprijină, aproape lipindu-se de ea pînă la indistincţie sufletele acoperite cu o manta grosolană, începe acest cînt cu o conversaţie între două duhuri despre care vom afla curînd că sînt doi nobili din Romagna. Contribuie la naturaleţea debutului şi condiţia de orbi a duhurilor: ele nevăzînd, nu-şi dau seama cine este omul viu, pe care l-au auzit doar în replicile schimbate cu Sapìa. Curiozitatea de-a cunoaşte îi împinge să-şi comunice întrebările, uimirile” (T. Di Salvo). “Vorbeşte Guido del Duca degli Onesti, membru al unei familii nobile din Ravenna. Despre el avem puţine informaţii: a fost ghibelin şi a ocupat funcţia de judecător la Faenza, Rimini şi în alte localităţi din Romagna. A murit în jurul anului 1250. Duhul care-i răspunde este al lui Rinieri dei Paolucci, nobil guelf din Forlì. A fost podestà la Faenza, Parma, Ravenna şi în alte oraşe din Italia centrală şi a participat activ la luptele politice care au frămîntat Romagna pînă la moartea lui (1296)” (E.A. Panaitescu). 7. Così due spirti, l’uno a l’altro chini, «Astfel două spirite, unul spre altul aplecate, vorbeau de mine acolo, pe mîna dreaptă; apoi şi-au ridicat feţele, pentru a-mi vorbi, şi unul a zis: ‘Vai, suflete care înfipt în trup încă spre cer te-ndrepţi, te rugăm să ne mîngîi şi să ne spui» (v. 7-12). Dante a constatat că doi penitenţi vorbeau despre el. Apoi şi-au înălţat chipul orb spre călător şi, pe un ton curtenitor, unul dintre aceia a intrat în vorbă. “Metafora sufletului care înfipt în trup stă ca legat şi încarcerat îi aparţine limbajului creştin şi este legată de concepţia în care trupul şi sufletul sînt unite, după păcatul originar, într-un raport de contrast, de violenţă implicită sau explicită. Şi întrucît în lumea de apoi se ajunge doar cu sufletul, faptul că aici, în Purgatoriu, există un om viu, cu trup şi suflet, stîrneşte uimirea ca în faţa unui lucru excepţional, datorat puterii divine, semnul unui privilegiu, al harului” (T. Di Salvo). “În liniştea încărcată încă de accentele polemice împotriva sienezilor, lansate de Sapìa, se deschide, fără vreun preludiu, un dialog care ne include imediat în clima de mare sensibilitate. (...) În acest sens, cele două cînturi dedicate invidioşilor, pe lîngă faptul că aparţin unui decor identic, pe un fundal figurativ opac, aspru şi care totodată îndeamnă la compătimire, se nasc dintr-o concepţie dramatică unitară, fiindcă izbucnirea de elocinţă şi oratorie din cîntul XIV, după acest debut lent, se propune ca rezultat firesc al unei teme şi al unui dialog deja lansat în cîntul precedent, cu o atentă gradualizare a efectelor şi a accentelor” (E.A. Panaitescu). 13. onde vieni e chi se’; ché tu ne fai «de unde vii şi cine eşti; fiindcă ne uimeşti aşa de mult prin harul ce ţi s-a dat ca o faptă nemaivăzută’. Iar eu: ‘La mijlocul Toscanei este un rîuleţ născut în Falterona şi cursul de-o sută de mile nu-i ajunge» (v. 13-18). Guido del Duca era curios să afle identitatea lui Dante. Poetul i-a răspuns indirect, amintind cursul unui rîu important, care străbate Toscana. “Să se observe această tehnică dantescă de-a situa persoana fie în cadrul familiei (ca în cazul lui Farinata: cine ţi-au fost înaintaşii?), fie în cadrul cetăţii de origine. Apartenenţa la grup, la clan, la cetate era elementul de calificare, mai mult decît numele, iar medievalul nu se putea concepe decît într-un mediu familial şi social, urban sau regional. Cercetarea personalităţii şi a valorilor sale, care se plasează în interiorul individului şi-l disting şi-l fac protagonistul care se mişcă singur prin lume, este un lucru absolut modern, ale cărui origini se regăsesc în civilizaţia umanistă” (T. Di Salvo). “Rîul care se scurge şerpuitor pe atîtea mile, tăind în două Toscana, şi care aici nu este precizat cu numele, este Arno. Descrierea, aproape obiectiv narativă, în curînd se va încărca de indignare politică: de aici cele două verbe, spaziare şi saziare care înalţă tonul pasajului şi deplasează subiectul de la Arno sau de la Toscana, la condiţia şi situaţia morală a Florenţei: văzută ca o putere politică în curs de extindere (spazia), marcată de aviditate şi de incapacitatea de-a potoli poftele cetăţenilor săi (nol sazia)” (T. Di Salvo). 19. Di sovr’ esso rech’ io questa persona: «De la el mi-aduc această persoană: să vă spun cine sînt ar fi vorbă-n zadar, căci numele încă nu-mi răsună tare’. ‘Dacă-ţi prind bine înţelesul cu mintea’, mi-a răspuns atunci cel ce-a grăit primul, ‘vorbeşti de Arno’» (v. 19-24). Călătorul venea de pe ţărmul rîului toscan. Ar fi fost inutil să îşi spună numele în faţa păcătoşilor, fiindcă nu era încă faimos în lumea celor vii. Interlocutorul a vrut să se asigure că a înţeles corect gîndul vorbitorului şi că se referea într-adevăr la rîul Arno. “Dante nu-şi comunică numele, nu atît fiindcă, în anul cînd îşi închipuie că face călătoria, încă nu răsuna tare de faimă, ci pentru că nu vrea să distragă atenţia sa şi pe a noastră cu o informaţie episodică, fiind cu totul concentrat pe imaginea care-i apasă sufletul: condiţia tristă a Toscanei. (...) Sapegno, în schimb, subliniază că în cuvintele lui Dante «există un ton de detaşare, de parcă s-ar forţa să-şi adapteze atitudinea la aceea cu care duhurile din Purgatoriu privesc lucrurile lumeşti... Întîlnirile cu Oderisi şi Sapìa au predispus sufletul lui Dante la această atitudine de contemplare înaltă şi severă a experienţelor pămînteşti, care aici se completează şi se profilează în termeni mai concreţi şi cu o sporită accentuare dramatică, în contact cu o împrejurare care se referă mai îndeaproape la viaţa şi moartea pelerinului»” (T. Di Salvo). 25. E l’altro disse lui: «Perché nascose «Iar celălalt i-a zis: ‘De ce-a ascuns ăsta numele rîului, cum face omul cu lucrurile groaznice?’. Iar umbra care a fost aşa întrebată a răspuns astfel: ‘Nu ştiu; dar pe merit numele acelei văi trebuie să piară; căci de la-nceputul său, unde-i atît de înalt muntele stîncos de care s-a rupt Peloro, încît doar în puţine locuri depăşeşte acel semn» (v. 25-33). Celălalt păcătos s-a mirat că poetul nu le-a dezvăluit direct numele apei de pe malul căreia venea. Dar primul i-a dat dreptate: valea rîului Arno nu merita să fie pomenită, fiindcă era copleşită de vicii şi păcate, de la izvoarele sale, din Munţii Apenini (de care s-a desprins violent Muntele Peloro, în dreptul strîmtorii Messina) şi pînă la locul de vărsare. “Dante în versul 32 face aluzie la o tradiţie de origine clasică, după care Sicilia s-a desprins de peninsulă după un cutremur” (E.A. Panaitescu). “Imaginaţia dantescă, în momentele apocaliptice, se încarcă de tonalităţi biblice; iar poetul, aşa cum n-a ezitat să ceară ca insulele care blochează Arno la vărsare să-i înece pe toţi locuitorii din Pisa, vinovaţi că i-au ucis prin înfometare pe copiii şi nepoţii inocenţi ai contelui Ugolino, astfel nu are îndoieli aici şi ar vrea să-i vadă pe toţi pierind. Parcă răul s-a înrădăcinat în anumite regiuni şi nu se poate acţiona împotriva acestora altfel decît distrugîndu-le complet, aşa cum Dumnezeul biblic a făcut cu Sodoma şi Gomora” (T. Di Salvo). 34. infin là ‘ve si rende per ristoro «pînă acolo unde se restituie ceea ce uscă cerul din apa mării, de unde au rîurile ceea ce curge-n ele, virtutea de toţi e alungată ca o năpîrcă, ori dintr-un blestem al locului, ori din ticălos nărav care-i îndeamnă: şi-au pocit în asemenea hal apucătura locuitorii din mizerabila vale, de parcă Circe i-a scos la păscut» (v. 34-42). La locul de vărsare, Arno hrăneşte marea, de unde apoi soarele reia apele evaporîndu-le. De-a lungul întregului curs al rîului, oamenii de pe maluri sînt de o ticăloşie rară, care fie le-a fost transmisă prin blestem, fie este inerentă felului lor de-a fi. Ei par să fi căzut efectiv sub influenţa vrăjitoarei Circe, care i-a hrănit cu ierburile sale blestemate. “Poetul, pentru a indica starea de abjecţie în care au decăzut populaţiile de pe malul rîului Arno, aminteşte transformarea în porci a tovarăşilor lui Ulise, realizată de vrăjitoarea Circe cu ajutorul farmecelor (la păscut), reluînd legenda homerică prin intermediul lui Virgiliu (Eneida VII, v. 10-20), Horaţiu (Epistole I, II, v. 23-26), Ovidiu (Metamorfoze XIV, v. 248 sqq.)” (E.A. Panaitescu). 43. Tra brutti porci, più degni di galle «Printre porci jegoşi, mai demni de ghindă decît de altă hrană omenească, îşi desface mai întîi cursul sărăcăcios. Potăi găseşte apoi, venind în jos, ce mîrîie fără zăbavă şi de la ele-şi întoarce scîrbită botul» (v. 43-48). La început apa din Toscana curge printre porci nespălaţi; apoi dă peste javre care doar mîrîie şi de ele se îndepărtează dezgustată. “Prima porţiune din Arno curge prin zona muntoasă din Casentino, ai cărei locuitori sînt prezentaţi ca porci jegoşi, fie pentru a face aluzie la condiţiile lor de viaţă primitive, fie pentru că se ocupau mai ales cu creşterea porcilor. După alţi comentatori, însă, definirea ar deriva de la castelul Porciano (la poalele muntelui Falterona, locuinţa unei ramuri a conţilor Guidi” (E.A. Panaitescu). “Potăi sînt aretinii, «fiindcă potăile sînt cîini mici, care mai mult latră, şi astfel zice că sînt aretinii, mai tari la ţîfnă decît la putere» (Buti). Valea rîului Arno, lîngă Arezzo, face un ocol mare spre occident, formînd Valdarno superior” (E.A. Panaitescu). “Imaginea vrea să prezinte curba mare pe care rîul Arno o face lîngă Arezzo, întorcîndu-se spre nord-vest, fără a trece prin oraş. Rîul aşadar se îndepărtează cu dispreţ, ca un animal care-şi întoarce botul de la ceva scîrbos” (Chiavacci Leonardi). 49. Vassi caggendo; e quant’ ella più ‘ngrossa, «Merge căzînd; şi cu cît se îngroaşă blestemata şi nenorocita groapă, cu atît găseşte mai multe javre devenite lupi. Coborîtă apoi prin rîpe-ntunecate, găseşte vulpile pline de înşelătorii, ce nu se tem de vicleşuguri care să le răzbească» (v. 49-54). Rîul înaintează şi creşte, dînd peste lupi, în locul potăilor. Apar pe urmă vulpile făţarnice. “Cîinii aretini lasă locul florentinilor, «care ca lupi înfometaţi amintesc de zgîrcenie şi de agoniseala cu orice preţ, prin violenţă şi furtişag şi supunerea vecinilor» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Rîul Arno, după ce-a băltit prin rîpe-ntunecate în Valdarno inferior, ajunge la Pisa, ai cărei locuitori sînt comparaţi «cu vulpile din cauza ticăloşiei; căci pisanii sînt vicleni şi prin şiretenia lor, mai mult decît prin forţa lor, se descurcă în faţa vecinilor» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Vulpile (să se remarce apropierea: vulpi viclene) sînt pisanii, şarlatani, foarte pricepuţi în a ţese planuri făţarnice şi subtile. În denumirea care coincide cu respingerea efectivă, găsim un ecou al conflictelor comunale, ce i-au despărţit de-a lungul secolelor pe florentini de pisani. Cei dintîi s-au temut mereu de şiretlicurile celor din urmă şi au fost atît de neîncrezători, încît a devenit un proverb judecata lor că e mai bine să ai mortul în casă decît pisanul la uşă” (T. Di Salvo). “Aici se încheie reprezentarea etico-geografică – marcată de sentimentul omului jignit şi îngrijorat – a unei văi întregi populate de oameni care printr-un fel de blestem al locului au suferit un proces de metamorfoză animalică, sfîrşită în degradarea oamenilor pînă la nivelul de animale purtătoare de defecte şi violenţă: murdari ca porcii, josnici, feroci, perfizi. Tendinţa (prezentă în bestiariile pe care medievalii le-au preluat din clasicism) de-a transfera asupra animalelor calităţile sau defectele oamenilor se află la Dante încă din cîntul I al Infernului şi are ecouri în alte pasaje ale poemului. Este legată de mentalitatea medievală care, în cadrul civilizaţiei ţărăneşti, găsea şi stabilea legături între oameni şi animale, mai ales cele domestice, cu care erau numeroase relaţii de convieţuire sau ostilitate; poate că a existat într-un timp mitic o simbolică sau reală simbioză între oameni şi animale, după care s-a fixat printre fiinţele umane în norme comportamentale, în caractere inclusiv morale. Bestiariile, pînă la urmă, au definit în forme literar şi figurativ stabile şi persuasive aceste caractere şi le-au utilizat în scopuri didascalice. Printre bestiariile care au putut fi văzute şi consultate de Dante amintim Bestiario moralizzato, text italian din sec. al XIII-lea, şi un Bestiar de amor francez, din acelaşi secol. Animalele simbolice apăreau în toate frescele şi tablourile care înfăţişau, acasă şi la biserică, viaţa omului medieval” (T. Di Salvo). 55. Né lascerò di dir perch’ altri m’oda; «Nu-mi voi opri vorba fiindcă altul mă ascultă; şi bine va fi pentru acesta să-şi amintească de ceea ce duh adevărat îmi arată» (v. 55-57). Guido del Duca şi-a continuat prezentarea morală a Toscanei medievale, cu toate că era auzit de Dante. Dar poate că sinteza morală îi va fi utilă călătorului pentru cunoaşterea adevărului. “Acum se trece de la tema apocaliptică a metamorfozei la cea profetică: scena se concentrează pe episoade, numai florentine, de ferocitate. Iar tabloul precedent are rolul de ramă pentru situaţia de luptă aprigă şi nemiloasă care se poartă la Florenţa, în coerenţă cu degradarea animalică a văii şi cu regresia omenirii la sălbăticie. (...) Scena, care la început i-a văzut în centrul său pe doi romagnoli şi lăsa impresia că va concentra atenţia lui Dante pe împrejurările socio-politice din Romagna – profitînd de situaţia că poetul n-a numit în termeni precişi rîul Arno şi valea sa – se deplasează şi se concentrează pe Florenţa: interesul predominant nu este aţintit asupra celor din Romagna, ci este al cetăţeanului florentin care, exilat şi pelerin în lumea de apoi, trece în revistă cu asprime obiceiurile şi modul de-a fi ale cetăţii sale” (T. Di Salvo). 58. Io veggio tuo nepote che diventa «Îl văd pe nepotul tău cum devine vînător de lupi, pe malul asprei ape, şi pe toţi îi îngrozeşte. Le vinde carnea încă vie; pe urmă-i ucide ca fiara bătrînă; pe mulţi de viaţă, iar pe sine de onoare se lipseşte» (v. 58-63). Guido del Duca i s-a adresat direct lui Rinieri dei Paolucci: nepotul acestuia va deveni vînător feroce de lupi, la Florenţa. Multora le va lua viaţa, iar pe sine se va dezonora prin nedreptăţile şocante pe care le va comite. “Îl văd pe nepotul tău: Fulcieri da Calboli a ajuns podestà la Florenţa în 1303 şi, pentru a-şi păstra postul dincolo de termenul stabilit de şase luni, s-a făcut instrumentul politic al Negrilor împotriva Albilor şi a ghibelinilor. Villani într-un pasaj din Cronica sa (VIII, 59) îl defineşte ca «om feroce şi crud», înşirînd numele cetăţenilor florentini pe care, deşi nevinovaţi, i-a condamnat la moarte, pentru a obţine sprijinul Negrilor: le vinde carnea încă vie. În versurile 43-54 istoria a devenit «o poveste actuală cu animale sălbatice, unele murdare, altele feroce, altele viclene» (Grabher): această poveste îşi găseşte completarea normală în prevestirea nenorocirilor publice, într-o dezvăluire tragică şi barbară, unde efectul poetic stă în prevestirea (îl văd) făcută de un orb, drept care dobîndeşte parcă intensitatea provenită dintr-o viziune interioară” (E.A. Panaitescu). 64. Sanguinoso esce de la trista selva; «Însîngerat iese din josnica pădure; aşa o lasă-n urmă, că nici peste o mie de ani nu reînfloreşte ca odinioară’» (v. 64-66). Sălbaticul Fulcieri va pleca şiroind de sînge din Florenţa, iar cetatea nu-şi va mai regăsi niciodată faima după asemenea atrocităţi. “Aici dispreţul este depăşit de oroare, iar dezlănţuirea polemică de la început se schimbă într-o contemplare rătăcită, unde imaginile se aglomerează, toate impregnate de blestemăţii, în acea furtunoasă, ermetică atmosferă de Apocalipsă. În tablou predomină figura nemiloasă a vînătorului care, comparat cu o fiară bătrînă, se îndepărtează sătul după măcel” (C. Grabher). 67. Com’ a l’annunzio di dogliosi danni «Cum la vestea groaznicelor pierderi se tulbură la chip cel ce-ascultă, de oriunde pericolul pîndeşte, aşa văzut-am eu pe celălalt duh, ce stătea întors s-audă, mîhnit şi-ndurerat, după ce i-a priceput vorba» (v. 67-72). Interlocutorul lui Guido a rămas tulburat de prevestirile îngrozitoare pe care le-a auzit. “Rinieri aici nu e atît ruda vînătorului, a acelui feroce podestà care a răvăşit şi a însîngerat Florenţa: este, într-un fel, prin tristeţea îngrijorată, prin îngîndurarea în care se adînceşte, o cutie de rezonanţă, un fel de cor ce comentează, fie şi prin tăcere, cuvintele protagonistului, măsoară şi cîntăreşte dimensiunea lor sălbatică şi consecinţele înfiorătoare” (T. Di Salvo). 73. Lo dir de l’una e de l’altra la vista «Cuvintele unuia şi vederea altuia mi-au deschis rîvna de-a le şti numele şi i-am întrebat aşa cum i-am rugat» (v. 73-75). Vorbele impresionante rostite de Guido şi efectul lor întipărit pe chipul lui Rinieri l-au împins pe Dante să li se adreseze curtenitor, pentru a-i cunoaşte. “Este o lecţie de comportament civilizat, însă dată în mod lejer, cu amabilitate: reproşul este însoţit de un fel de clipire conştientă din ochi” (T. Di Salvo). 76. per che lo spirto che di pria parlòmi «drept care spiritul ce-ntîi mi-a vorbit a reînceput: ‘Tu vrei să mă înduplec a-ţi face ţie ceea ce tu nu vrei a-mi face mie. Dar întrucît Domnul vrea ca-n tine atîta har să lucească, nu-ţi voi ascunde nimic; află dar că sînt Guido del Duca» (v. 76-81). Penitentul a constatat că Dante le solicita ceea ce el însuşi n-a vrut să le ofere: dezvăluirea identităţii. În ciuda acestei situaţii, i s-a destăinuit cu mărinimie. “Mărturisirea invidiei este precisă chiar şi în motivaţiile sale: păcatul de invidie apare atunci cînd privilegiul, binele, inclusiv social, al celorlalţi este resimţit ca un rău împotriva ta şi de aceea este respins prin atitudini care merg de la duşmănia neputincioasă la acţiunea perversă. Ce anume l-a determinat pe Dante să-l considere invidios pe Guido nu ştim, aşa cum nu ştim de ce poetul a pus în gura unui invidios elogiul epocii cavalereşti. (...) Şi în Convivio I, 4, Dante i-a dat invidiei o explicaţie psihologică: «invidia este motiv de judecată greşită, fiindcă nu lasă raţiunea să argumenteze în favoarea lucrului invidiat: puterea de gîndire este atunci judecătorul care ascultă doar una dintre părţi»; în sentinţele sale el devine unilateral şi nedrept” (T. Di Salvo). 82. Fu il sangue mio d’invidia sì rïarso, «Mi-a fost sîngele aşa ars de invidie, că de-aş fi zărit om mulţumit, m-ai fi văzut livid. Din sămînţa mea asemenea paie secer: vai, specie umană, de ce pui inima acolo unde orice consort e exclus?» (v. 82-87). Guido a fost turbat de invidie împotriva celor din jurul său. O asemenea vină josnică i-a adus pedeapsa chinuitoare să stea orbeşte, avînd ochii cusuţi cu sîrmă, în aşteptarea mîntuirii. Oamenii sînt foarte necugetaţi, ei se luptă să obţină bunuri materiale, ce nu pot fi împărţite. Dar bunurile spirituale le aparţin tuturor, fără nici o rivalitate. “Bunurile pămînteşti, dacă sînt în proprietatea unei persoane, nu pot fi în acelaşi timp ale altcuiva: prezenţa unui proprietar o exclude pe a altora” (T. Di Salvo). “Guido del Duca, în apostrofa sa împotriva iubirii pentru bunurile pămînteşti recurge la un limbaj juridic, preluat dintr-o lege a Statutelor comunale de atunci, potrivit căreia dacă un cetăţean ocupa anumite funcţii, «consorţii» săi, adică membrii familiei, rămîneau excluşi” (E.A. Panaitescu). 88. Questi è Rinier; questi è ‘l pregio e l’onore «Acesta e Rinier; acesta-i fala şi onoarea casei de’ Calboli, unde nimeni nu i-a mai moştenit valoarea. Şi nu doar seminţia lui s-a pustiit, între Pad şi munte şi mare şi Reno, de binele necesar pentru adevăr şi-ndestulare» (v. 88-93). Guido i l-a prezentat lui Dante pe interlocutorul său, Rinieri, care a fost cinstea familiei Calboli. Din păcate, oamenii virtuoşi ca el au dispărut din Romagna. “De o parte un cavaler văzut, în mod apologetic, ca model de virtuţi cavalereşti, de altă parte moştenitorii săi cu numele, dar nu cu virtuţile. Debutează aici contrastul dintre un trecut (contemplat şi exaltat ca o vîrstă mitică şi virtuoasă, deja apusă) şi prezentul nemernic, mediocru, grosolan” (T. Di Salvo). “Este definită astfel Romagna, după graniţele ei geografice. Romagna este de fapt un cvadrilater, ale cărui margini sînt Padul la nord, Apeninul (munte) la sud, Adriatica (mare) la est şi rîul Reno la vest. Pentru acest mod perifrastic de-a desemna ţinuturile, în funcţie de graniţele lor, vezi V, 68-69; Par. IX, 25-27” (Chiavacci Leonardi). 94. ché dentro a questi termini è ripieno «căci între aceste hotare e aşa plin de ciulini veninoşi, încît orice s-ar face pentru a-l cultiva, deja e prea tîrziu pentru a-i stîrpi. Unde-s bunul Lizio şi Menard? Pier Traversaro şi Guido di Carpigna? Vai, romagnoli ce v-aţi făcut bastarzi!» (v. 94-99). Decăderea prezentului este opusă numelor glorioase din trecut, prin valorificarea celebrei strategii literare ubi sunt în cheie polemică, sarcastică. “Lizio di Valbona, Arrigo Manardi, Piero dei Traversari, Guido di Carpegna sînt nobili din Romagna care au trăit în secolul al XIII-lea” (E.A. Panaitescu). “Opoziţia este deja dură şi iremediabilă: intervenţiile, chiar dacă s-ar produce, ar fi tîrzii şi fără efect. Acolo unde odinioară domnea o societate nobiliară, ce tindea spre o viaţă trăită în adevăr şi-ndestulare (trăsături esenţiale ale civilizaţiei curteneşti), acum s-a înrădăcinat o societate făcută din şerpi, venin şi asprimi. Prin îndestularea corespunzătoare provensalului joie putem înţelege tot ceea ce, în termeni de civilizaţie, măsură, politeţe face plăcută existenţa, creează şi sprijină bucuria de a trăi: comportamentul cotidian, activităţile sărbătoreşti, recepţiile, curtenia etc.; poezia, muzica, dansul erau printre componentele îndestulării cavalereşti. Prin adevăr se înţelege acum ceea ce face parte din cercetarea minţii: activităţile intelectuale şi morale” (T. Di Salvo). 100. Quando in Bologna un Fabbro si ralligna? «Cînd va mai trăi la Bologna un Fabbro? cînd în Faenza un Bernardin di Fosco, vlăstar nobil din iarbă joasă? Nu te mira că plîng, toscanule, cînd mi-amintesc, pe lîngă Guido da Prata, de Ugolin d’Azzo, care-a trăit printre noi» (v. 100-105). Amintirea gloriei trecute l-a impresionat pe Guido pînă la lacrimi. “Fabbro dei Lambertazzi e dintr-o veche familie din Bologna şi a condus partidul ghibelinilor din Romagna pînă la moartea sa (1259). Bernardino di Fosco a fost om din Faenza cu origini modeste, care a ocupat funcţia de podestà la Pisa şi Siena” (E.A. Panaitescu). “Guido da Prata, în Faentino, a trăit între sfîrşitul sec. al XII-lea şi începutul sec. al XIII-lea. Ugolino d’Azzo, din familia nobilă toscană degli Ubaldini, a murit în 1232, după ce şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii în Romagna” (E.A. Panaitescu). 106. Federigo Tignoso e sua brigata, «Federigo Tignoso şi ceata lui, casa Traversara şi Anastagi (una şi alta rămase fără urmaşi), doamnele şi cavalerii, grijile şi bucuriile pe care le sădeau în noi iubirea şi curtenia, acolo unde inimile s-au ticăloşit» (v. 106-111). Este evocată îndestularea nobilă de odinioară. “Federigo Tignoso s-a născut probabil la Rimini şi a fost generos şi curtenitor, la fel ca şi ceata care-l înconjura. Ştim de existenţa acestor companii sau asociaţii cheflii şi aristocratice din societatea sec. al XIII-lea, de la istoricii şi scriitorii vremii; Dante însuşi face aluzie la ele în Inf., cîntul XXIX, v. 130. Pe vremea Poetului, două dintre cele mai puternice şi vechi familii din Ravenna, dei Traversari şi degli Anastagi, erau în plină decădere” (E.A. Panaitescu). “Aşa cum se întîmplă în alte pagini de intensă şi elegiacă – dar şi subtil polemică – evocare istorică a trecutului, acesta trăieşte şi se caracterizează mai mult prin aspectele negative, de care a fost înlocuit, decît prin identificarea clară şi precisă a motivelor şi temelor pozitive. Valoarea unor asemenea pagini despre Romagna este mai curînd poetică decît istorică” (T. Di Salvo). “Să se observe dispunerea în dublu chiasm (doamnele / cavalerii; grijile / bucuriile; iubirea / curtenia) a celor şase cuvinte ce definesc un întreg mod de viaţă, precum şi elanul muzical ritmic al celor două versuri, care contemplă frumoasele vremuri pierdute” (Chiavacci Leonardi). 112. O Bretinoro, ché non fuggi via, «Vai, Brettinoro, cum nu pieri că ţi s-a stins familia şi cu ea multă lume pentru a nu se nemernici? Bine face Bagnacaval că nu prăseşte; şi rău face Castrocaro, ba mai rău Conio, că se chinuie să fete asemenea conţi» (v. 112-117). Bertinoro ar trebui să dispară deja, căci a rămas fără nobleţea sufletească de odinioară a locuitorilor săi. Pe bună dreptate boierii din Bagnacavallo (un sat la cîţiva km. de Ravenna) nu mai au descendenţi, fiindcă aceştia nu s-ar mai ridica la înălţimea părinţilor. Greşesc familiile Castrocaro şi Conio, care dau naştere unor nobili degeneraţi. “Bertinoro, orăşel colinar între Cesena şi Forlì, era, pe vremurile despre care vorbeşte Dante, sub stăpînirea familiei Mainardi. Aceasta şi alte familii din localitate se întreceau pe atunci în curtenie. În oraş nu era nici un han şi fiecare locuitor se înghesuia să-l găzduiască pe străinul care ajungea acolo. La un moment dat a fost construită o coloană cu multe inele; inelul de care oaspetele îşi lega frîul calului corespundea unei familii; acesta era criteriul de selecţie. De o asemenea tradiţie, aşa dezinteresată, locuitorii erau foarte mîndri. Dar acum toate acestea nu mai există decît în amărăciunea amintirii ce însoţeşte o lume apusă” (T. Di Salvo). “Negarea vieţii, a continuităţii, este un semn al nobleţii: de aici acel bine face; dar şi rău face, aruncat la adresa celui care, în schimb, se încăpăţînează să genereze fii de la care nu te poţi aştepta decît la ticăloşie” (T. Di Salvo). 118. Ben faranno i Pagan, da che ‘l demonio «Bine vor face Pagani, după ce le va pieri diavolul; dar pentru asta nu le va rămîne amintirea neprihănită. Vai, Ugolin de’ Fantolin, sigur ţi-e numele, căci nu mai e aşteptat nimeni care, terfelind, să-l întunece» (v. 118-123). Cei din familia Pagani vor face binele doar după moartea celei mai ticăloase rude a lor: Maghinardo. Alt nobil, Ugolin, cu descendenţa în extincţie, poate sta liniştit, căci reputaţia nu-i mai este în pericol. “Familia Pagani, a boierilor de la Faenza, l-a avut în Maghinardo da Susinana pe cel mai groaznic reprezentant (demonul lor): chiar şi după moartea lui (1302), faima familiei va rămîne distrusă” (E.A. Panaitescu). “Ugolino dei Fantolini a fost un faentin din partidul guelf, stăpîn peste cîteva castele din Romagna, mort în 1278, lăsînd doi fii care au murit cîţiva ani mai tîrziu fără urmaşi” (E.A. Panaitescu). 124. Ma va via, Tosco, omai; ch’or mi diletta «Dar pleacă, toscanule, odată; că deja mi-e plînsul mai plăcut ca vorba, aşa mi-a strîns mintea povestea noastră’. Noi ştiam că acele suflete dragi ne aud plecînd; deci, tăcînd, ne dădeau încredere-n cărare» (v. 124-129). Monologul lui Guido s-a încheiat, sub emoţia puternică resimţită de vorbitor. Cei doi poeţi s-au îndepărtat în linişte. “Discursul ţinut în faţa lui Dante i-a strîns sufletul lui Guido, iar cu această imagine se încheie evocarea trecutului care, dintr-o perspectivă sentimentală, pare aşa departe. Acel trecut este un mit al sufletului, în care s-au înfăţişat spirite atît de nobile, aproape fără altă individualitate decît numele, nedobîndind o viaţă poetică, în virtutea sentimentelor care vibrează aici faţă de trecut şi prezent, proiectate mereu pe un sens universal al vieţii, unde în faţa răului există un vis etern, nostalgic, după binele inaccesibil” (C.Grabher). “Toscanule: aşa rămîne Dante pentru el (a spus de fapt că s-a născut pe malul rîului Arno); ceea ce contează pentru Guido nu este întîmplarea extraordinară a omului care trece viu prin tărîmul de dincolo – de la care să ceară rugăciuni, cum fac tovarăşii săi –, ci legăturile cu patria pămîntească; Toscana şi Romagna, geografic învecinate, apar de fapt aici ca înfrăţite de nenorocirea comună” (Chiavacci Leonardi). “Se reia motivul itinerariului, într-o linişte foarte sugestivă, plină de lucrurile dureroase spuse de Guido şi care, întrucît sînt copleşitoare, impresionează sufletul pelerinului; lucrurile pronunţate sînt atît de îngrozitoare, încît nu admit completări sau observaţii, ci doar concentrarea şi începerea unei acţiuni reparatoare, o reluare a călătoriei cu puteri care să li se poată opune celorlalte, devastatoare” (T. Di Salvo). 130. Poi fummo fatti soli procedendo, «Cînd am fost singuri mergînd, ca fulger a apărut, ce văzduhu-l despică, o voce venită din faţă zicînd: ‘Mă ucide cine mă prinde’ şi-a dispărut ca tunet ce se risipeşte, îndată ce noru-l străpunge» (v. 130-135). Rămaşi singuri, poeţii s-au confruntat deodată cu răsunetul unei voci, care le-a strigat o replică celebră şi a dispărut îndată. “Încep exemplele de invidie pedepsită care, spre deosebire de cele de caritate, sînt pronunţate cu voce tare, strigată: glasurile izbucnesc şi sfîşie liniştea cu putere ameninţătoare, stîrnind teamă, devenind semnul explicit al teribilei puteri divine care, fie şi pe neaşteptate, poate să intervină, să rupă, să sfîşie norii, să coboare din înălţimi ca fulgerul şi să izbească. Iar tăcerea în care se înfăşoară Dante, înainte de-a fi lovit de aceste voci, este ca o linişte religioasă, care se răspîndeşte şi se impune atunci cînd sîntem în aşteptarea intervenţiei înfricoşătoare a puterii divine” (T. Di Salvo). “Primul exemplu, care derivă din textul biblic, este al lui Cain care, după ce şi-a ucis fratele, i-a spus lui Dumnezeu: oricine mă va întîlni mă va ucide; oricine, din cauza delictului oribil pe care l-am comis, poate deveni executorul pedepsei cu moartea, la care m-am condamnat” (T. Di Salvo). 136. Come da lei l’udir nostro ebbe triegua, «Cum de ea auzul nostru s-a odihnit, iată alta cu-aşa mare zarvă, de parcă era tunetul ce-ndată urmează: ‘Eu sînt Aglaura ce-am împietrit’; şi atunci, pentru a mă strînge lîngă poet, spre dreapta mi-am dat şi nu în faţă pasul» (v. 136-141). A răsunat o altă voce invizibilă, strigîndu-şi replica, iar Dante s-a apropiat speriat de Virgiliu. “Al doilea exemplu aminteşte invidia Aglaurei, fiica lui Cecrops, regele Atenei, împotriva surorii ei Herse, iubită de Mercur; din pricina invidiei, ea a fost preschimbată în statuie împietrită de către zeu” (E.A. Panaitescu). 142. Già era l’aura d’ogne parte queta; «Deja se liniştise văzduhul în toate părţile; şi el mi-a zis: ‘Acela a fost căpăstrul aspru ce-ar trebui să-l ţină pe om în făgaşul său. Dar voi înhăţaţi momeala încît undiţa vechiului duşman la sine vă trage; şi puţin contează frîul sau îndemnul bun» (v. 142-147). După ce s-a aşternut liniştea, Virgiliu i-a oferit explicaţiile necesare. Exemplele amintite ar trebui să fie o învăţătură de minte pentru oameni, pentru a se evita păcatul de invidie. Dar fiinţele umane se lasă amăgite de chemările diavolului, de ispita bunurilor materiale. “Exemplele strigate aici ar trebui să constituie pentru oameni un avertisment dur şi ferm, pe care ar trebui să-l transpună într-un refuz ferm al invidiei: acesta este, pe plan moral, scopul exemplului. Pe de o parte e descurajator, înspăimîntă şi te cutremură, te face să te simţi mărunt şi mizerabil, pe de altă parte este edificator şi are puterea de a reda puterile şi de a-l face pe om să devină o persoană echilibrată şi sigură. Observaţi, de asemenea, prin utilizarea doctrinei în scopuri pedagogice, avertismentul că omul este o creatură mereu gata să se dezlănţuie, să încalce porunca legii: de aici nevoia, mai mult decît a unor elemente de descurajare, a unor intervenţii care să-l împiedice, ca nişte frîie sau zăbale, ce au puterea de-a face din om o creatură cu atît mai acceptabilă, cu cît este mai dispusă să urmeze o călăuză ce-l îndrumă şi-i impune scopurile sale” (T. Di Salvo). 148. Chiamavi ‘l cielo e ‘ntorno vi si gira, «Vă cheamă cerul şi-mprejur vi se roteşte, arătîndu-vă frumuseţile-i eterne, iar ochiul vostru tot în pămînt priveşte; de asta vă bate cel ce toate le discerne’» (v. 148-151). Cerurile (bunurile spirituale) se rotesc în jurul oamenilor şi-i îndeamnă să le admire frumuseţea veşnică. Dar păcătoşii îşi caută valori trecătoare, cu ochii în pămînt. De aceea sînt pedepsiţi de Dumnezeu, care pe toate le cunoaşte. “Observaţi această notă finală, atît de sugestivă, cu cerul care supraveghează de sus şi reprezintă fie un îndemn, fie o forţă contrară pentru plăcerile lumeşti şi efemere de pe pămînt. Imaginea este cosmică şi într-un fel sintetizează întregul episod. Oamenii (...), dacă vor să creeze o societate demnă de trai şi bucurie, unde să poată învăţa curtenia şi valoarea, nobleţea sentimentelor şi capacitatea de-a lua armele în apărarea credinţei şi a dreptăţii, dacă vor ca delincvenţii de teapa lui Fulcieri să nu mai existe şi lumea să nu mai fie măcelărită ca animalele, trebuie să înceapă din nou să admire frumuseţile cerului, să-şi propună idealurile mari şi generoase ale creştinismului şi să-şi conducă existenţa scurtă şi limitată după rotirea infinită şi cosmică a stelelor” (T. Di Salvo). Laszlo Alexandru |