 |
|||
 |
|||
|
Lectura lui Dante. Exemple de blîndeţe (Purgatoriu XV)
1. Quanto tra l’ultimar de l’ora terza «Cît apare între sfîrşitul celui de-al treilea ceas şi începutul zilei din spaţiul sferei, care mereu se zbenguie ca un copilaş, atît părea spre seară că i-a rămas soarelui din drumul său; asfinţit acolo, şi aici miez de noapte era» (v. 1-6). Dante şi Virgiliu s-au îndepărtat de invidioşi, în ultima parte a după-amiezii, cînd soarele mai avea trei ceasuri pînă să apună. Asfinţitul din Purgatoriu este raportat la ora din Italia, unde era noapte. “Dacă ţinem seama de împărţirea canonică a orelor zilei în prima, terza, sesta, nona, cu începere de la şase dimineaţa, Dante vrea să explice că distanţa parcursă de soare între ora şase şi nouă este egală cu cea pe care o are de parcurs pînă la apus: adică lipsesc trei ore şi, într-adevăr, în Purgatoriu începe după-amiaza (între orele 15 şi 18), care precedă seara. La antipozi, adică la Ierusalim, este ora trei noaptea, iar în Italia, unde Poetul se închipuie scriind şi care se găseşte la 45 grade longitudine occidentală de la Ierusalim, este miezul nopţii. Comparaţia dintre lumină şi copilaşul care se zbenguie le-a părut lipsită de rezonanţe lirice celor mai mulţi interpreţi. Chiar şi logic vorbind, semnificaţia glumei eterne a luminii nu pare evidentă la o primă lectură. Cea mai convingătoare explicaţie este poate oferită de criticul Porena, pentru care comparaţia din versul 3 «alătură comportamentul oscilant al copilaşului, care ba vrea ceva, ba nu vrea, face şi strică, faţă de oscilaţia nehotărîtă a soarelui, de-a lungul anotimpurilor, între un tropic şi celălalt». (...) Dar comparaţia, independent de interpretarea ei în termeni astronomici, se justifică în plan poetic, mai ales în măsura în care precedă tematica manifestării luminii, care va fi definitorie pentru cîntul de faţă. Lumina de fapt va apărea, în această pagină poetică din Purgatoriu, într-o constantă, aproape imprevizibilă mişcare, drept care analogia cu «zbenguiala» copilaşului este inspirată” (E.A. Panaitescu). 7. E i raggi ne ferien per mezzo ‘l naso, «Iar razele ne loveau drept pe nas, fiindcă am înconjurat aşa muntele, că deja mergeam spre apus, cînd mi-am simţit fruntea apăsată de sclipire mai mare ca-nainte, şi uluitoare îmi erau lucrurile nemaivăzute; la care mi-am ridicat mîinile peste sprîncene şi mi-am pus paravan, care de prea multă lumină păzeşte» (v. 7-15). Călătorii înaintau spre vest, iar soarele le bătea direct în obraz. Deodată o nouă sclipire, încă mai surprinzătoare, l-a orbit pe Dante. “Soarele înclinat spre apus se găsea chiar în faţa lor; ei, de fapt, învîrtindu-se în jurul muntelui tot spre dreapta, înaintau deja către occident. Să amintim că dimineaţa, cînd îşi încep drumul, cei doi poeţi se află pe latura orientală a muntelui (văd cum soarele răsare din mare). Dacă acum văd soarele la apus, înseamnă că au ocolit măcar un sfert din el” (Chiavacci Leonardi). “Situaţia nu se mai leagă de contextul astronomic şi ştiinţific din primele versuri şi se rezolvă într-o notaţie discursivă şi narativă a faptelor întîlnite, în dimensiunea lor cotidiană, într-un amestec lingvistic utilizînd şi expresii populare, fraze din limbajul popular (per mezzo ‘l naso... fecimi il solecchio). Şi astfel, prin alăturarea de momente literare sobre şi înalte, pe lîngă momente vesel narative, între limbajul nobil, cu prezenţe în ascendenţa textelor literare, şi cuvinte sau expresii de toate zilele, populare, Dante construieşte poemul făcut din întîmplări cu o consistenţă diversă şi variată, cu un limbaj experimental, deschis în faţa lexicului care nu cunoaşte frontiere” (T. Di Salvo). 16. Come quando da l’acqua o da lo specchio «Cum din apă sau din oglindă sare o rază în partea opusă, urcînd în acelaşi fel» (v. 16-18). Lumina se răsfrînge direct din luciul apei sau al oglinzii. “Dante nici în momentele celei mai rapide implicări tehnice nu uită referinţa la faptele concrete, sugerate de o realitate uşor de recunoscut şi spre care s-a îndreptat cu ochiul extrem de atent şi perspicace: a se vedea referinţa la activitatea zidarilor şi a cioplitorilor, care în construirea zidurilor şi în cioplirea bolovanilor se slujeau de pietre legate cu o sfoară pentru a obţine o linie perpendiculară: căderea pietrei în cazul de faţă nu mai este un simplu obiect al cunoaşterii, oferit în mod impersonal de ştiinţă, ci situaţia dinamică a unei activităţi normale, exercitate cotidian” (T. Di Salvo). 19. a quel che scende, e tanto si diparte «precum coboară, şi atît se depărtează de piatra căzătoare, pe cît o arată experienţa şi ştiinţa; aşa mi-a părut a fi străpuns de lumina reflectată din faţă; la care privirea mea degrabă a fugit» (v. 19-24). Reflectarea luminii, din apă sau dintr-o oglindă, are direcţie perpendiculară, după cum se constată din ştiinţă şi din activitatea cotidiană. La fel i s-a părut poetului că este izbit direct în obraz de noua lumină apărută. “Dante face aluzie la un cunoscut principiu al lui Euclid: în fenomenul de reflexie pe o suprafaţă plană, unghiul de reflexie şi cel de incidenţă sînt egale şi se află la părţile opuse ale perpendicularei pe acea suprafaţă” (E.A. Panaitescu). “Dante a simţit aceeaşi impresie pe care o dă raza reflectată pe neaşteptate şi cu forţă. Este vorba numai de o comparaţie (aşa mi-a părut), fiindcă de fapt lumina îngerului îl loveşte direct” (E.A. Panaitescu). 25. «Che è quel, dolce padre, a che non posso «‘Ce este aceea, dulce părinte, de care nu-mi pot feri privirea cu folos’, am spus eu, ‘şi pare să vină spre noi?’ ‘Nu te mira, de încă te orbeşte neamul din ceruri’, mi-a răspuns: ‘e solul ce vine să cheme omul pe creastă» (v. 25-30). Dante a vrut să afle natura luminii care îl orbea. Virgiliu l-a informat că era îngerul care le deschidea calea spre următorul cerc. “Lumina de care Dante este lovit (străpuns), vine de pe chipul îngerului; dar această lumină nu este cea care, din soare, se reflectă asupra îngerului şi de la acesta asupra poetului: este mai curînd lumina din interiorul îngerului. (...) Pe lîngă faptul că orbea, lumina era în mişcare: cele două fapte contribuiau în a face şi mai misterioasă apariţia strălucitoare” (T. Di Salvo). 31. Tosto sarà ch’a veder queste cose «Curînd nu-ţi va fi greu să vezi acestea, ci te vor umple de bucurie, pe cît natura te-a făcut simţitor’. După ce-am ajuns la îngerul binecuvîntat, cu glas bucuros a zis: ‘Intraţi pe-aici’, pe scară mai lină ca altele» (v. 31-36). Pelerinul Dante încă nu s-a lepădat de toate păcatele pentru a înfrunta cu privirea limpede strălucirea îngerilor. Solul ceresc le-a indicat drumul, pe o scară mai puţin abruptă, spre cornişa următoare. “Glasul îngerului este bucuros, datorită veştii pe care o primeşte şi care se exprimă şi prin tonalitatea acustică, în faptul că un suflet înaintează pe calea purificării. Scara este mai lină decît precedentele; dar sensul, nu atît literal, este mai curînd simbolic; pe măsură ce se urcă şi se lasă la o parte păcatele grele, care impun o apăsare fizică şi psihologică, poteca binelui se face tot mai uşoară şi de aceea îi oferă celui ce-o străbate un sentiment tot mai evident de simplitate şi agilitate” (T. Di Salvo). 37. Noi montavam, già partiti di linci, «Noi urcam, deja plecaţi de-acolo, şi ‘Beati misericordes!’ ni s-a cîntat din spate, şi ‘Bucură-te tu, care învingi!’. Maestrul meu cu mine, singuri amîndoi, în sus mergeam; şi eu m-am gîndit, umblînd, să trag folos din vorbele sale» (v. 37-42). În spatele celor doi, care părăseau cornişa invidioşilor, au răsunat cîntecele de slavă ale îngerului. În timp ce urcau treptele, Dante s-a gîndit să tragă învăţăminte din înţelepciunea lui Virgiliu, adresîndu-i alte întrebări. “După ce s-a încheiat secvenţa iniţială, cu ora zilei, cu soarele, cu îngerul, se reia motivul ascensiunii singuratice” (Chiavacci Leonardi). “În al doilea cerc, al invidioşilor, este cîntată a cincea fericire din cuvîntarea de pe munte (Matei 5, 7), milostivenia fiind contrapusă invidiei; expresia «Bucură-te tu, care învingi!» este legată de unii comentatori de partea a doua a respectivei fericiri («căci ei vor avea parte de milă!»), de alţii, mai îndreptăţit, de cuvintele din concluzia tuturor fericirilor: «Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri» (Matei 5, 12)” (E.A. Panaitescu). “Creştinul trebuie să trăiască mereu pe picior de luptă, în aşteptare, să se păzească de adversari, dar şi să se împotrivească ispitelor de leneveală, dacă vrea să construiască o societate ce promovează libertatea şi justiţia. Aceasta fiind concepţia, Dante a preluat de la neguţători fraza «a trage folos»: a purificat-o metaforic şi a îndreptat-o spre un raport dezinteresat şi religios pozitiv” (T. Di Salvo). 43. e dirizza’mi a lui sì dimandando: «şi m-am adresat lui astfel întrebînd: ‘Ce-a vrut să spună spiritul din Romagna, vorbind de “exclus” şi de “tovarăş”?’ La care el mie: ‘Pentru metehnele-i mai mari îşi află el pedeapsa; de aceea să nu ne mirăm că pe alţii îi ceartă, spre a avea mai puţine de suferit» (v. 43-48). Dante a cerut să i se lămurească preceptele expuse, în cîntul anterior, de Guido del Duca. Virgiliu i-a replicat că Guido avea de pătimit în Purgatoriu tocmai pentru păcatul său de invidie. Aşadar nu e de mirare că încerca să le deschidă minţile altora, pentru a-i ajuta să evite aceeaşi greşeală. “Cuvintele lui Guido, la care Dante se referă explicit, citînd cei doi termeni semnificativi (Purgatoriu XIV, 86-87) voiau să indice, în mod plastic, consecinţele negative ale invidiei: Dante, care nu le-a înţeles pe deplin sensul, acum le supune ca o întrebare înţelepciunii lui Virgiliu. Guido, să ne amintim, pledînd împotriva invidiei (iar tonul lui era de mirare blîndă, ca în faţa unui lucru ciudat, iraţional), a spus că trăsătura fundamentală, pe plan psihologic, a invidiei e tendinţa spre acele bunuri pămînteşti, la care nu se poate prevedea o participare a multora, a tuturor (...). Alta este natura binelui moral, prin el însuşi universal, gata să se dăruiască tuturor şi pe toţi făcîndu-i părtaşi. Există aşadar, în natura bunurilor pămînteşti, a bunurilor economice, o interdicţie (dacă îi aparţin unuia, nu pot fi ale altuia) şi o participare (tovarăş: nu sînt admise împărţelile). Ceea ce vrea să afle Dante este rădăcina invidiei, care se extinde apoi la voinţa agresivă de posesiune şi excludere: nu doar atît; el depăşeşte discuţia teoretică şi vrea să ştie de ce, în locul unei societăţi destinate fracturilor şi opoziţiilor, oamenii nu întemeiază o societate călăuzită de caritate şi principii universale” (T. Di Salvo). 49. Perché s’appuntano i vostri disiri «Fiindcă vă ţintesc dorinţele acolo unde prin tovărăşie partea se-mparte, invidia-ndeamnă foalele să suspine. Dar dacă iubirea de sfera supremă v-ar înălţa dorul, n-ar mai sta-n piept acea teamă» (v. 49-54). Invidia umple pieptul oamenilor de suspine, căci ei îşi îndreaptă aspiraţiile spre bunurile pămînteşti, ce nu pot fi împărţite, sînt exclusiviste. Dacă iubirea pentru bunurile spirituale le-ar ridica privirile spre ceruri, orice invidie ar dispărea. “Sentimentul de invidie sau gelozie (care devine ceea ce s-a numit iubire pentru obiecte) se declanşează atunci cînd individul încearcă să fie stăpîn exclusiv şi să-i îndepărteze de la posesie pe ceilalţi: orice altă participare la avantajele posesiei echivalează cu o limitare a proprietăţii, dacă nu cumva devine o servitute” (T. Di Salvo). “Din punct de vedere social, morala propusă aici de Dante este cea riguros creştin-medievală şi se opune mentalităţii negustorului, nou şi harnic protagonist al vremurilor de care poetul s-a simţit tot mai înstrăinat” (T. Di Salvo). 55. ché, per quanti si dice più lì ‘nostro’, «căci, cu cît mai mulţi spun acolo “al nostru”, cu atît mai multe bunuri posedă fiecare şi mai multă caritate arde-n acel schit’. ‘Eu sînt de mulţumire mai flămînd’, i-am zis, ‘decît de-aş fi tăcut înainte şi încă mai multă îndoială în minte-adun» (v. 55-60). Cu cît sînt mai mulţi cei ce rîvnesc la bunurile spirituale, acestea se împart la mai mulţi posesori şi mai multă lume devine fericită, prin practicarea carităţii. În replică, Dante s-a mărturisit şi mai curios, după explicaţia primită. “Nu toţi criticii l-au elogiat, ba chiar unii i-au reproşat lui Dante aceste cuvinte; el nu doar îi spune maestrului că n-a rămas cu totul mulţumit de explicaţiile lui, ci că este chiar mai cuprins de îndoieli, întrucît răspunsul învăţătorului i-a complicat propriile sale concluzii. Oricum, să nu-l acuzăm pe Dante de nerecunoştinţă: să considerăm că vorbele zic mai multe decît stă în intenţia poetului: care vrea pur şi simplu să spună că afirmaţiile maestrului i-au provocat o nouă şi grea îndoială” (T. Di Salvo). 61. Com’ esser puote ch’un ben, distributo «Cum se poate ca un bun împărţit la mai mulţi posesori să-i îmbogăţească mai mult, decît dacă de puţini e avut?’ Şi el mie: ‘Pentru că-ţi înfigi mintea tot la lucrurile pămînteşti, culegi doar beznă din lumina adevărată» (v. 61-66). Dante s-a mirat cum e posibil ca o bogăţie, împărţită la mai mulţi proprietari, să-i umple pe toţi de o şi mai mare prosperitate. Virgiliu l-a certat că îşi prelungeşte un mod de gîndire teluric. “Măsura de evaluare a bogăţiei şi a sărăciei este cea tipic pămîntească, economică, a prezenţei mai mari sau mai mici de bunuri, de proprietăţi mobile şi imobile: cel bogat se deosebeşte de cel mai puţin bogat sau de sărac printr-un fapt strict cantitativ: cu cît are mai multe (aşadar ia de la alţii, îi exclude de la ceea ce spune că este al lui), cu atît este mai mult. Este obişnuita diferenţă dintre a fi şi a avea: îndrăgită de creştini, dar şi de psihologia din vremurile noastre. Dante se preface aici că împărtăşeşte criteriul de evaluare a bogăţiei şi a sărăciei, tipic pentru clasele dominante şi pentru negustorii din cetatea sa: numai pentru a-l desfiinţa şi a-i scoate în evidenţă falsitatea şi esenţa greşită, generatoare de violenţă şi păcate” (T. Di Salvo). 67. Quello infinito e ineffabil bene «Binele infinit şi inefabil, care e acolo sus, vine astfel în fugă spre iubire, ca raza spre corp lucios. Atît se dăruieşte cîtă ardoare găseşte; aşa că, oricît se-ntinde caritatea, îi creşte eterna valoare» (v. 67-72). Bunul Dumnezeu li se dăruieşte grabnic tuturor celor care-l iubesc. Cu cît este El mai adorat, de cît mai mulţi credincioşi, cu atît îşi extinde El mai amplu afecţiunea. “Dumnezeu, aşadar, li se oferă tuturor celor care îl iubesc şi care îl preferă mai presus de bunurile pămînteşti, cu aceeaşi directeţe cu care o rază de soare este atrasă şi primită de corpurile lucioase. Dante (şi împreună cu el ştiinţa medievală) aici greşeşte: corpurile sînt lucioase tocmai fiindcă nu absorb lumina. Dar nu această comparaţie ne interesează, ci raportul de iubire care se instituie între Dumnezeu, un bine infinit superior faţă de bunurile pămînteşti, atît de mare şi pătrunzător încît nu există cuvinte pentru a-i exprima infinitatea, şi sufletele care sînt de El privilegiate în clipa cînd fac o opţiune radicală şi sigură între cele lumeşti şi cele eterne, între finit şi infinit” (T. Di Salvo). “În această terţină gîndirea, păstrîndu-şi intactă rigoarea impecabilă, se traduce în accente poetice care – prin faptul că exprimă adevăruri extrem de complexe – nu-şi pierd deloc limpezimea şi fluenţa muzicală. Succesiunea, în ultimele două versuri ale terţinei, a verbelor è, corre, vene pune în umbră taina milostiveniei. Dumnezeul creştin, nu altfel decît acela al lui Aristotel, se defineşte ca Fiinţă, dar, spre deosebire de cel teoretizat de maestrul celor ce cunosc, este o Fiinţă ce nu rămîne închisă într-o perfecţiune îndepărtată de lume şi de activităţile lumii. Fiinţa Dumnezeului creştin este deplinătate de iubire, o iubire ce se revarsă într-un act de creaţie şi de mîntuire, de sacrificiu destinat să salveze creaturile” (E.A. Panaitescu). 73. E quanta gente più là sù s’intende, «Cu cît mai multă lume acolo sus îndrăgeşte, cu-atît mai multă iubire apare şi mai mult se iubeşte, şi ca o oglindă şi-o transmit unul spre altul. Dar dacă spusa mea nu te lămureşte, o vei vedea pe Beatrice, iar ea deplin îţi va lămuri asta şi orice altă îndoială. Grijeşte-te doar să-ţi fie iute stinse, cum sînt primele două, cele cinci răni, care se-nchid prin durere’» (v. 73-81). Cu cît sînt mai multe spirite fericite în Paradis, care se iubesc, cu atît sporeşte dragostea transmisă de la unul la altul, ca într-o oglindă. Celelalte nelămuriri ale lui Dante vor fi limpezite de Beatrice. Dar pînă la întîlnirea cu ea, pelerinul va trebui să-şi asume durerea penitenţei, pentru a-şi vedea vindecate şi celelalte cinci răni marcate de îngerul gardian. “La fel cum o oglindă îşi răsfrînge şi multiplică în alte oglinzi lumina, încît se creează un joc uluitor de lumini, prin care la sfîrşit cu toţii dăruiesc şi primesc şi nimeni nu mai ştie unde se află izvorul de lumină şi cu toţii ar putea să se închipuie omeneşte fericiţi în lumea luminii, tot aşa orice preafericit îşi comunică fericirea plină de caritate, iubirea sa altora şi cu toţii participă la ea, sînt centre în care se adună şi din care totodată se răspîndesc, şi cu cît este mai mare numărul preafericiţilor care dăruiesc, cu atît mai mare devine numărul preafericiţilor care obţin, iar toţi exaltă bucuria comunicării şi a participării” (T. Di Salvo). “Nu este în atribuţiile lui Virgiliu, minunată dar limitată putere raţională, să clarifice şi să rezolve îndoielile de natură teologică: această misiune o va îndeplini Beatrice; de aici îndemnul lui Virgiliu către discipol să nu mai insiste. (...) Toată demonstraţia lui Virgiliu are structura discursurilor explicative, a lecţiilor proprii şcolii medievale: formularea problemei, combaterea erorii, exploatarea exemplelor, concluzia. Dacă este necesar, se recurge la textele sacre, la teologie, căreia mereu îi revine privilegiul de-a formula adevărul, care-şi păstrează intactă forţa, chiar dacă se află în contrast aparent sau este greu de descîlcit cu raţiunea. Aici Virgiliu a fost limpede şi nu pare deloc necesar recursul la Beatrice: ceea ce a explicat ţine de ordinea etică a raţionalităţii. Evocarea Beatricei însă vrea să reprezinte afirmarea, o dată pentru totdeauna, în termeni peremptorii, a calităţii subalterne a raţiunii” (T. Di Salvo). 82. Com’ io voleva dicer ‘Tu m’appaghe’, «Pe cînd voiam să spun ‘Linişte îmi dăruieşti’, m-am pomenit sus pe următorul cerc, încît m-au făcut să tac privirile curioase. Aici mi s-a părut a fi răpit pe dată într-o viziune extatică şi văd mai mulţi oameni într-un templu» (v. 82-87). Dante se pregătea să-i mulţumească lui Virgiliu pentru explicaţiile limpezi, cînd s-a pomenit pe cornişa mînioşilor. La fel ca pe celelalte cercuri din Purgatoriu, păcatul este demontat aici printr-o serie de exemple cu valoare opusă. Prima situaţie este inspirată, ca de obicei, dintr-o întîmplare din viaţa Sfintei Fecioare. “Se poate spune că Dante este singur cu el însuşi şi, în sinea lui, gustă şi savurează în lumină bucuria propriului adevăr. Evoluţia versurilor este cea a unei meditaţii, care se desface într-un imn mai întîi şi se restrînge în elegie mai apoi: tot astfel cum sufletul lui Dante urcă de la considerarea naturii abjecte a invidiei, la exaltarea ardorii carităţii, cum este ea în ceruri, şi revine, în final, la un act de speranţă şi căinţă (o vei vedea pe Beatrice; se-nchid prin durere). Un memorabil solilocviu liric; sau dacă vrem să recunoaştem, o aparenţă de dramă, un memorabil colocviu cu sine însuşi, în care ameţeala luminoasă a posedării adevărului se desface şi se traduce în primul peisaj paradisiac, sclipind de ardoare şi lumină, dar încă resimţit ca speranţă şi nostalgie: o vei vedea pe Beatrice” (M. Marti). 88. e una donna, in su l’entrar, con atto «şi o femeie, la intrare, cu gest de blîndă mamă: ‘Fiul meu, de ce ne-ai făcut una ca asta? Iată, îndureraţi, tatăl tău cu mine te căutam’. Şi îndată ce-a tăcut, ceea ce mai-nainte mi s-a arătat, a dispărut» (v. 88-93). Virtutea blîndeţii era ilustrată de Sfînta Fecioară, care-l regăseşte pe Isus în templu şi îi reproşează tandru că i-a părăsit fără să-i prevină, pe drumul de întoarcere spre Nazaret. “Primul exemplu de blîndeţe (virtutea opusă furiei) provine dintr-un pasaj din Evanghelia după Luca (2, 41-50); aici se povesteşte că Isus, pe cînd încă era copil, în loc să-i urmeze pe părinţii săi, care de la Ierusalim reveneau la Nazaret, a mers în templu să stea de vorbă cu învăţătorii şi a fost regăsit acolo, după trei zile, de Maria şi Iosif şi a fost mustrat de mama sa. Notează Porena felul cum vorbele Sfintei Fecioare, care în textul evanghelic «s-ar înţelege printr-o intonaţie, fie şi reţinută, de calmă severitate», exprimă aici doar iubirea îndurerată a unei mame pentru fiul ei. Dante atenuează şi învăluie în nelinişte reproşul evanghelic (...). În această viziune destinată să propună un exemplu de blîndeţe a Sfintei Fecioare, se scoate în evidenţă doar latura omenească (o femeie... cu gest de blîndă mamă), durerea care este cuprinsă în ea şi acceptarea acestei dureri. Toate rezultă din detalii, din cadenţa suspendată a frazelor. Orice amănunt apare nuanţat în această viziune, orice circumstanţă mai precisă privind timpul sau locul este abolită, orice formă de determinare – întrucît este inutilă în propunerea universală a exemplului – este dinadins lăsată deoparte. Contextul în care se include scena este, generic, un templu, fundalul e dat de o mulţime nedesluşită, mulţi oameni, în prim-plan se remarcă o femeie, ale cărei reacţii se leagă de componenta cea mai profundă care o defineşte: sentimentul matern” (E.A. Panaitescu). 94. Indi m’apparve un’altra con quell’acque «Apoi mi-a apărut alta, cu lacrimile-n jos pe obraji, pe care durerea le stoarce cînd se naşte dintr-o mare furie pe alţii, şi spunînd: ‘De eşti stăpîn peste cetatea al cărei nume-a stîrnit printre zei atîta ceartă şi de unde orice ştiinţă se răsfrînge, răzbună-te pe braţele-ndrăzneţe ce-au cuprins-o pe fiica noastră, oh, Pisistrate’. Iar seniorul îmi apărea, blînd şi bun» (v. 94-102). Următoarea viziune extatică i-a prezentat călătorului imaginea unei femei care plîngea de furie şi îşi îndemna soţul, stăpînul cetăţii, să răzbune jignirea adusă fiicei lor. “Dante aminteşte un episod povestit de istoricul roman Valerius Maximus (Facta et dicta memorabilia V, 1, 2), în legătură cu Pisistrat, tiranul Atenei din sec. al VI-lea î.C. Un tînăr, îndrăgostit de fiica lui Pisistrat, a îndrăznit s-o îmbrăţişeze în public, stîrnind indignarea soţiei tiranului, care a cerut să fie pedepsit. Numele Atenei s-a dat cetăţii după o întrecere între Neptun şi Pallas Atena, cîştigată de zeiţă (cf. Ovidiu, Metamorfoze VI, v. 70 sqq.); măreţia ei, pe planul artelor şi ştiinţelor, amintită de Dante în v. 99, este exaltată de scriitorii latini şi medievali” (E.A. Panaitescu). 103. risponder lei con viso temperato: «răspunzîndu-i cu chipul moderat: ‘Ce vom face cu omul care ne vrea răul, dacă cel ce ne iubeşte este de noi condamnat?’» (v. 103-105). Dar tiranul a răspuns cu blîndeţe la mînia soţiei sale: dacă îi pedepsim pe oamenii care ne iubesc, ce-ar trebui să le facem oamenilor care ne urăsc? “A doua viziune este lipsită de sentimentul îndurerat, surprins în adîncul credinţei, ce caracterizează cele două episoade între care se include. Provenită din tradiţia clasică, mai mult decît o pildă de blîndeţe, am numi-o un exemplu de bunătate, de evaluare senină a împrejurărilor. Sobrietatea clasică a acestui al doilea caz de blîndeţe se traduce într-o calculată bipartiţie: la modelul de răutate, redat plastic de plînsul soţiei, răspunde chipul moderat şi blînd al lui Pisistrat. (...) Naraţiunea se aşterne lină, în cadenţele unui ritm măsurat: termenii nu se izolează în fragmente de durere suspendată, ci se dispun, cu înţelepciune, în fluenţa unei gîndiri generice şi într-o anumită măsură sînt conduşi de aceasta” (E.A. Panaitescu). 106. Poi vidi genti accese in foco d’ira «Apoi am văzut lume aprinsă de focul mîniei, cu pietre ucigînd pe-un tinerel, strigîndu-i totodată: ‘La moarte, la moarte!’. Şi pe el îl vedeam aplecîndu-se, din cauza morţii ce-l apăsa deja, spre pămînt, dar prin ochi mereu deschidea porţi spre cer, rugîndu-l pe înaltul Domn, în atîta vrăjmăşie, să-i ierte pe ucigaşii lui, cu acel aspect ce milă stîrneşte» (v. 106-114). A treia reprezentare ilustra mulţimea dezlănţuită care-l omoară, cu urlete furioase, pe un tînăr care, în timp ce moare, se roagă pentru iertarea criminalilor săi. “Viziunea celui de-al treilea exemplu reprezintă lapidarea Sfîntului Ştefan, primul martir pentru credinţă, ucis de iudei (Faptele apostolilor 7, 54-60). Figura Sfîntului Ştefan, pe fundalul cu oamenii furioşi, împinşi de mînia ucigaşă la suplicierea unui inocent, se sublimează într-un context de valori care transcend lumea şi de lume nu sînt înţelese: dimensiunea iertării, a jertfei, care se răsfrînge chiar şi asupra celor ce-o batjocoresc, a carităţii ce nu poate fi cîntărită prin criteriile justiţiei omeneşti” (E.A. Panaitescu). 115. Quando l’anima mia tornò di fori «Cînd sufletul mi-a revenit la lucrurile adevărate din afara lui, mi-am recunoscut greşelile nefalse» (v. 115-117). Atunci cînd protagonistul şi-a venit în fire, a înţeles că a asistat la întîmplări nu din lumea reală a călătoriei, ci din planul imaginaţiei sale. În ciuda caracterului lor închipuit, acestea erau însă cît se poate de reale; erau greşeli nefalse. “Există două realităţi diferite şi necontradictorii, aşadar două măsuri diverse: cea sensibilă şi cea mistică; realitatea e ceea ce se vede şi se aude, dar cealaltă, care scapă simţurilor noastre, este fructul imaginaţiei, este aşadar o greşeală nefalsă, întrucît îşi conţine partea de adevăr în intervenţia divinităţii, care permite viziunea. Iar cele două adevăruri aparente îşi găsesc în divinitate punctul de unificare şi devin două moduri diferite de-a fi ale aceleiaşi realităţi” (T. Di Salvo). 118. Lo duca mio, che mi potea vedere «Călăuza mea, care mă vedea făcînd ca omul ce din somn se dezleagă, a spus: ‘Ce ai de nu te poţi ţine, ci ai venit peste o jumătate de leghe cu ochii învăluiţi şi picioarele-mpleticite, ca unul pe care vinul sau somnul îl ameţeşte?’» (v. 118-123). Îndrumătorul l-a luat pe Dante la întrebări, s-a mirat de ce se comportă ca omul tocmai trezit din somn, sau ameţit de băutură. “Virgiliu ştie, dar întreabă, nu pentru ca discipolul să spună lucruri deja cunoscute, ci ca să-şi dea seama de substanţa viziunilor şi de privilegiul care i-a fost dat şi să fie stimulat în perfecţionarea sa morală. Nu se poate spune că îmbinarea este dintre cele mai izbutite: însă face parte din motivaţiile călătoriei şi, chiar dacă tema este cunoscută, uneori poate fi desfăşurată prin metode retorice bogate în sugestii şi stimulatoare” (T. Di Salvo). “Leghea era o unitate de măsură folosită în Franţa, pe care anticii o echivalează unii cu trei, alţii cu patru mile. Este vorba prin urmare de o porţiune bună de drum (cam 2 kilometri), pe care Dante a străbătut-o în starea de viziune extatică” (Chiavacci Leonardi). 124. «O dolce padre mio, se tu m’ascolte, «‘Vai, dulce părinte al meu, dacă mă asculţi, îţi voi spune’, am zis eu, ‘ce mi-a apărut, cînd picioarele mi-au fost aşa slăbite’. Şi el: ‘De-ai avea o sută de măşti pe faţă, nu mi-ar fi ascunse gîndurile tale, oricît de mărunte» (v. 124-129). Dante s-a pregătit să-i relateze viziunile avute, însă Virgiliu l-a oprit: ştia prea bine, citind pe chipul învăţăcelului, întîmplările ascunse în sufletul lui. “Este o reafirmare a puterii de pătrundere a raţiunii omeneşti: nu există o mişcare, oricît de măruntă, a minţii noastre care să scape, să nu fie înregistrată şi precizată de facultatea noastră de cunoaştere, să nu fie evaluată de raţiune: nimic nu i se poate ascunde (fireşte în planul datelor pămînteşti şi empirice, unde raţiunea îşi poate exercita activitatea)” (T. Di Salvo). 130. Ciò che vedesti fu perché non scuse «Ceea ce-ai văzut a fost ca să nu refuzi deschiderea inimii spre apele păcii, care din fîntîna eternă sînt răspîndite. N-am întrebat “Ce ai?” cum cel ce priveşte cu ochiul ce nu vede, cînd trupul fără suflet pe jos zace» (v. 130-135). Viziunile pe care Dante le-a avut i-au fost oferite pentru a-şi deschide sufletul în faţa sentimentelor de blîndeţe şi caritate, ce vin de la Dumnezeu. Virgiliu nu s-a mirat de starea învăţăcelului, examinîndu-i doar aparenţele externe şi ignorînd motivul profund al întîmplărilor. “Raportul metaforic, şi acesta derivînd dintr-o sugestie mistică, este între foc şi apă: primul coincide cu furia, care se manifestă ca un foc ce aprinde inima, a doua coincide cu blîndeţea destinată să stingă incendiul mîniei. Dar apa ţîşneşte dintr-un izvor nepămîntesc: de la Dumnezeu primim forţa morală, care ne ajută să respingem acţiunea distrugătoare a furiei” (T. Di Salvo). 136. ma dimandai per darti forza al piede: «ci am întrebat pentru a-ţi da putere-n picioare: aşa trebuie înţepaţi cei leneşi, zăbavnici în a-şi folosi trezia cînd se-ntoarce’. Noi mergeam în apus, atenţi mai mult decît puteau privirile să ni se-ntindă peste razele strălucitoare de seară» (v. 136-141). Întrebarea călăuzei avea scopul de a-l încuraja pe Dante să înainteze pe calea penitenţei, la fel cum trebuie îndemnaţi cei leneşi să îşi reia activităţile cînd se trezesc din somn. Poeţii îşi continuau drumul în ultimele raze de soare care apuneau. “Cuvintele lui Virgiliu vor să repete principiul că viaţa trebuie trăită în competiţie, pentru căutarea şi afirmarea forţelor ideale, care ne îndeamnă, ne stimulează şi prin care ne cucerim calităţile: eroul dantesc nu este niciodată, în realitate, singuraticul romantic, ci luptătorul din cadrul unei armate” (T. Di Salvo). “Se reia călătoria, deja în ceas de seară; apusul, care era la debut cînd Dante l-a întîlnit pe îngerul de pe cornişă (v. 1-6), între timp a înaintat, iar razele soarelui de-acum se sting” (Chiavacci Leonardi). 142. Ed ecco a poco a poco un fummo farsi «Şi iată încet încet un fum venind spre noi, întunecos ca noaptea; şi n-aveam loc unde să ne ferim de el. Acesta ne-a răpit văzul şi aerul curat» (v. 142-145). În scurtă vreme cei doi călători au fost împresuraţi de un fum negru, pe care nu l-au putut ocoli şi care le-a astupat vederea şi mirosul. “N-aveam loc: nu putea fi ocolit: fumul ocupa aşadar întreaga lăţime a cornişei” (Chiavacci Leonardi). “În acest fum constă pedeapsa furioşilor: mînia a fost un păcat care i-a orbit şi i-a tulburat, ca fumul care îţi ia limpezimea aerului, te orbeşte şi te face să acţionezi ca un om fără minte. Ei au trăit în fumurile mîniei, continuă să trăiască tot acolo, dar fără a se putea elibera: aici stă echivalenţa. După o lumină orbitoare, care se impune cu toată forţa şi-l obligă pe poet să-şi facă paravan la ochi, la dispariţia luminii şi a aerului curat, de la lumina soarelui care se menţine intactă pînă aproape de final, cu raze sclipitoare în amurg, la prezenţa unui fum care îi scufundă pe cei doi poeţi într-un fel de noapte întunecată: este drumul străbătut de la o situaţie la alta, ambele din Purgatoriu, dar cu aspecte diverse, în raport cu psihologia păcatului” (T. Di Salvo). “Acest cînt prin excelenţă dialogat se încheie pe o notă de reculegere şi tăcere. Misterul muntelui sacru (un fum venind), spaţiul pe care soarele la apus parcă îl dilată cît vezi cu ochii impun o pauză în oferta chinuitoare a purificării şi ascezei, conform termenilor raţiunii” (E.A. Panaitescu). Laszlo Alexandru | ||
