Lectura lui Dante. Blestemele zgîrceniei (Purgatoriu XX)

Al cincilea cerc: zgîrcenia şi risipa. Pilde de sărăcie virtuoasă. Întîlnirea cu Hugo Capet. Incursiune în istoria Franţei, roasă de blestemul zgîrceniei. Pilde biblice şi literare de zgîrcenie monstruoasă. Muntele Purgatoriului se cutremură.

            1. Contra miglior voler voler mal pugna;
onde contra ‘l piacer mio, per piacerli,
trassi de l’acqua non sazia la spugna.
4. Mossimi; e ‘l duca mio si mosse per li
luoghi spediti pur lungo la roccia,
come si va per muro stretto a’ merli;

            «Împotriva mai bunei voinţe, voinţa greu luptă; deci împotriva plăcerii mele, pentru plăcerea lui, mi-am scos din apă buretele nesăturat. Am pornit; şi călăuza mea a pornit prin locul liber de-a lungul stîncii, cum mergi pe zid lipit de metereze» (v. 1-6). Dante era sfîşiat între dorinţa de-a mai povesti cu Adrian al V-lea şi cea de a-şi continua călătoria. Dar s-a văzut obligat să-i facă plăcere acestuia, care voia să-şi reia rugăciunile de penitenţă. Cei doi poeţi merg mai departe, lipiţi de stîncă, datorită numărului mare de duhuri păcătoase ce zăceau pe cornişă. “La dorinţa poetului de a-şi continua dialogul cu Adrian al V-lea se opune altă dorinţă, de a-şi continua opera de ispăşire fără întreruperi sau ispite care distrag atenţia; această a doua dorinţă fiind mai puternică şi convingătoare, prevalează asupra celei dintîi. (...) Terţina începe cu un proverb foarte apreciat la şcoală, care apoi îl includea în textele de morală măruntă; continuă cu figuri retorice printre care repetiţia aceluiaşi cuvînt (plăcere) şi metafora finală a buretelui; dar întreaga terţină este rezultatul căutărilor retorice care au o parte esenţială în cadrul poemului. Acestea apar în momente cînd povestirea se desfăşoară încet sau cu o mai mică luciditate: cînd poetul încearcă să completeze dificultatea expunerii printr-o serie de intervenţii retorice” (T. Di Salvo).

            7. ché la gente che fonde a goccia a goccia
per li occhi il mal che tutto ‘l mondo occupa,
da l’altra parte in fuor troppo s’approccia.
10. Maladetta sie tu, antica lupa,
che più che tutte l’altre bestie hai preda
per la tua fame sanza fine cupa!

«căci sufletele ce varsă strop cu strop pe ochi răutatea ce lumea o copleşeşte, pe cealaltă parte, de margine prea mult se-apropie. Blestemată să fii tu, bătrînă lupoaică, mai prădătoare ca toate bestiile, prin neagra ta foame nesfîrşită!» (v. 7-12). Poetul îşi ridică vocea în invectivă împotriva zgîrceniei provocatoare de lăcomie, meteahna supremă a societăţii omeneşti. “Din aceste două terţine, versul predominant nu este al şaptelea, cu resimţirea lacrimilor, expresie a căinţei eliberatoare (şi în acele lacrimi care, ca stropi, se desprind din ochi şi cad încet pe obraji parcă se concentrează mai mult decît suferinţa, puterea care eliberează şi purifică şi reconciliază cu divinitatea), ci al optulea, cu acel verb puternic, lăsat la final din motive de rimă, dar tot accentul este deplasat, astfel încît la impresia unei forţe, cea a zgîrceniei, care ocupă un teritoriu şi-l supune stăpînirii sale, se adaugă cea a tenebrelor, a întunecimii păcatului. Revine şi se dezvoltă cu o putere nestăpînită, în versurile următoare, vechea polemică împotriva puterii de corupţie a zgîrceniei, aproape o sinteză a tuturor păcatelor, rădăcină a procesului de degradare a societăţii” (T. Di Salvo). “Terţina evocă direct figura lupoaicei din primul cînt al Infernului (v. 49-60; 88-111): a treia fiară, apărută în faţa lui Dante la marginea pădurii întunecate, simboliza zgîrcenia sau dorinţa de putere, veche de cînd lumea” (E.A. Panaitescu).

            13. O ciel, nel cui girar par che si creda
le condizion di qua giù trasmutarsi,
quando verrà per cui questa disceda?
16. Noi andavam con passi lenti e scarsi,
e io attento a l’ombre, ch’i’ sentia
pietosamente piangere e lagnarsi;

            «Vai, cerule, a cărui învîrtire pare a fi condiţia schimbării pe pămînt, cînd va veni cel ce-o va izgoni? Noi mergeam cu paşi lenţi şi mici, iar eu atent la umbre, pe care le-auzeam sfîşietor plîngînd şi jelind» (v. 13-18). Mişcarea cerului, ce pare a prevesti viitorul, este interpelată pentru a se găsi izbăvirea în faţa lupoaicei. Între timp Dante şi Virgiliu înaintează cu grijă printre penitenţii îndureraţi. “Zgîrceniei, ca dorinţă de putere economică şi politică, Dante îi atribuie responsabilitatea întregii dezordini care a răvăşit oamenii şi a contaminat şi a dezagregat marile instituţii. Remarcaţi faptul că, dacă teologii atribuie cea mai mare răspundere pentru viaţa păcătoasă trufiei, Dante care se mişcă mai concret şi se raportează la situaţia social-politică a societăţii în care trăieşte, şi pe care o vede străbătută de accese de violenţă şi izbită de puternice contraste, crede că recunoaşte motivul dezordinii în forţa care îi pune la încercare pe oamenii din vremea sa, din cetatea sa, în negustorie, în căutarea banului, ca putere sau ca instrument de putere. Polemica sa este nu împotriva zgîrceniei abstracte, ci împotriva zgîrciţilor, adică împotriva noii clase sociale a afaceriştilor, a bancherilor, a cămătarilor etc., care aveau ca principiu fundamental cucerirea bogăţiei cu orice chip” (T. Di Salvo). “Dante face aluzie la Ogarul care, după prezicerea lui Virgiliu (cf. Infern I, 101-111) trebuie să vină pentru a o alunga pe lupoaică din toate cetăţile, pînă cînd o va arunca la loc în Infern” (E.A. Panaitescu).

            19. e per ventura udi’ «Dolce Maria!»
dinanzi a noi chiamar così nel pianto
come fa donna che in parturir sia;
22. e seguitar: «Povera fosti tanto,
quanto veder si può per quello ospizio
dove sponesti il tuo portato santo».

«şi-ntîmplător am auzit: ‘Dulce Marie!’ strigîndu-se în faţa noastră printre lacrimi, cum face femeia cînd stă să nască; şi urmînd: ‘Fost-ai aşa sărmană, cît se poate vedea în staulul unde ţi-ai depus povara sfîntă’» (v. 19-24). Unul dintre duhurile penitente a evocat sărăcia virtuoasă a Sfintei Fecioare, în contradicţie cu păcatul de care s-au făcut vinovaţi cei de pe această cornişă. “Dispreţul pentru bogăţii este prezentat fie ca acceptare a sărăciei, în exemplele despre Fecioara Maria şi Fabriciu, fie ca generozitate virtuoasă în acţiunea Sfîntului Nicolae din Bari. În primul exemplu domină amintirea sărăciei Sfintei Fecioare, care a dat naştere Mîntuitorului şi şi-a pus fiul în iesle (Luca 2, 7)” (E.A. Panaitescu). “Acesta e primul exemplu de sărăcie, acceptată cu seninătate şi plasată ca virtute principală, în contrast cu puterea devastantă a zgîrceniei; şi de această dată, ca şi pe celelalte cornişe, exemplul oferit mai întîi meditaţiei ca îndemn şi orientare este un episod din viaţa Sfintei Fecioare: «Şi a născut pe Fiul ei cel dintîi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei» (Luca). Maria devine exemplu întrucît a acceptat cu fermitate resemnată sărăcia, transformînd-o din lipsă a bunurilor în fapt pozitiv, de prezenţă curajoasă, opţiune a unui mod de viaţă, singurul garant, în fond, al ascezei către divinitate” (T. Di Salvo).

            25. Seguentemente intesi: «O buon Fabrizio,
con povertà volesti anzi virtute
che gran ricchezza posseder con vizio».
28. Queste parole m’eran sì piaciute,
ch’io mi trassi oltre per aver contezza
di quello spirto onde parean venute.

            «Apoi am desluşit: ‘Vai, bunule Fabriciu, prin sărăcie ai vrut virtute, în loc de bogăţie prin viciu să stăpîneşti’. Aceste vorbe mi-au plăcut aşa de mult încît am mers înainte spre a cunoaşte duhul de la care păreau a veni» (v. 25-30). Următorul model invocat de penitent şi auzit de călător este al nobilului roman ce s-a distins în probitatea sa. “Caius Fabricius Luscinus, consul în 282 şi 278 î.C., a fost protagonist în două episoade celebre, de obicei citate ca exemple de verticalitate şi integritate: întîi a refuzat cadourile samniţilor, în favoarea cărora a obţinut pacea, iar doi ani mai tîrziu a respins darurile oferite de Pyrrhus şi a murit aşa de sărac încît a fost înmormîntat pe spezele statului” (E.A. Panaitescu). “Pilda lui Fabriciu, care-l face pe poet să înainteze, aproape bucurîndu-se sufleteşte de cuvintele de celebrare pronunţate, îi place în mod deosebit, atît pentru că Fabriciu este personajul care prin sărăcia sa virilă sublimează şi explică istoria romană, de Dante văzută ca istorie exemplară, condusă de providenţă, cît şi pentru că, prin intermediul lui Fabriciu, poetul regăsea modelul de om pe care l-a păstrat îndelung în suflet, asemănător celui al marilor florentini nevoiaşi, dar puternici, neclintiţi, dar cinstiţi, pe care-i va reîntîlni mai apoi în cuvintele lui Cacciaguida (Paradis XV, XVI, XVII)” (T. Di Salvo).

            31. Esso parlava ancor de la larghezza
che fece Niccolò a le pulcelle,
per condurre ad onor lor giovinezza.
34. «O anima che tanto ben favelle,
dimmi chi fosti», dissi, «e perché sola
tu queste degne lode rinovelle.

            «El mai grăia de mărinimia lui Nicolae către fecioare, pentru a-şi trăi virtuos tinereţea. ‘Vai, suflete ce-aşa bine vorbeşti, spune-mi cine ai fost’, am zis, ‘şi de ce doar tu aceste demne laude le pomeneşti» (v. 31-36). Altă pildă a evocat gestul darnic al  Sfîntului Nicolae. Auzind acestea, Dante a vrut să afle identitatea celui ce vorbeşte şi cum de e singurul care menţionează întîmplările de generozitate ale trecutului. “Al treilea exemplu aminteşte un episod din legenda Sfîntului Nicolae, episcop la Mira, în Licia şi patronul oraşului Bari, care a trăit între sec. al III-lea şi al IV-lea d.C.: trei nopţi la rînd, Sfîntul Nicolae a lăsat pe ascuns sume de bani în casa unui om sărac, care n-avea mijloacele necesare pentru a le face zestre fetelor lui, care ar fi fost obligate din acest motiv să se prostitueze. Legenda era foarte răspîndită în Evul Mediu şi transmisă prin texte latine şi diverse romane” (E.A. Panaitescu).

            37. Non fia sanza mercé la tua parola,
s’io ritorno a compiér lo cammin corto
di quella vita ch’al termine vola».
40. Ed elli: «Io ti dirò, non per conforto
ch’io attenda di là, ma perché tanta
grazia in te luce prima che sie morto.

            «Nu-ţi va fi vorba fără răsplată, de mă-ntorc spre a duce la capăt scurta călătorie a vieţii ce zboară iute’. Şi el: ‘Îţi voi spune, nu pentru alinarea ce-o aştept de dincolo, ci fiindcă atîta har luceşte în tine înainte de moarte» (v. 37-42). În schimbul răspunsurilor cerute, poetul îi promite să-l pomenească pe duhul penitent, la revenirea sa din expediţie. Celălalt se înduplecă nu de dragul vreunui avantaj, ci fiind impresionat de privilegiul de care se bucură Dante, ce călătoreşte viu prin lumea celor morţi. “Sapegno explică: «îţi voi răspunde nu de dragul recompensei pe care mi-ai promis-o, ci doar ca omagiu pentru lumina harului divin, care în tine se dezvăluie în mod aşa ieşit din comun». Duhul nu acceptă melancolia din cuvintele cu care Dante i s-a adresat: el face legătura cu polemica împotriva decăderii provocate de zgîrcenie şi o aprofundează prin exemplul familiei sale, una dintre cele mai importante din Europa şi, prin aceasta, semnificativă în mod exemplar. Această polemică, şi nu elegia despre cît e de scurtă viaţa şi cum orizontul deja se închide, i se impune atenţiei poetului şi pe această temă se concentrează toată forţa de protest a cîntului” (T. Di Salvo).

            43. Io fui radice de la mala pianta
che la terra cristiana tutta aduggia,
sì che buon frutto rado se ne schianta.
46. Ma se Doagio, Lilla, Guanto e Bruggia
potesser, tosto ne saria vendetta;
e io la cheggio a lui che tutto giuggia.

            «Fost-am rădăcina buruienii ce tot pămîntul creştin îl adumbreşte, încît fructul cel bun abia se mai găseşte. Dar Douais, Lille, Gand şi Bruges de-ar putea, repede-ar veni răzbunarea; şi eu i-o cer aceluia ce toate le judecă» (v. 43-48). Interlocutorul poetului este Hugo Capet, strămoşul dinastiei regale franceze. El este indignat de deriva morală în care i s-au înfundat urmaşii. Ar vrea ca ei să fie pedepsiţi mai grabnic de duşmanii lor din Flandra, pe care i-au înşelat cu promisiuni mincinoase. “Metafora dominantă este aceea a plantei: de aici rădăcina, de aici umbra care acoperă celelalte plante şi le şubrezeşte sau le distruge, de aici fructul cel bun care nu mai există. (...) O plantă, aşadar, a Capeţienilor, care, încă de la apariţie, se precizează a fi malefică, distrugătoare prin umbra ei, neproductivă sau făcînd doar fructe perverse, de regi şi principi creatori de dezordine şi ticăloşie. Tonul pesimist care îl însoţeşte pe Dante, cînd vine vorba despre societatea contemporană lui, aici devine aspru şi lipsit de nuanţe: poetul se află în faţa unuia din cele mai perverse cuiburi de nemernicie” (T. Di Salvo). “Dante se referă la războiul dintre Filip cel Frumos şi Flandra (1297-1299), indicată cu numele principalelor sale oraşe (Douais, Lille, Gand şi Bruges), şi la trădarea lui Filip în 1299 împotriva contelui de Flandra care, predîndu-se cu condiţia de-a fi lăsat liber, a fost de fapt azvîrlit în temniţă împreună cu copiii săi şi dus la Paris. Flamanzii s-au răzbunat, mai întîi prin revolta feroce de la Bruges şi apoi învingîndu-i pe francezi la Courtrai în martie 1302” (E.A. Panaitescu). “Asprimea stă nu doar în lucrurile exprimate şi în ton, dar şi în stil şi metrică: se începe cu fraze solemne, cu emfaticul fost-am şi se continuă cu o amplă metaforă, în care planta devine o forţă monstruoasă, ce-şi proiectează puterea malefică asupra creştinismului. (...) Să notăm rimele dificile: aduggia... giuggia (aici franţuzismul este în perfectă concordanţă cu vorbitorul care e francez)” (T. Di Salvo).

            49. Chiamato fui di là Ugo Ciappetta;
di me son nati i Filippi e i Luigi
per cui novellamente è Francia retta.
52. Figliuol fu’ io d’un beccaio di Parigi:
quando li regi antichi venner meno
tutti, fuor ch’un renduto in panni bigi,

            «M-am numit dincolo Hugo Capet; din mine s-au născut Filipii şi Ludovicii prin care Franţa e din nou condusă. Am fost fiu de măcelar la Paris: cînd s-au isprăvit toţi regii vechi, afară de unul acoperit cu straie sure» (v. 49-54). Şeful dinastiei franceze se proclamă de origini modeste şi îşi descrie ascensiunea la tron, după stingerea precedentei familii regale, prin deces ori călugărire. “Hugo Capet (Huegues Chapet sau Capet, de la capa pe care o îmbrăca în calitate de abate laic) a fost regele Franţei între 987 şi 996 şi era fiul lui Hugo I cel Mare, duce de Franţa şi conte de Paris, mort în 956. Hugo I cel Mare trebuie considerat ca adevăratul şef al dinastiei Capeţienilor, chiar dacă el, deşi avînd efectiv puterea sub ultimii domni carolingieni (regii vechi), n-a primit niciodată formal titlul regal, care a trecut la Hugo al II-lea Capet, încoronat ca rege al Franţei în 987, la moartea ultimului domnitor din dinastia carolingiană, Ludovic al V-lea. Dante, de fapt, l-a confundat pe fiu cu tatăl, o neatenţie deja existentă în tradiţie. Perspectiva cronologică pe care Dante ne-o oferă despre originile dinastiei capeţiene este aproximativă. În plus Poetul, din patimă polemică şi împins de mînia antifranceză, acceptă aici legenda, rămasă în tradiţie, despre originile modeste ale lui Hugo Capet (fiu de măcelar) şi ale întregii dinastii capeţiene, pentru a sublinia că familia regală franceză era lipsită de un titlu valabil de nobleţe, de exclusivă competenţă şi atribuire imperială. Numele lui Filip şi Ludovic prevalează în seria Capeţienilor pînă la Dante, de la Filip I (mort în 1108) la Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), de la Ludovic al VI-lea (mort în 1137) la Ludovic al IX-lea cel Sfînt (mort în 1270)” (E.A. Panaitescu).

            55. trova’mi stretto ne le mani il freno
del governo del regno, e tanta possa
di nuovo acquisto, e sì d’amici pieno,
58. ch’a la corona vedova promossa
la testa di mio figlio fu, dal quale
cominciar di costor le sacrate ossa.

«m-am pomenit în mîini cu frîiele regatului şi-atîta putere am căpătat prin noua cucerire şi-aşa plin de prieteni am fost, că la coroana părăsită a fost ridicat copilul meu, din care au început oasele celorlalţi să fie consacrate» (v. 55-60). Hugo Capet s-a înconjurat de prieteni şi multă putere pentru a-şi impune la tron propriul fiu, din care s-a născut apoi şirul de urmaşi regali. “Din punct de vedere istoric, îndată după alegerea sa ca rege al Franţei, în 987, Hugo Capet pentru a asigura succesiunea şi l-a asociat la tron pe fiul Robert şi l-a înscăunat la Reims. După ce s-a declarat fără perifraze (...) rădăcina buruienii ce tot pămîntul creştin îl adumbreşte, Hugo Capet îşi trasează în cîteva rînduri propria biografie. Acolo include tema – cu atîta frecvenţă reluată de Poet în Comedie – privind opoziţia dintre vechile virtuţi şi decăderea generală a contemporanilor. Apusului melancolic, umil al dinastiei carolingiene (cînd s-au isprăvit toţi regii vechi) (...) i se suprapune violent – dar în mod deliberat ambiguu – ascensiunea, pe firmamentul Franţei, a unui nou astru, avid şi rapace: fiul unui măcelar, destinat să dea naştere seriei funeste a diverşilor Filipi şi Ludovici (un evident dispreţ, aici încă reţinut, însufleţeşte aceste specificări punctuale, în comparaţie cu aura de sacră indeterminare ce cuprinde generaţiile stinse de regi vechi). Observă Grana: «Confesiunea lui Hugo are mai întîi tonuri ambigue, care se reflectă mai ales asupra verbelor: regii vechi s-au isprăvit, unul acoperit cu straie sure... ‘S-au isprăvit’, ‘acoperit’ nu definesc, ci dau frîu liber imaginaţiei bănuitoare a cititorului, dau de înţeles fapte de-o violenţă mai întunecată şi dubioasă decît exprimă cuvintele»” (E.A. Panaitescu). “Cu oasele consacrate se face aluzie la consacrarea regilor Franţei în catedrala din Reims, în momentul încoronării. (...) Întregul pasaj este o aspră condamnare a tuturor Capeţienilor care, încă de la origini, au fost însoţiţi de o siglă negativă, ce i-a marcat şi i-a destinat înşelătoriei, furtişagului, abuzurilor. Printre rînduri se ghiceşte, prin contrast, nostalgia după societatea apusă, a regilor vechi. Dar în afară de această notă ascunsă, pasajul e lipsit de tonuri dramatice, de intervenţii personale, subiective” (T. Di Salvo).

            61. Mentre che la gran dota provenzale
al sangue mio non tolse la vergogna,
poco valea, ma pur non facea male.
64. Lì cominciò con forza e con menzogna
la sua rapina; e poscia, per ammenda,
Pontì e Normandia prese e Guascogna.

            «Pînă ce marea zestre provensală n-a stins în neamul meu ruşinea, el puţin conta, dar nici rele nu făcea. De-atunci şi-a început prin forţă şi minciună jafurile; şi-apoi, ca revanşă, Ponthieu şi Normandia a luat şi Gasconia» (v. 61-66). Dinastia lui Capet n-a excelat în valoare sau ticăloşie, pînă la cuprinderea Provenţei, prin căsătorie, în teritoriul francez. Ulterior ea a uitat de ruşine şi a trecut la anexarea altor ţinuturi şi domenii, prin fraudă. “Din toată istoria Capeţienilor, Dante vorbeşte doar despre cea recentă, care se desfăşura împreună cu el şi care făcea din el o victimă a intervenţiei franceze în politica florentină. În judecata negativă, pe care o exprimă asupra prezentului, ajunge să implice tot trecutul, din care aminteşte fapte răzleţe, în mare măsură legendare, care se potriveau mai bine în tabloul negativ despre Capeţienii vremurilor sale. Este o procedură prea puţin respectuoasă cu istoria: dar se supune judecăţii despre istorie a conştiinţei sale de om şi poet” (T. Di Salvo). “Beatrice Berlinguer a adus ca dotă în 1245 comitatul Provenţa, măritîndu-se cu Carol I de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea cel Sfînt. După alţii, marea zestre ar fi comitatul Toulouse, alipit la coroana Franţei în 1229” (E.A. Panaitescu). “Filip cel Frumos a recucerit în 1294 comitatul Ponthieu şi Gasconia de la englezi, care la începutul secolului al XIII-lea au fost obligaţi să cedeze ducatul Normandia” (E.A. Panaitescu). “Expresia ca revanşă este de un mare sarcasm: Capeţienii, aproape ca o compensaţie şi o reparare a răului comis, a jafului executat, au făcut nu fapte virtuoase, ci alte furtişaguri, au comis alte acţiuni nelegiuite, întemeiate pe înşelătorie şi violenţă. Din numeroasele regiuni franceze care erau feude ale regilor Angliei, Normandia a fost ocupată de francezi în primii ani ai secolului al XIII-lea; Ponthieu şi Gasconia, Filip cel Frumos în loc să le păstreze şase luni, conform înţelegerilor, le-a ocupat definitiv. După cum se vede, pe Dante îl interesează mai mult raporturile dintre oameni, dintre regi, privind respectarea sau nerespectarea cuvîntului dat, decît linia de formare a statelor moderne naţionale. Aceste mari fapte recente i-au scăpat, ori le-a interpretat în lumina canoanelor cu totul medievale” (T. Di Salvo).

            67. Carlo venne in Italia e, per ammenda,
vittima fé di Curradino; e poi
ripinse al ciel Tommaso, per ammenda.

            «Carol a venit în Italia şi, ca revanşă, l-a jertfit pe Conradin; şi-apoi l-a retrimis în cer pe Toma, ca revanşă» (v. 67-69). Dinastia franceză a provocat alte nenorociri prin implicarea militar-politică pe teritoriul italian, unde a determinat moartea unui rege şi a unui mare sfînt filosof. “Carol I de Anjou, după ce l-a înfrînt pe Manfred la Benevento în 1266, l-a învins pe tînărul Conradin de Suabia, condamnîndu-l apoi la moarte în 1268. Sfîntul Toma de Aquino a murit în abaţia Fossanova, pe cînd se îndrepta spre Conciliul de la Lyon în 1274. Se zvonea că a fost otrăvit la porunca lui Carol I de Anjou, pentru a fi împiedicat să vorbească la conciliu împotriva lui (cfr. Villani, Cronica IX, 218). Curba ascendentă a lanţului de delicte, ce marchează afirmarea casei regale a Franţei, creşterea buruienii destinate să acopere lumina soarelui (...) revine în refrenul insistent, la sfîrşitul versurilor 65, 67 69, a precizării batjocoritoare ca revanşă, menită să sublinieze reluarea fatală a unei vocaţii pentru blestemăţie, în generaţiile succesive ale acestei dinastii. Tot astfel, în profeţia care, începînd din v. 70, va dezvălui viitorul implacabil pe care un asemenea trecut va trebui să-l producă, repetiţia obsesivă a formulei vegg’io va accentua creşterea monstruoasă, alături de puterea dobîndită de ei pe pămînt, a umbrei pe care noii regi ai Franţei o vor proiecta asupra caracterului ecumenic al creştinismului” (E.A. Panaitescu). “Continuă adnotaţia sarcastică, aleasă pentru a indica metodele nelegiuite şi ipocrite ale Capeţienilor: pe dinafară devotaţi şi grăbiţi să repare paguba făcută, dar în fapte implacabili şi atît de avizi încît nici crima nu-i opreşte. Pe ei îi interesează să dea crimei un aspect de obligaţie, aproape ca o acţiune de reparaţie impusă de divinitate şi de justiţie. Fireşte că judecata politică a lui Dante ascultă de criterii etico-pătimaşe şi adesea nu coincide cu evaluarea noastră asupra evenimentelor şi asupra puterilor care le-au provocat şi cu noul cadru istoric pe care l-au generat. De pildă Carol de Anjou care, venit în Italia, îl învinge pe Manfred şi devine domnitorul Italiei de Sud este pentru Dante un uzurpator; şi este de asemeni un asasin, cînd în 1268 porunceşte să fie decapitat tînărul de şaisprezece ani Conradin de Suabia, venit în Italia nu pentru a distribui binecuvîntări, ci pentru a-i lua regatul lui Carol; şi acelaşi Carol este un asasin pentru Dante, cînd porunceşte să fie otrăvit în 1274 Sfîntul Toma de Aquino; iar poetul nu se preocupă să verifice această informaţie, care de fapt era fără temei, dar a fost răspîndită de sursele antiangioine pentru că, s-a spus, sfîntul se deplasa la Lyon cu intenţia de-a denunţa politica Angioinilor. Legenda, bîrfa şoptită etc. erau pentru Dante momente de adevăr, dacă toate acestea se puteau folosi într-un tablou tendenţios, dar susţinut de solide principii morale ce trebuiau apărate” (T. Di Salvo).

            70. Tempo vegg’ io, non molto dopo ancoi,
che tragge un altro Carlo fuor di Francia,
per far conoscer meglio e sé e ‘ suoi.
73. Sanz’ arme n’esce e solo con la lancia
con la qual giostrò Giuda, e quella ponta
sì, ch’a Fiorenza fa scoppiar la pancia.

            «Văd un timp nu prea îndepărtat, ce scoate alt Carol din Franţa pentru a se da în vileag mai bine pe el şi pe ai săi. Fără arme iese şi doar cu lancea cu care s-a întrecut Iuda, o va ţinti astfel că Florenţei îi va sparge burta» (v. 70-75). Alt principe francez, Charles de Valois, se va implica în politica italiană. Lipsit de putere militară, el va folosi arma trădării pentru a stîrni luptele intestine din Florenţa. “Tonul profetic şi apocaliptic, chiar dacă e profeţia unor evenimente deja petrecute, le conferă cuvintelor o solemnitate grandioasă – de parcă acele cuvinte şi lucrurile îngrozitoare la care se referă ar fi un semn al intervenţiei divine împotriva forţelor diabolice dezlănţuite, ce însoţesc şi ajută faptele şi activităţile acestor teribili Capeţieni şi Angioini, urmaşii şi continuatorii lor pe pămîntul aflat în afara stăpînirii franceze” (T. Di Salvo). “Charles de Valois, fratele lui Filip cel Frumos, a venit în Italia la chemarea lui Bonifaciu al VIII-lea pentru a recuceri Sicilia de la Angioini; dar, în loc să se ocupe de Sicilia, a fost trimis de pontif ca pacificator la Florenţa, unde a înăsprit luptele dintre facţiuni şi i-a avantajat pe Negri, care i-au învins şi i-au exilat pe Albi (1301-1302), printre care şi pe Dante” (E.A. Panaitescu).

            76. Quindi non terra, ma peccato e onta
guadagnerà, per sé tanto più grave,
quanto più lieve simil danno conta.

            «Apoi nu pămînt, ci păcat şi ruşine va obţine, pentru el cu-atît mai grele, cu cît mai uşor priveşte la pagubele făcute» (v. 76-78). Principele francez nu se va îmbogăţi de pe urma faptelor sale nelegiuite ci, dimpotrivă, se va umple de o dezonoare pe care, fiind şi iresponsabil, o va ignora. “Enumerarea păcatelor ce vor însoţi amintirea acestui francez netrebnic, cauza atîtor nenorociri căzute asupra Florenţei şi a lui Dante, se face pe un ton batjocoritor, pe măsura unuia care a pretins a fi mai mult decît era, care a meritat ridicolul şi sarcasmul, care s-a dovedit în toate faptele lui un fanfaron, mai curînd decît un delincvent adevărat şi puternic, un cinic superficial, mai curînd decît un om capabil să influenţeze profund realitatea” (T. Di Salvo). “S-a spus ca vorbă: Messer Carlo a venit în Toscana ca pacificator şi a lăsat ţara în război; şi s-a dus în Sicilia pentru a face război şi le-a dus o pace ruşinoasă” (Villani).

            79. L’altro, che già uscì preso di nave,
veggio vender sua figlia e patteggiarne
come fanno i corsar de l’altre schiave.
82. O avarizia, che puoi tu più farne,
poscia c’ha’ il mio sangue a te sì tratto,
che non si cura de la propria carne?

            «Pe celălalt, ce-a ieşit prins de pe navă, îl văd vînzîndu-şi fata şi neguţînd-o, cum fac corsarii cu sclavele. Vai, zgîrcenie, ce alte blestemăţii mai poţi face, după ce mi-ai acaparat neamul, care nici de propria sa carne nu se sinchiseşte?» (v. 79-84). Alt descendent al familiei regale, Carol al II-lea de Anjou, va fi înfrînt şi capturat ruşinos, în urma unei bătălii navale. Acelaşi militar nepriceput îşi va dovedi apoi cinismul, negociind cu îndîrjire zestrea propriei sale fiice, pe care de fapt a vîndut-o ca un corsar fără scrupule. “Din aventurile negative care l-au stigmatizat pe Carol al II-lea, rege de Napoli, sînt aici amintite două: prima se referă la bătălia navală purtată în golful Napoli, în 1284, între flota angioină şi cea siciliană şi aragoneză, comandată de Roger de Lauria: în bătălia încheiată cu înfrîngerea Angioinilor, Carol al II-lea, pe atunci prinţ moştenitor, a fost capturat; cealaltă întîmplare dezonorantă şi reprezentativă pentru sufletul cinic şi nelegiuit al Angioinilor a fost măritişul fiicei Beatrice, încă fetişcană, cu Azzo al VIII-lea d’Este: acesta pentru a o obţine i-a plătit socrului o sumă importantă de bani; măritişul a fost o adevărată acţiune de vînzare-cumpărare. Aceşti Angioini, cum îi prezintă Dante, sînt violenţi, mincinoşi, hrăpăreţi: pentru bani şi putere sînt capabili de acţiuni cinice şi activităţi negustoreşti: chiar şi fiicele lor devin obiect de negustorie. Nici mai mult, nici mai puţin decît felul cum procedează corsarii cu femeile capturate. Cu o singură deosebire: corsarii nu devin regi. Devin regi Capeţienii şi Angioinii: însă pe tron şi-au adus semnele naturii lor de delincvenţi şi corsari, mereu pregătiţi de trădări şi negustorii” (T. Di Salvo).

            85. Perché men paia il mal futuro e ‘l fatto,
veggio in Alagna intrar lo fiordaliso,
e nel vicario suo Cristo esser catto.
88. Veggiolo un’altra volta esser deriso;
veggio rinovellar l’aceto e ‘l fiele,
e tra vivi ladroni esser anciso.

            «Pentru ca să pară mai mic răul viitor şi cel trecut, văd intrînd crinul în Anagni şi prin vicarul său pe Cristos robit. Îl văd încă o dată batjocorit; îl văd iar primind oţet şi fiere şi între tîlharii vii ucis» (v. 85-90). O altă aventură dezonorantă a dinastiei Capeţienilor se referă la atacarea, arestarea şi umilirea lui Bonifaciu al VIII-lea, în castelul său. “Poetul face trimitere aici la tristul episod faimos, care a fost punctul culminant al luptei dintre Filip cel Frumos şi Bonifaciu al VIII-lea, intrat în istorie cu numele de «palma de la Anagni»: după ce papa l-a excomunicat pe rege (13 aprilie 1303), iar acesta a proclamat demiterea pontifului, printr-un conciliu de episcopi (10 iunie 1303), Wilhelm de Nogaret, ministrul regelui, şi Sciarra Colonna, la 7 septembrie 1303, împreună cu opt sute de soldaţi înarmaţi s-au năpustit în reşedinţa pontificală de la Anagni pentru a-l aresta pe Bonifaciu al VIII-lea, cu intenţia de a-l duce în Franţa. Se spune, dar n-a fost dovedit, că Sciarra Colonna a îndrăznit chiar să-i dea o palmă papei. Poporul s-a răsculat şi după trei zile a reuşit să-l elibereze pe papă, care s-a întors la Roma, unde a murit de sînge rău la 12 octombrie 1303. Dante îl numeşte pe Filip cel Frumos noul Pilat, atît fiindcă l-a lăsat pe papă în mîinile celor din familia Colonna, duşmanii săi, aşa cum Pilat l-a predat pe Isus către iudei, cît şi pentru că a vrut să respingă ipocrit orice răspundere personală pentru acest episod” (E.A. Panaitescu). “În terţină se contopesc, după tehnica profetic-apocaliptică, folosită şi în cadrul predicilor, elemente şi date oferite de realitate, istoric atestate, şi elemente magic-religioase; faptul real, obiectiv, ajunge să fie transfigurat pentru a dobîndi dimensiuni ce merg dincolo de vremuri, îl plasează într-o ramă de sacralitate şi eternitate; în acel papă insultat se repetă şi se reînnoieşte marea insultă suferită de Cristos” (T. Di Salvo). “Cristos a fost pus pe cruce între doi tîlhari, care au murit împreună cu el. «Tîlharii» între care s-a pomenit Bonifaciu, Nogaret şi Colonna, erau însă vii” (Chiavacci Leonardi). “Villani scrie în Cronica sa că papa şi-a aşteptat duşmanii cu maximă demnitate: aşezat pe tronul pontifical, îmbrăcat cu hlamida papală, încoronat, ţinînd în mîini crucea şi cheile, a rezistat neclintit la jigniri, la insulte, la batjocură: se pare că la un moment dat Sciarra Colonna a început să-l pălmuiască. Iar în clipa aceea papa nu mai era pontiful politicianist, care se amesteca în afacerile interne ale Florenţei, creator, prin alianţele sale, de dezordine şi violenţă, ci urmaşul şi continuatorul lui Cristos: cele ce se făceau împotriva lui se comiteau împotriva lui Isus, întemeietorul şi garantul instituţiei pămînteşti a Bisericii. Polemica putea să lovească persoana papei, dar nu instituţia ce rămînea deasupra părţilor în conflict şi era mereu considerată de toate părţile demnă de respect, veneraţie, supunere, ce i se datorează lui Cristos însuşi care, din punct de vedere istoric, se implică în lumea oamenilor şi o determină prin intermediul pontifilor” (T. Di Salvo).

            91. Veggio il novo Pilato sì crudele,
che ciò nol sazia, ma sanza decreto
portar nel Tempio le cupide vele.
94. O Segnor mio, quando sarò io lieto
a veder la vendetta che, nascosa,
fa dolce l’ira tua nel tuo secreto?

            «Îl văd pe noul Pilat aşa barbar că, nesătul de-atît, fără decret îşi duce-n Templu vele hrăpăreţe. Vai, Doamne, cînd mă voi bucura văzînd răzbunarea care, ascunsă, îţi îndulceşte mînia în taină?» (v. 91-96). Regele francez a trecut la persecutarea şi uciderea Templierilor, folosind pretexte mincinoase, cu scopul de-a le jefui bogăţiile imense. Atîta lipsă de scrupule politice provoacă indignarea lui Hugo Capet şi invocarea dreptăţii divine, care n-ar mai trebui să întîrzie pedepsirea nemernicilor. “Filip cel Frumos, împins de nesătula sa poftă de putere, a dezlănţuit împotriva influentului ordin cavaleresc al Templierilor (întemeiat în 1119 la Ierusalim) o campanie de calomnii, încheiată în 1307 prin confiscarea uriaşelor bogăţii ale ordinului, prin arestarea şi condamnarea la moarte a numeroşilor săi membri, acuzaţi de erezie. Evocarea episodului de la Anagni, pe de o parte, încununează viziunea profetică a nelegiuirilor comise, dar reprezintă şi momentul celui mai intens dramatism pe plan expresiv” (E.A. Panaitescu). “O întrebare se pune în context: cum de, în această ocazie, Dante a luat apărarea Templierilor, care prin activităţile lor militare şi comerciale se prezentau ca o puternică organizaţie negustorească şi financiară, hotărîtă să-şi apere puterea prin intermediul armelor? Nu avem o explicaţie mulţumitoare: poate că polemica aşa de pătimaşă, aşa lipsită de distincţii, l-a condus pe poet să treacă sub tăcere aspectele inconvenabile din activitatea Templierilor; aceştia erau pentru el doar martorii lăcomiei lui Filip; nu urmărea să-i apere sau să-i propună ca exemplu; voia să-l lovească pe domnitorul capeţian şi îşi lua argumentele din toate domeniile” (T. Di Salvo). “Chiar dacă Dumnezeu nu le dezvăluie oamenilor dinainte modul său de acţiune, pe care ei nu-l vor cunoaşte decît atunci cînd se vor desprinde de realităţi, rămîne fermă convingerea în puterea de echilibrare a divinităţii. Plasate în orizontul mare al istoriei orientate de şi spre Dumnezeu, întîmplările de pe pămînt corespund mereu unui proiect măreţ: din această convingere provine speranţa creştinului într-o prezenţă, chiar şi secretă, care pe toate le organizează şi le îndreaptă spre un scop pozitiv. Şi toate acestea rămîn adevărate, chiar dacă adesea creştinul îndurerat poate avea momente de nerăbdare şi suferinţă şi ar vrea ca lucrurile să se remedieze imediat. Dar măsurile vremii nu sînt identice în rîndul oamenilor: cu atît mai puţin în raporturile dintre Dumnezeu şi oameni. Aici se încheie partea politico-religioasă a cîntului, în care poetul, prin vocea lui Hugo Capet, foarte potrivit din punct de vedere social, îşi exprimă în tonuri cînd amare, cînd dureroase, condamnarea politicii naţionaliste, care tinde să se opună autorităţilor legitime (Papalitatea şi Imperiul), provocînd daune ireparabile, suferinţe, violenţe” (T. Di Salvo).

            97. Ciò ch’io dicea di quell’ unica sposa
de lo Spirito Santo e che ti fece
verso me volger per alcuna chiosa,
100. tanto è risposto a tutte nostre prece
quanto ‘l dì dura; ma com’ el s’annotta,
contrario suon prendemo in quella vece.

            «Cele ce ziceam de unica mireasă a Spiritului Sfînt şi care te-au făcut să vii spre mine pentru lămuriri sînt răspunsul la toate rugăciunile noastre, cît ţine ziua; dar îndată ce se înnoptează, le schimbăm cu alte sunete» (v. 97-102). Cuvintele rostite de spiritul penitent în legătură cu Sfînta Fecioară reflectă rugăciunile osîndiţilor din timpul zilei. Dar în timpul nopţii exemplele pozitive, de sărăcie pioasă, sînt înlocuite cu exemplele negative, de zgîrcenie pedepsită. “Prima parte a discursului lui Hugo Capet, trecerea în revistă a stirpei capeţiene, răspunde la prima întrebare a lui Dante (cine ai fost); acum Hugo răspunde la a doua întrebare, explicînd ce fel de exemple sînt recitate de sufletele zgîrcite şi de ce i s-a părut lui Dante că el era singurul care vorbeşte (v. 35-36)” (Chiavacci Leonardi). “În privinţa ordinii de recitare a exemplelor, este limpede referinţa alegorică; luminii diurne i se potrivesc pildele pozitive; celelalte, care sînt consecinţa sau expresia întunericului conştiinţelor, sînt plasate în întunericul nopţii” (T. Di Salvo).

            103. Noi repetiam Pigmalïon allotta,
cui traditore e ladro e paricida
fece la voglia sua de l’oro ghiotta;
106. e la miseria de l’avaro Mida,
che seguì a la sua dimanda gorda,
per la qual sempre convien che si rida.

            «Noi repetăm atunci de Pigmalion care, trădător şi hoţ şi paricid, şi-a făcut poftele de aur avide; şi mizeria zgîrcitului Midas, venită din cererea sa lacomă, de care se va rîde mereu» (v. 103-108). Noaptea spiritele penitente evocă exemple de zgîrcenie pedepsită: despre Pigmalion, despre Midas. “Din Eneida (I, 340-551) Dante afla că Pigmalion, regele Tirului, fratele Didonei, orbit de lăcomie, şi-a ucis cumnatul Sicheu şi şi-a obligat sora să emigreze” (T. Di Salvo). “Midas, miticul rege din Frigia, a primit de la Bachus, oaspetele său, puterea de-a preschimba în aur tot ce atingea, însă ar fi murit de foame dacă n-ar fi obţinut anularea privilegiului acordat (cf. Ovidiu, Metamorfoze XI, 102-145)” (E.A. Panaitescu). “Lacomul sau zgîrcitul este nu doar un păcătos întunecat, biciuit şi torturat pe ascuns, dar şi purtător involuntar de ridicol şi neghiobie” (T. Di Salvo).

            109. Del folle Acàn ciascun poi si ricorda,
come furò le spoglie, sì che l’ira
di Iosüè qui par ch’ancor lo morda.
112. Indi accusiam col marito Saffira;
lodiam i calci ch’ebbe Elïodoro;
e in infamia tutto ‘l monte gira
115. Polinestòr ch’ancise Polidoro;
ultimamente ci si grida: “Crasso,
dilci, che ‘l sai: di che sapore è l’oro?”.

            «De smintitul Acan oricare-şi aminteşte apoi, cum a furat prada, încît mînia lui Iosua încă mai pare aici să-l muşte. Apoi o acuzăm cu soţul ei pe Safira; lăudăm copitele primite de Eliodor; şi de infamie tot muntele-l acoperă pe Polinestor, ce l-a ucis pe Polidor: la sfîrşit strigăm: ‘Crassus, spune-ne tu, care ştii: ce gust are aurul?’» (v. 109-117). Alte exemple de zgîrcenie pedepsită, care sînt evocate ca învăţătură de minte de către duhurile penitente: Acan, Safira şi Anania, Eliodor din Biblie, Polinestor din literatura veche, Crassus din istoria romană. “Acan a fost lapidat împreună cu familia sa pentru că, la cucerirea Ierihonului, încălcînd poruncile lui Iosua, şi-a luat diverse obiecte ale duşmanilor (cf. Iosua 6, 18-19; 7, 20-26)” (E.A. Panaitescu). “Safira şi soţul ei, Anania, primind în administrare cîteva bunuri ale comunităţii apostolice, şi-au reţinut o parte din banii obţinuţi din vînzarea unei moşii; după descoperirea înşelătoriei, s-au prăbuşit la pămînt, fulgeraţi de reproşul pe care li l-a făcut Sfîntul Petru (cf. Faptele Apostolilor 5, 1-10)” (E.A. Panaitescu). “Eliodor, trimis de Seleuc, regele Siriei, să jefuiască templul de la Ierusalim, a fost oprit pentru că, îndată ce-a pus piciorul în locul sfînt, «a apărut... un cal pe care stătea un călăreţ înfricoşător şi îmbrăcat în straie bogate», care l-a izbit cu copitele din faţă pe Eliodor (2 Macabei 3, 7-25)” (E.A. Panaitescu). “Polinestor, rege al Traciei şi ginere al lui Priam, l-a ucis prin trădare pe tînărul cumnat Polidor, care i-a fost încredinţat de socri, pentru a pune mîna pe averea lui; răzbunarea a fost dusă la capăt de Hecuba care, aflînd fapta, i-a scos ochii şi l-a omorît (cf. Virgiliu, Eneida III, 19-68; Ovidiu, Metamorfoze XIII, 429-575). Triumvirul Marcus Licinius Crassus (114-53 î.C.), celebru pentru bogăţiile şi lăcomia sa, a murit în Asia Minor, în timpul unei expediţii împotriva parţilor; se spune că Orodes, regele parţilor, după ce i-a primit căpăţîna, a poruncit să i se toarne aur topit în gură spunînd: «Ai fost însetat de aur: bea aşadar!» (cf. Cicero, De officiis I, 30; II, 18-57)” (E.A. Panaitescu).

            118. Talor parla l’uno alto e l’altro basso,
secondo l’affezion ch’ad ir ci sprona
ora a maggiore e ora a minor passo:
121. però al ben che ‘l dì ci si ragiona,
dianzi non era io sol; ma qui da presso
non alzava la voce altra persona».

            «Cînd unul le spune tare, cînd altul în şoaptă, după cum ne îndeamnă zelul să umblăm, cînd cu pas mare, cînd mai mic; de aceea în binele pronunţat peste zi nu eram eu singur adineaori; dar pe lîngă mine nu-şi ridicau şi alţii vocea’» (v. 118-123). După intensitatea remuşcărilor care îi torturează, duhurile pronunţă exemplele de îndreptare uneori cu voce tare, alteori cu voce joasă; ei umblă pe cornişă cînd mai repede, cînd mai lent. Hugo Capet nu era singurul penitent, cînd a fost auzit de Dante, însă ceilalţi vorbeau mai încet. “Unul le spune tare: unul dintre noi cu voce puternică, iar altul cu voce joasă, după intensitatea sentimentului care ne împinge să vorbim mai tare sau mai încet. (...) Pentru a proclama exemplele de virtute care se pronunţă aici pe timpul zilei, adineaori nu eram eu singur, cum ai crezut (v. 35), dar în clipa aceea aici împrejur nimeni nu-şi înălţa vocea atît de mult încît să fie auzit” (Chiavacci Leonardi).

            124. Noi eravam partiti già da esso,
e brigavam di soverchiar la strada
tanto quanto al poder n’era permesso;
127. quand’ io senti’, come cosa che cada,
tremar lo monte; onde mi prese un gelo
qual prender suol colui ch’a morte vada.
130. Certo non si scoteo sì forte Delo,
pria che Latona in lei facesse ‘l nido
a parturir li due occhi del cielo.

            «Noi plecaserăm deja de lîngă el şi ne grăbeam să străbatem drumul, cît ne ţineau puterile; cînd am simţit, ca o prăbuşire, muntele tremurînd; la care m-a prins un ger cum simte cel ce merge la moarte. Sigur nu s-a zdruncinat aşa de tare Delos, înainte ca Latona acolo să se culcuşească pentru a-i naşte pe cei doi ochi ai cerului» (v. 124-132). Dante şi Virgiliu s-au îndepărtat de Hugo Capet, pe poteca plină de păcătoşi, cînd au fost surprinşi de un cutremur îngrozitor. “Insula Delos, potrivit mitului, plutea pe ape, dusă de valuri, şi i-a slujit ca refugiu Latonei, care era urmărită de mînia geloasei Iunona, spre a da viaţă celor doi copii, Apolo şi Diana, personificarea soarelui şi a lunii. Insula plutitoare din Marea Egee a fost apoi făcută stabilă de Apolo, în semn de recunoştinţă pentru că a adăpostit-o pe mama lui (cf. Virgiliu, Eneida III, 69-77; Ovidiu, Metamorfoze VI, 189 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “După întîlnirea cu Hugo Capet, Dante îşi reia drumul, dar în lumea de dincolo, aşa bogată de surprize, tema călătoriei coincide cu tema lucrurilor noi pe care le vede şi cu care se confruntă. Aici faptul nou, surprinzător, înfricoşător, este cutremurul pentru care poetul pare să nu aibă alt termen de referinţă decît cel mitologic, sugerat de Ovidiu” (T. Di Salvo).

            133. Poi cominciò da tutte parti un grido
tal, che ‘l maestro inverso me si feo,
dicendo: «Non dubbiar, mentr’ io ti guido».
136. 'Glorïa in excelsis' tutti 'Deo'
dicean, per quel ch’io da’ vicin compresi,
onde intender lo grido si poteo.

            «Apoi s-a pornit din toate părţile asemenea vuiet, că maestrul s-a lipit de mine spunînd: ‘Să nu şovăi, cîtă vreme te conduc’. ‘Gloria in excelsis’ toţi ‘Deo’ ziceau, din cîte am priceput de-aproape, unde strigătul se distingea» (v. 133-138). S-a auzit de peste tot un strigăt asurzitor, iar Virgiliu s-a apropiat de Dante pentru a-l linişti. Toate duhurile clamau un pasaj biblic de glorificare a Atotputernicului. “«Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte»; sînt vorbele cîntate de îngeri deasupra cîmpiei din Betleem (Luca 2, 14), imnul de laudă a Domnului pentru evenimentul plin de har ce se împlineşte pe pămînt. Toţi şi ziceau sînt aproape ascunse printre versuri, lăsîndu-le cuvintelor latine întreaga frumuseţe grandioasă” (Chiavacci Leonardi). “Este evident sensul alegoric al acestor vorbe afectuoase; omul condus de raţiune nu va avea niciodată motive de uimire şi teamă; raţiunea este o adevărată platoşă de apărare” (T. Di Salvo).

            139. No’ istavamo immobili e sospesi
come i pastor che prima udir quel canto,
fin che ‘l tremar cessò ed el compiési.
142. Poi ripigliammo nostro cammin santo,
guardando l’ombre che giacean per terra,
tornate già in su l’usato pianto.

            «Noi stam nemişcaţi şi nesiguri, ca păstorii ce-ntîi au auzit acel cîntec, pînă ce cutremurul şi cîntarea au încetat. Apoi ne-am reluat calea sfîntă, privind la umbrele ce zăceau pe jos, întoarse deja la plînsul lor obişnuit» (v. 139-144). Cei doi poeţi au încremenit de teamă, ca păstorii din Biblie care l-au auzit pe înger pronunţînd acele vorbe. Apoi şi-au reluat drumul printre duhuri. “Vom afla curînd că acel cutremur şi cîntecul de bucurie însoţesc împlinirea purificării unui duh, ce renaşte eliberîndu-se din păcat, îşi recucereşte puritatea şi simplitatea originară; evenimentul este foarte asemănător cu naşterea lui Isus şi de aceea este celebrat cu aceleaşi cuvinte prin care îngerii au cîntat în faţa peşterii din Betleem; şi aceeaşi uimire care i-a înţepenit şi i-a ţinut în loc pe păstori, în faţa tainei lui Dumnezeu care se năştea în peşteră, îl învăluie pe Dante, care asistă la taina renaşterii unui suflet” (T. Di Salvo).

            145. Nulla ignoranza mai con tanta guerra
mi fé desideroso di sapere,
se la memoria mia in ciò non erra,
148. quanta pareami allor, pensando, avere;
né per la fretta dimandare er’ oso,
né per me lì potea cosa vedere:
151. così m’andava timido e pensoso.

            «Nici o neştiinţă vreodată cu atîta frămîntare nu m-a făcut mai dornic de-a şti, dacă memoria nu mă-nşală, pe cît mi s-a părut atunci, gîndindu-mă, că am; nici din grabă nu cutezam să-ntreb, nici singur nu puteam vedea: aşa umblam sfios şi-ngîndurat» (v. 145-151). Dante a rămas tulburat de curiozitate, vrînd să afle – dar fără a îndrăzni să întrebe – natura cutremurului şi rostul strigătului biblic de glorificare. “Sfios şi-ngîndurat: sfios de a întreba, îngîndurat fără a pricepe; versul final – care aproape răspunde prin ecou versului 139 – exprimă, prin acea umblare meditativă, sensul întregii secvenţe ce închide cîntul: taina evenimentului supranatural care lasă nesigure sufletele” (Chiavacci Leonardi).

Laszlo Alexandru
(nr. 1, ianuarie 2017, anul VII)